Alegeri în Turcia: îşi va pierde „sultanul” Erdogan majoritatea absolută din Parlament?

„Papa” Erdogan, aşa cum îl numesc susţinătorii, riscă să-şi piardă puterea absolută

Alegerile parlamentare care au loc duminică în Turcia sunt percepute mai degrabă drept un referendum privind acordarea unor puteri sporite preşedintelui Recep Tayyip Erdogan. Pe fondul stagnării economice şi mai ales al nemulţumirilor faţă de regimul totalitarist în care conduce Erdogan, este posibil ca, pentru prima dată din 2002 încoace, partidul acestuia să-şi piardă majoritatea absolută din Parlament.

Urnele s-au deschis duminică dimineaţă în Turcia, unde sunt aşteptaţi cei 54 de milioane de cetăţeni cu drept de vot. Alegerile parlamentare reprezintă însă un important test pentru Recep Tayyip Erdogan, primul de când a lăsat conducerea guvernului şi a preluat preşedinţia, în vara anului trecut. Obţinerea unei majorităţi absolute în parlament, ceea ce i-ar permite şi formarea unui guvern exclusiv AKP (Partidul Justiţie şi Dezvoltare, la a cărui conducere Erdogan nu a renunţat nici după ce a devenit preşedinte), este esenţială pentru atingerea scopurilor „sultanului” Erdogan, care vrea, printre altele, o reformă constituţională ce i-ar conferi şi mai multe puteri. 

AKP, cu o platformă electorală adânc înrădăcinată în islam, are şanse considerabile de a obţine totuşi o majoritate simplă. În acest caz, guvernul s-ar forma după înfiinţarea unei coaliţii, situaţie în care demersurile lui Erdogan pentru transformarea Turciei într-o republică prezidenţială mai degrabă decât una parlamentară, aşa cum este în prezent, nu s-ar putea materializa. 

„Chestiunea cheie în aceste alegeri este dacă AKP va obţine sau nu o majoritate absolută, aşa cum a obţinut în 2002”, explică Hamit Bozarslan, expert în scena politică din Turcia şi directorul Şcolii pentru Studii Avansate în Ştiinţe Sociale, citat de France 24. 

Erdogan, preşedintele premier

Conform legislaţiei turceşti, Erdogan ar fi trebuit să-i predea în totalitate portofoliul de prim-ministru succesorului său în această funcţie, Ahmet Davutoglu, atunci când a devenit preşedinte, în august 2012. Anterior, el a deţinut funcţia de premier timp de 11 ani. 

Tranziţia între funcţii nu s-a petrecut însă, iar Erdogan a ignorat legislaţia care-l obligă să rămână apolitic. S-a implicat complet în campania electorală, organizând mitinguri şi susţinând discursuri din partea AKP. Erdogan nu s-a sfiit nici măcar să se lanseze în dezbaterile electorale din campanie. 

Alegeri parlamentare decisive în Turcia

„Erdogan ţinteşte puterea absolută. Deja, puterile în stat abia sunt separate, din moment ce preşedinţia controlează justiţia, poliţia şi serviciile secrete. Vrea să forţeze şi mai mult. Erdogan se vede întruchiparea istoriei Turciei”, explică Jean Marcou, expert în Turcia şi profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice din Grenoble. 

„Încă din 2008, a început să-şi ridice acest cult al personalităţii, unul în care el, liderul, intenţionează să răzbune istoria turcă”, adaugă acesta. 

Pe 30 mai, când participa la un eveniment de celebrare a cuceririi Istanbulului de otomani, în 1453, Erdogan a susţinut un discurs plin de repere istorice. „Alegerile de la 7 iunie vor reprezenta, cu voia Domnului, o nouă cucerire”, a spus preşedintele, comparând cei 12 ani la putere ai AKP cu domnia Sultanului Mehmet. 

În continuare, principalul rival al AKP este Partidul Popular Republican (CHP), care şi-a condus campania tocmai pe ideea schimbării de guvernare după 13 ani de conducere AKP. 

Un scor bun este aşteptat să obţină şi HDP, Partidul Democrat Popular al Kurzilor, care candidează pentru prima dată. Analiştii consideră că acesta va trece pragul electoral de 10% pentru a intra în parlament. 

Povestea controversatului dictator

Atunci când Recep Tayyip Erdogan vindea simiţi şi limonadă pe străzile vechiului Istanbul, Turcia era prinsă într-un vârtej de lovituri de stat date cu ajutorul armatei. Ţara tânjea la marginea Europei, iar turcii tradiţionalişti erau consideraţi pătura inferioară a societăţii. În 2011, ţara condusă de politicianul condamnat la închisoare pentru declaraţiile extremiste avea una dintre cele mai mari rate mondiale de creştere economică. Astăzi, încetinirea ritmului de creştere economică şi nemulţumirile faţă de mâna de fier cu care conduce Erdogan ar putea însemna pierderea puterii absolute care l-a adus „Papa” - aşa cum îl numesc susţinătorii - pe cele mai înalte culmi ale puterii. 

La ultimele alegeri legislative, în 2011, singura incertitudine era marja de victorie pe care urma s-o bifeze premierul Erdogan. Şi, fără a mai fi vreo surprinză pentru nimeni, Erdogan şi-a câştigat lejer, cu 50% din voturile exprimate, un al treilea mandat pentru el şi o majoritate parlamentară pentru partidul Dreptate şi Dezvoltare, pe care-l conduce. 

Când Erdogan a câştigat cel de-al treilea mandat în fruntea guvernului, în 2011, lucrurile erau cât se poate de diferite. Turcia devenise candidat pentru aderarea la Uniunea Europeană, dar de data aceasta îşi permitea să pună condiţii şi să nu se grăbească să intre în Uniunea roasă de criză. 

În 2010-2011, ţara a avut una dintre cele mai ridicate rate de creştere economică din lume, atrăgând investiţii şi oameni de afaceri din întreaga lume. De asemenea, influenţa religiei în politică şi în structurile de conducere a statului redeveniseră un lucru obişnuit, politicienii religioşi îndepărtându-i pe adepţii secularismului de la putere. 

Considerat de rivalii politici un autocrat şi un islamist periculos, susţinătorii în numesc „Papa” Erdogan şi-l cataloghează drept erou şi fiu al poporului. Cu toţii cad însă de acord asupra unui singur lucru: Erdogan a transformat dramatic ţara de când partidul pe care-l conduce a venit la putere, în 2002.

Un politician carismatic dar temperamental, Erdogan nu s-a sfiit să-şi asume riscuri. Cel mai important a fost atunci când a ales să conteste puterea exercitată de adepţii secularismului asupra armatei şi a justiţiei, transferând influenţa dinspre elitele urbane, occidentalizate, spre o nouă specie de politicieni reliogioşi. 

Înclinaţia către această latură a culminat în 2010, când Recep Tayyin Erdogan a anunţat că va reloca toate instituţiile financiare importante din Ankara, capitala statului, în Istanbul, ca parte a unei strategii de promovare a noii regiuni comerciale amplasate aici. 

Mai mult, membrii partidului aflat la guvernare în Turcia au propus ca şi banca centrală a statului să fie relocată. Însă partidele din opoziţie au contestat vehement propunerea, spunând că această decizie va fi primul pas în procesul de a înlătura funcţia de capitală a oraşului Ankara şi readucere în prim-plan a Istanbulului, capitala tradiţională a apusului Imperiu Otoman. 

Născut în 1954, premierul turc este fiul unui căpitan de vas de la Marea Neagră şi are alţi patru fraţi. Atunci când Recep Tayyip era copil, tatăl a mutat familia la Istanbul în căutarea unei vieţi mai bune pentru fiii săi. 

Acolo, Erdogan a început să vândă simiţi, limonadă şi chifle pe stradă pentru a-şi plăti studiile religioase. Pe vremea aceea, el locuia şi făcea afaceri în Kasimpasa, un cartier din Istanbulul istoric. De aici îşi încep poveştile biografii atunci când vorbesc despre actualul premier turc. Kasimpasa este un cartier populat preponderent de muncitori veniţi din provincie, negustori şi băcani - oameni simpli, dar care au făcut din aroganţă un stil de viaţă de care sunt mândri. 

[<a href="//storify.com/elenadumitru/povestea-controversata-a-dictatorului-turc" target="_blank">View the story "Povestea controversată a dictatorului turc" on Storify</a>]