Pericol în Orientul Mijlociu după înlăturarea liderului sirian: nici cu Al-Assad nu e bine, dar fără el va fi şi mai rău

Minorităţile religioase şi etnice, luptătorii jihadului, problema paradoxală a armelor chimice şi influenţa asupra ţărilor învecinate stârnesc păreri pro şi contra referitoare la ce s-ar putea întâmpla dacă va cădea regimul actual din Siria. Mulţi analişti avertizează că era post Al-Assad ar putea fi mult mai sumbră decât cea din prezent.

Cum ar putea evoluat violenţele dintre secte 

Preşedintele Bashar al-Assad conduce un guvern de putere minoritară, compus din alawiţi, sprijiniţi de creştini, de druzi, dar şi de o mică elită din cadrul majorităţii sunite. Motivul pentru care nucleul regimului rămâne intact, capabil şi dornic să lupte, în continuare, în ciuda dezertării a mii de recruţi suniţi şi de ofiţeri, ţine de temerile privind posibilele execuţii în cazul în care rebeliunea triumfă. Cei peste 19.000 de morţi şi miile de victime torturate, violate şi strămutate au alimentat furia poporului în cele 17 luni de război civil. 

De aceea, cei care au luptat pentru supravieţuirea regimului, vor rămâne, în continuare, în poziţie defensivă, înarmaţi şi dornici să-şi apere teritoriul indiferent de costuri, chiar dacă Al-Assad ar fi dispus să renunţe la putere. În schimb, o victorie a rebeliunii sunite, care a îngropat mii de „martiri”, nu ar tolera, în interiorul lor, enclavele armate ale vechiului regim. Este acceptabilă ipoteza care susţine că se va dezlănţui, pe o perioadă îndelungată de timp, un război între sectele dezbinate, dacă Al-Assad ar pierde controlul asupra Siriei. 

Potrivit publicaţiei „Time”, soluţia necesară instaurării păcii constă în asigurările date grupurilor religioase alawite, creştine şi ale altor minorităţi potrivit cărora ar avea poziţii stabile în regimul ce va urma înlăturării actualului lider sirian. Mult mai uşor este să afirmi decât să pui în aplicare, pentru că nu există un centru credibil de conducere care să unească rebelii. Având în vedere că această situaţie persistă de mai bine de 18 luni în interiorul rebeliunii, este un semnal îngrijorător pentru previziunile de stabilitate după demisia preşedintelui. 

Puterile occidentale şi cele arabe au încercat de mai bine de un an să transforme Consiliul Naţional Sirian (CNS), fondat în exil, într-o conducere naţională alternativă şi legitimă, însă fără niciun rezultat. Acesta rămâne divizat şi incapabil. În plus, îi lipseşte legitimitatea printre organizaţiile opoziţiei naţionale şi locale de pe teritoriul sirian. De asemenea, CNS nu are nicio autoritate asupra Armatei pentru Eliberarea Siriei, formată din structuri militare localizate, sau asupra altor grupuri de rebeli, care şi-au declarat deschis apartenenţa religioasă.

Absenţa unei conduceri politice coerente asupra miliţiei rebele măreşte spectrul haosului după înlăturarea lui Al-Assad, exacerbată de probabilitatea ca miliţia Shabiha să lupte, în continuare, nesupusă niciunei conduceri politice centrale. Trupele din afara ţării sunt necesare nu pentru a-l înlătura pe Al-Assad, ci pentru a opri violenţele după plecarea lui. 

Oficialii americani afirmă că au obţinut un progres în determinarea persoanelor din exil să fie de acord cu termenii tranziţiei. „Legăturile dintre opoziţie şi Armata pentru Eliberarea Siriei sunt fragile, dar par să se îmbunătăţească”, a declarat un oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, citat de „Time”.

Luptători ai jihadului, terorişti temuţi?

Serviciile secrete ale SUA au declarat că atacurile sinucigaşe „spectaculoase” desfăşurate în Damasc, încă de la începutul anului, ar avea la bază elemente Al-Qaeda. Această afirmaţie a fost susţinută şi de Germania, cu atât mai mult cu cât reprezentanţii serviciilor secrete avertizează că aproximativ 90 de atacuri cu bombă săvârşite în ultimele luni în Siria ar fi fost comise de „organizaţii apropiate de Al-Qaeda sau de grupuri luptătorilor jihadului”. Aceste acţiuni nu ar trebui să fie surprinzătoare în condiţiile în care liderul Al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri, a cerut susţinătorilor din Libia, din Iordan şi din Irak să se alăture luptei împotriva regimului lui Al-Assad. Câţiva au şi răspuns la acest apel. Mai mult, săptămâna trecută, AFP a raportat că un punct de trecere de la graniţa Siriei cu Turcia a fost preluat de 150 de luptători străini care s-au declarat adepţi Al-Qaeda. 

Libia şi Yemen sunt dovezi ale faptului că un colaps al ordinii politice este o oportunitate pentru luptătorii jihadului, care vor să-şi impună ideologia în teritoriu. Acest lucru se va întâmpla şi în Siria. Din mai multe „cercetări” la faţa locului, comunităţile sunite care s-au împotrivit regimului au rezistat eforturilor luptătorilor străini de a le implementa ideologia. 

Tradiţia islamistă înrădăcinată în Siria nu permite, însă, colaborarea cu organizaţia Al-Qaeda. Mai degrabă, o afiliere ar putea fi acceptată doar de triburile sunite din sud-estul Siriei aflate la graniţa cu Irak.

Chiar dacă adepţii străini nu reuşesc să-şi transmită ideologia în Siria, curentul principal al rebelilor suniţi va avea la bază o puternică componentă islamistă. 

Statele Unite ale Americii au mobilizat unităţi CIA în sudul Turciei pentru a consulta grupurile rebele în vederea primirii asistenţei militare din exterior. Administraţia Obama susţine că nu furnizează armament rebelilor sirieni, ci le oferă consultanţă militară. Armele şi finanţarea rebelilor sunt întreprinse de aliaţii americanilor: Arabia Saudită, Qatar şi Turcia. Având în vedere războiul rece şi faptul că cele trei ţări islamiste sunt mai mult sau mai puţin angajate în lupta împotriva aliaţilor Iranului (printre care se numără şi Siria), ele nu ar empatiza cu măsurile luate de guvernul de la Washington pentru a evita responsabilizarea a grupurilor islamiste de conflictul din Orientul  Mijlociu.

Dacă Al-Assad renunţă la putere, acţiunile radicaliştilor suniţi din ţările învecinate se vor intensifica. Toate grupările libanezilor suniţi (salafiţii), implicate în bombardamentele din Bagdad (Irak), vor vedea în înlăturarea lui Al-Assad o slăbire a puterii grupării Hezbollah, organizaţie politică şi paramilitară şiită din Liban, şi, prin urmare, o oportunitate de a inversa raportul de forţe din Orientul Mijlociu.

În mâinile cui va ajunge arsenalul chimic?

Stocul armelor chimice deţinut de guvernul Bashar al-Assad a devenit, în ultima perioadă, subiect principal de discuţie dintre puterile occidentale şi Israel, pe măsură ce regimul a început să se clatine. 

În acest context, există două pârghii de acţiune, aflate în prezent în stadiu de averstisment.

Mai întâi, posibila folosire a armelor chimice de Al-Assad împotriva rebeliunii au provocat reacţii adverse din partea preşedintelui american Barack Obama, care l-a avertizat pe conducătorul sirian că „va fi tras la răspundere” în cazul în care va apela la acest arsenal. 

În al doilea rând, armele chimice ar reprezenta o ameninţare şi după căderea regimului Al-Assad. Interesul Siriei este să evite ca aceste arme să cadă în mâinile rebelilor în timpul transportării acestora spre regiuni aflate la mare distanţă de zonele de luptă. În acest context, ministrul de Externe al Siriei a declarat că armamentul chimic va fi păstrat în condiţii de siguranţă şi va fi folosit doar în cazul extreme precum „agresiunea externă”. 

În această situaţie, Israelul este preocupat ca reprezentanţii organizaţiei Hezbollah, aliat al Siriei şi al Iranului, să nu intre în posesia acestor arme în cazul în care regimul lui Bashar al-Assad se va prăbuşi. 

Chiar dacă preşedintele sirian nu oferă armele chimice organizaţiei Hezbollah şi se asigură că acestea nu cad în mâinile rebelilor, Israel este, totuşi, îngrijorat că aceşti paşi nu vor fi suficienţi în ziua în care Al-Assad va fi înlăturat.

Cu toate acestea, situaţia armelor este relativ sigură atât timp cât Al-Assad se menţine la putere în Siria. În schimb, în cazul prăbuşirii regimului, nu ar fi suficient timp să le ascundă de cei care ar prelua puterea. 

Credinţele vor diviza teritoriul sirian

Ipotezele consecinţelor după înlăturarea preşedintelui Bashar al-Assad din Siria au la bază, în principiu, elemente religioase şi etnice. 

În cazul în care regimul va fi suprimat, susţinătorii preşedintelui sirian se vor retrage înspre zonele mai uşor de apărat, acolo unde pot proteja comunităţilor lor. În această situaţie sunt alawiţii, care se întorc în număr mare în regiunile natale, de-a lungul coastei mediteraneene.

Violenţele din satele şi din oraşele sunite s-ar transforma într-un proces de purificare etnică. O regiune alawită, stat în stat, care s-ar întinde în oraşele portuare ale provinciilor Latakia şi Tartus, nu ar putea dăinui pe termen lung, dar asta nu însemnă că nucleul grupării nu ar insista înspre consolidarea acestuia. 

În schimb, minoritatea kurdă, aflată în zona de nord-est a Siriei, la graniţa cu Irakul, încearcă să nu se implice în rebeliune, pentru ca, după prăbuşirea regimului, să preia controlul asupra Siriei, începând cu stăpânirea oraşelor kurde. Afilierea facţiunile kurde din Siria cu cele din Irak şi preluarea controlului asupra oraşelor kurde de pe teritoriul sirian ar putea duce la proclamarea unei zone autonome similare celei din Irak. Turcia este mult mai preocupată în această problemă, întrucât poartă un „război” intern împotriva separatiştilor kurzi.

Dacă alawiţii, creştinii şi kurzii refuză să susţină rebeliunea, înseamnă că unul din trei sirieni rămâne în conflict cu oricine îl înlocuieşte pe Al-Assad.

Conflictul intern tulbură stabilitatea şi aşa fragilă a Orientului Mijlociu

În contextul prăbuşirii regimului alawit sirian (ramură a şiiţilor islamici), în Libia ar putea avea loc tensiuni între principalele două grupări religioase: şiiţii şi suniţii. Nemaiavând sprijinul sirian, bazat mai ales pe furnizarea de armament, organizaţia şiită Hezbollah ar putea deveni o victimă a suniţilor sprijiniţi de Arabia Saudită. Aceştia au căuta să-i îndepărteze pe şiiţi de la conducerea politică şi militară a Libanului.

Aceeaşi situaţie este prezentă şi în Irak, unde suniţii învinşi s-ar putea ridica împotriva şiiţilor irakieni, susţinuţi în prezent de guvernul şiit iranian. 

Victoria rebeliunii sunite din Siria ar putea determina opoziţia sunită din Iordania să ceară mai multe drepturi pentru ea, însăşi. 

Bineînţeles că şi Israel are motive de bucurie la căderea lui Al-Assad. Regimul său a opus rezistenţă guvernului de la Tel-Aviv şi a legitimat gruparea şiită Hezbollah. Această rezistenţă poate fi explicată prin faptul că un regim predominant alawit a încercat să-şi sporească autoritatea asupra majorităţii sunite, prin susţinerea şiiţilor din Orientul Mijlociu. 

După înlăturarea lui Bashar al-Assad, toate graniţele din regiune ar deveni mult mai instabile decât sunt în prezent.