Marina Almăşan critică dur şefii TVR: „Odată instalaţi, capătă mentalitatea de stăpâni, tratându-i pe toţi ceilalţi ca pe nişte slugi jegoase“

Jurnalista TV Marina Almăşan a scris un nou text dur prin care critică directorii pe care TVR i-a avut de-a lungul timpului, fiind de părere că „de la un preşedinte la altul“, televiziunea publică e tot mai „prăbuşită“.

Realizatoarea de televiziune Marina Almăşan a scris pe femeide10.ro un text dur la adresa conducerii TVR. 

Jurnalista critică preşedinţii pe care postul public i-a avut de-a lungul timpului şi, fără să precizeze vreun nume, a declarat că cei mai mulţi dintre ei au fost „o apă şi-un pământ“, având „marea realizare“ de a prăbuşi „instituţia-emblemă“. 

„Desigur, oala e comună, dar nu-i bag chiar pe toţi în ea. S-au băgat destui dintre ei şi singuri, rămânând în afară doar «accidentele»: cei câţiva de bună credinţă, majoritatea proveniţi din «interior» şi cărora chiar le-a păsat de aceasta instituţie-emblemă, străduindu-se, pe durata mandatului lor, dacă nu s-o «ridice», măcar să n-o prăbuşească… Restul, toţi – o apă şi-un pământ, la fel cum a ajuns, de altfel,  şi «moşia» pe care vremelnic au administrat-o. (…) Majoritatea dintre ei au uitat, în secunda a doua după investire, motivul din care se află acolo. Uită că e unul conjunctural, mai totdeauna politic, prea puţin sprijinit pe valoare şi experienţa în domeniu, pe bună credinţă, pe voinţa şi putinţa de a face bine. Li se pare brusc că «geniul» lor este singurul răspunzător de locul pe care brusc s-au trezit cocoţaţi, şi nu că, de fapt, complicatele maşinaţiuni şi jocuri de culise sunt cele ce i-au plantat în fruntea unei instituţii, care, mulţi dintre ei, habar n-au cu ce se mănâncă“, şi-a început realizatoarea textul.  

Marina Almăşan critică şi atitudinea şefilor TVR, pe care îi acuză de faptul că, imediat ce au ocupat scaunul de „Preşedinte Director General, i-au tratat pe toţi ceilalţi angajaţi „ca pe nişte slugi jegoase“. 

„Odată instalaţi, capătă automat mentalitatea de stăpâni, tratându-ne pe noi, toţi ceilalţi, ca pe nişte slugi jegoase. Tot ce am făcut până atunci, toată valoarea noastră profesională, izbânzile noastre şi performanţele recunoscute în piaţă  se anulează, nu reprezintă nimic, ba, dimpotrivă, deranjează (…). Drept care, în mai scurtul sau mai lungul timp pe care-l au la dispoziţie, preocuparea lor devine extrem de focusată: să-şi verse frustrările asupra unei armate de subordonaţi îngroziţi (o adevărată «beţie a puterii»), să răspundă, prin servicii, binefăcătorilor lor, să-şi mulţumească prieteni şi colaboratori cu diverse beneficii, în speranţa că acestea li se vor întoarce cândva, când nu va mai scrie pe uşa lor «Preşedinte Director General». Dar, mai ales, să-şi facă «plinul», pentru anii ce vor urma“. 

Realizatoarea TVR a continuat prin a descrie situaţia dezastruoasă din televiziunea publică, amintind de audienţele slabe, aparatura depăşită, „marketing-ul de toată jena“, „vedetele care abia mai răsuflă“, şi cheltuirea bugetului în mod iresponsabil. 

„De multe ori, cand situaţia devine irespirabilă. Cum  arată instituţia, de la un preşedinte la altul? Mai prăbuşită ca niciodată. Cu ratinguri alarmant de mici, chiar şi la producţiile care se căznesc să ţină ştacheta sus; cu armate întregi de noi angajaţi, de cele mai multe ori incompetenti, strecuraţi in organigramă în pofida unanim blamatei supradimensionări; cu evenimente de tradiţie îngropate cu bună ştiinţă sau dintr-o incompetenţă crasă; cu omorârea oricăror relaţii de colaborare cu alte televiziuni ale lumii; cu un marketing de toată jena, care nu reuşeşte să «vândă» nimic din ceea ce se mai întâmplă bun în tranşeele profesioniştilor neucişi încă; cu o tehnică învechită, care deschide cale liberă închirierilor din afară, pe sume importante; cu «vedete» care abia mai răsuflă, pentru că nimănui nu-i pasă de ele, decât dacă cineva important are vreun interes punctual faţă de unele din ele; cu holuri pustii şi reci, bântuite de umbrele marilor oameni ai României de odinioară; cu spaţii mâncate de paragină, cu găleţi puse pe holuri, ca să adune ploaia ce răzbate prin acoperişuri; cu o resemnare incurabilă a unor angajaţi, altminteri minunaţi, dar cărora li se pune pumnul în gură, prin legi şi regulamente bolnave ce încearcă să ţină sub preş gunoiul din interior. Cum să limitezi accesul la adevăr al cetăţeanului, al societătii, intr-o instituţie care trăieşte din banii acestora?!? Ce instituţie publică de pe această planetă îsi poate permite să spună «Nu ai voie să vorbeşti în afară despre ceea ce se întâmplă înăuntru, că-ţi pierzi locul de muncă?»“, a mai scris Marina Almăşan.