INTERVIU Rareş Năstase: Există intimidări, se mai pun pe masă cărămizi de bani, e o situaţie la limita penibilului, dar după o vreme am ajuns să ne amuzăm

INTERVIU Rareş Năstase: Există
intimidări, se mai pun pe masă cărămizi de bani, e o situaţie la limita penibilului, dar după o vreme
am ajuns să ne amuzăm

Rareş Năstase şi-a dorit tare mult să fie regizor de film FOTO Pro TV

Rareş Năstase (37 de ani) vorbeşte pentru „Adevărul“ despre „România, te iubesc!“, dezvăluie cum a renunţat la ideea de a face dreptate în sala de judecată pentru a face dreptate cu microfonul şi camera, dar şi cum televiziunea îl ajută să-şi depăşească temerile.

Ştiri pe aceeaşi temă

Rareş Năstase este la montaj, probabil lucrează la ultimul material, despre piaţa produselor naturiste, care va fi difuzat duminică, 18 septembrie, de la ora 18.00. M-am documentat, dar mă gândesc că oricum nu o să-mi povestească prea multe, aşa se întâmplă cu oamenii de televiziune - nu fac mari dezvăluiri despre ce pregătesc. Dar Rareş Năstase este un altfel de om. Sincer, nu am întâlnit vreodată pe cineva care să-mi vorbească despre jurnalism şi despre materialele sale cu atâta patos. De fapt, la sfârşitul discuţiei mi-a mărturisit că nu ar putea niciodată să continue să facă meseria asta fără să-i mai placă, dacă filmările ar deveni doar încă o zi chinuitoare de muncă.

În treaba asta îl ajută mult şi faptul că este extrem de curios, de mic a fost aşa, a vrut să descopere cât mai multe lucruri, să despice firul în patru, să pună un milion de întrebări. Rareş a vrut şi să „facă justiţie“, aşa că a terminat Dreptul, dar ce şi-a dorit şi i-ar fi plăcut „enorm de mult“ a fost să fie regizor de film. A rămas doar un vis, dar nu regretă, la „România, te iubesc!“ fiecare emisiune este un mic filmuleţ al lui. Şi până acum are un palmares impresionant.

„Adevărul“: Ce vor vedea telespectatorii azi la „România, te iubesc!“? Am înţeles că este un reportaj ce vizează produsele naturiste.

Rareş Năstase: Da. Am plecat de la faptul că există un interes tot mai mare al românilor pentru produsele naturiste. Am luat nişte cifre de la Registrul Comerţului şi am aflat că în ultimii cinci ani numărul businessurilor de acest gen aproape că s-a dublat. Am vrut să vedem ce găsim pe piaţa produselor naturiste, iar surprizele sunt mari.

Mai exact?

În primul rând avem o legislaţie destul de lejeră. Se merge pe principiul că sunt nişte produse pe care le cunoaştem de mii de ani, că plantele respective au proprietăţi şi că în concentraţii mici, pe termen scurt, nu pot face rău. Apoi, răspunderea pe domeniul ăsta e foarte împărţită, afacerile ţin cumva de Ministerul Agriculturii, unde există şi un comitet tehnic al plantelor, în schimb avizarea produselor ţine de Institutul de Bioresurse Alimentare, care este la Ministerul Educaţiei, care are o componentă de cercetare. OPC-ul e în subordinea Guvernului.

Ce înseamnă asta concret pentru companiile de profil?        

Tu îţi faci afacerea într-un loc şi îţi avizezi produsul în alt loc. Se merge foarte mult pe importuri, pentru că marii jucători de pe piaţă au nevoie de continuitate la livrare, au nevoie de furnizori care să le dea marfă la timp şi continuu. Se importă din ţări de unde marfa vine cu multe surprize - metale grele, plumb -, vorbim de ţări ca Egipt, China, Bolivia. Suprafeţele cultivate sunt din ce în ce mai mici, dar piaţa se tot extinde, avem din ce în ce mai multe, peste 18.000 de produse la 650 de firme, asta înseamnă de la mici vraci până la producători mari.

Dar de ce tot mai mulţi români se îndreaptă către produsele naturiste?

Asta am vrut să aflăm şi noi, pentru că, într-adevăr, românii sunt avizi, sunt interesaţi să ia aceste naturiste. La prima vedere e  vorba de o medicaţie mai ieftină, dar nu e chiar aşa, pentru că găseşti pe piaţă produse mai scumpe decât medicamentele. Dar există un marketing agresiv în care oamenii cred. În plus, mulţi dintre ei au luat automedicaţie, n-au trecut pe la medic, şi-au dat seama că medicamentele nu-i ajută prea mult şi merg pe plante. Pe lângă marketingul agresiv, care spune că sunt naturale, nu fac rău, mai e o discuţie pe care o abordăm. În Germania, Austria, Franţa sunt reguli mult mai stricte.

Cum ar fi?

De exemplu la nemţi nu există magazine de tip plafar, toate produsele, şi homeopatice, şi naturiste, sunt în farmacie. Dar ei au ceainării, iar pe legislaţie vânzătorii nu au voie să prescrie. Au ceai de valeriană, dar nimeni nu îţi zice că e bun pentru depresie. În schimb, te duci la farmacie şi vorbeşti cu un farmacist despre produsele astea şi eşti întrebat dacă ai fost la medic, dacă nu, îţi explică diverse lucruri, că au o substanţă activă din care se face şi un medicament.

De exemplu, ceiaul de cruşin la specialist se recomandă să îl foloseşti doar două săptămâni, sunt persoane care fac ulceraţii pe stomac, sunt femei care spun că au luat ceai de cruşin foarte concentrat şi au avut dureri la fel ca cele ale naşterii. E foarte periculos. Medici de la Fundeni spun că au operat oameni care au folosit doi ani cruşin. Dacă te duci la un magazin de tip plafar într-o jumătate de oră găseşti cel puţin cinci pensionari care vin să întrebe de laxativ, iar 90% dintre ele sunt pe bază de cruşin Întrebi dacă au fost la medic: nu, dar iau de cinci ani, de trei ani. La origine, un medic, odată, i-a prescris, dar pe termen scurt, dar de la un medic care ţi-a spus acum trei ani până la a folosi pe termen lung e o mare diferenţă. Şi multe alte chestii, în România s-a murit din cauza ceaiului de tătănească, găseşti la 3 lei pliculeţul.

Un ceai, două, trei nu te omoară, dar la noi automedicaţia s-a transformat şi s-a dus în zona asta de naturiste. Consumul îndelungat e marea problemă. După ce discutăm de această euforie a românului, mergem şi vedem ce conţin. Fiind legislaţia foarte lejeră, oamenii ăştia pot pune orice în ele şi se merge în zona în care clientul aproape că este înşelat.

Noi nu vrem ca oamenii să nu mai apeleze la produsele naturiste, să le blameze, nu vrem să-i speriem. Nu, nicidecum. Rolul materialului este ca românii să se informeze, să fie foarte atenţi când folosesc aceste produse şi să aibă mereu în spate un sfat avizat

Rareş Năstase, jurnalist

Să înţeleg că nimeni nu verifică aceste produse?

Nu că nu sunt verificate, dar legislaţia românească nu cere eficienţa produsului şi ăsta e un lucru care nu s-a spus niciodată până acum. O să auziţi din gura autorităţilor: „Nu se cere eficienţa produsului. Conţinutul de principii active nu mi se cere să-l verific“ - citat din şefa IBA pe toată ţara. Cu alte cuvinte, poate să pună fân sau iarbă şi un pic de muşeţel şi să fie produs ca atare. Noi nu avem în prospecte obligaţia de a avea o concentraţie, este la latitudinea fiecărui producător. De exemplu, faci o cremă pe bază de gălbenele şi tu poţi să pui 30% gălbenele, iar eu pot pune 0,03% gălbenele, tu o vinzi cu 15 lei, eu cu 7 lei.

Deci se fac teste, dar nu periodic.

Exact, când mă duc să-mi autorizez acel produs, îmi iau OK-ul pe el, nu am voie să am metale grele, nu am voie să am pesticide, ele se verifică. Dar asta se întâmplă doar la autorizare, la început, şi ţi le mai verifică la alerte.

Ce înseamnă „alerte“?

De exemplu, nemţii spun că au găsit un lot la un mare furnizor din Germania care a livrat şi în România. Dar examinări periodice la noi nu există. Te duci la un magazin şi găseşti ceaiuri notificate în 2010,  în 2011. Între timp poate să fie schimbată reţeta, poţi să pui orice, tu poţi să pui iarbă, fân uscat. O să vezi ce surprize se găsesc la laborator într-un pliculeţ de ceai.

Noi pe vremea lui Ceauşescu eram mari cultivatori de gălbenele, acum luăm gălbenele din Egipt, unde sunt uscate la soare, iar la gălbenele uleiul volatil se duce în totalitate la peste 40 de grade. Eu sunt sigur că vara în Egipt, la sol, sunt mai mult de 40 de grade. Deci practic iei crema de gălbenele degeaba, nu te ajută cu nimic.

Un fel de Placebo.

Da. Mai sunt nişte reţete aberante, maceratul din lame de ras cu oţet şi cu lapte. Există şi aceste reţete şi aici intervine folclorul de la tejghea, toţi vânzătorii de naturiste au câte o poveste de la cunoscuţi de ai lor, vraci, care îţi spun că îţi pot descoperi boala dacă le dai o fotografie sau te privesc în ochi.  Mai sunt poveşti cu persoane vindecate complet de cancer. Pe de altă parte, am găsit o doamnă patron de plafar căreia i-au murit şi soţul, şi fiul de cancer, aveau ditamai magazinul cu plante şi nu i-a ajutat cu nimic, şi chiar spune asta.

Am descoperit şi că plafarele lucrează foarte bine cu farmaciile veterinare.

Ce înseamnă asta?

Românii au ajuns să folosească produse pentru uz veterinar, să vezi ce succes au la oameni antiinflamatoarele pentru cabaline, care au concentraţii foarte mari, scrie că sunt din plante, dar substanţa activă e de santiză.

La produsele naturiste toţi trec la contraindicaţii femei gravide şi sugari, dar nu spune nimeni că nu ai voie să iei mai mult de două săptămâni ceaiul de cruşin.

Dar la produsele din farmaciile veterinare ai totul pe prospect, însă ţie concentraţia aia mare îţi intră în sânge şi poţi să faci atac cerebral, asta spun medicii, dar oamenii le folosesc.

Dar care e scopul final al acestui reportaj?

Nu vreau să fim înţeleşi greşit. Noi nu vrem ca oamenii să nu mai apeleze la naturiste, să le blameze, nu vrem să-i speriem pe oameni. Nu, nicidecum. Rolul materialului de duminică este ca românii să se informeze, să fie foarte atenţi când folosesc aceste produse şi să aibă mereu în spate un sfat avizat. Nu dorim să îi speriem sau să-i îndepărtăm de aceste produse.

Să fie educaţi.

Exact, ştii ce ne lipseşte nouă în domeniul ăsta? Noi nu avem o cultură. Noi suntem mari consumatori, dar nu avem o cultură.

Ce alte subiecte mai abordezi în acest sezon?

Distrugerea naturii, distrugerea sistematică a sportului românesc şi români mişto, care fac lucrurile să mişte, care fac ceva în ţara asta. Tocmai pentru a arăta tuturor că schimbarea vine şi de la noi nu numai de la autorităţi, nu trebuie doar să dăm cu băţul în gard şi să strigăm că nu e aia sau aia. Prezentăm poveştile unor voluntari, ale unor oameni care se iau de guler cu autorităţile, oameni care fac ceva pentru ei şi pentru comunitate.

rares nastase

Vorbeam cu Paula Herlo şi îmi mărturisea că aproape toate campaniile şi materialele ei au la bază revolte personale. Tu cum îţi alegi subiectele?

În general, eu abordez subiecte despre care aud frecvent vorbindu-se, când văd ceva repetitiv şi îmi dau seama că e un fenomen. Nu aş zice că pleacă din revolte personale, pentru că sunt multe subiecte pe care le abordez şi din prima documentare descopăr lucruri noi, sunt chestiuni cu care nu m-am mai confruntat. Eu îţi spun sincer că nu sunt un mare consumator de produse naturiste, foarte rar folosesc ceiauri şi foarte rar mi s-a întâmplat să folosesc produse naturiste pentru a mă trata, nici măcar pentru o banală răceală.

Dar s-a întâmplat vreodată să abandonezi un subiect?

Da, se întâmplă când anumite ponturi nu se confirmă, sunt oameni foarte subiectivi, care ori au preluat informaţia greşit, ori nu îţi spun tot adevărul. Sunt subiecte pe care nu le poţi face pentru că ai nişte pretenţii, trebuie să fie şi împachetat într-un anumit fel. Vin oameni din interior şi ne vorbesc despre lucruri care sunt în neregulă într-o instituţie, până eu nu am reuşit să filmez lucrul respectiv, să surprind cu o cameră ascunsă, eu nu pot face această poveste, dar asta nu înseamnă că abandonez subiectul, îl las în aşteptare.

Care au fost cele mai grele piedici întâmpinate?

Sunt situaţii în care există intimidări fizice, verbale. Traficul de ţigarete a fost un subiect greu de făcut, nu pot spune că mi-a fost foarte lejer să filmez.

De ce?

Pentru că te duci în localităţi de graniţă şi ai negocieri cu dealeri de ţigări, există riscul să te recunoască, să vadă că pui prea multe întrebări şi să devină suspicioşi, trebuie să joci rolul foarte bine, trebuie să-ţi pregăteşti terenul destul de bine. Sunt grele subiectele la care afli informaţii de la oameni din sistem, dar e foarte greu să ai acces la documente, pentru că sunt secrete de serviciu, nu mai zic de cele care sunt secrete de stat.

Poţi să-mi dai un exemplu de astfel de subiect?

La un moment dat am făcut o poveste pe uraniu, aveam un haos în inventarul produselor radioactive şi asta a atras atenţia Comisiei Europene. A venit o echipă de specialişti şi a ajuns o hârtie la noi, povestea era foarte greu de făcut pentru că acea hârtie era secret de stat, există anumite reglementări şi nu ai voie să spui. Apropo, şi eu am aflat cu acea ocazie că nu ai voie să spui ce centitate de minereu de uraniu e în România.

Cum aşa?

E secret de stat, nu ai voie să ieşi cu informaţia asta, înţeleg că sunt colegi din televiziuni care s-au ales cu dosar penal, pentru că au dat această informaţie fără să ştie.

Vorbeai de intimidări. Concret, la tine cum a fost?

Chestiuni fizice şi verbale, de tipul „ne mai întâlnim, lumea asta e mică“, dar astea nu mă sperie. Sunt mai mult presiuni de a nu mai face o poveste. Se mai pun pe masă cărămizi de bani, au fost nişte încercări de genul ăsta de mituire. Există situaţii în care omul respectiv nu mai ştie ce să facă sau eu suspectez că poate vrea să-şi ia toate pârghiile şi înregistrează, filmează o astfel de întâlnire, noi cu atât mai mult o filmăm.

Şi ce se întâmplă în acel moment?

Refuzăm, le explicăm şi şefilor, facem o notă în care povestim tot ce s-a întâmplat. După o perioadă pentru noi au devenit nişte lucruri de care ne amuzăm, dar atunci pe moment mie mi-e ruşine de ruşinea omului, e o situaţie la limita penibililului. Eu mă aştept când merg la cineva să mă convingă cu acte, cu tot felul de dovezi că nu e cum a spus altcineva sau că nu e cum am descoperit noi, ori de la asta să ajungem la o discuţie despre bani e de domeniul penibilului.

Omul şi jurnlistul

Care este motivaţia ta în această meserie?

Îmi place munca de teren, de investigaţie. De mic am fost aşa, am vrut să descopăr lucruri, să despic firul în patru, să pun un milion de întrebări. Sunt oameni care mă aud că pun aşa multe întrebări şi îmi spun că e defect profesional, eu nu cred asta. Şi dacă eram într-un alt domeniu tot un milion de întrebări puneam. Îmi place să pun multe întrebări, să mă informez. Eu sunt genul de om care în momentul în care vine instalatorul să-mi repare o ţeavă, nu-l las, îi pun multe întrebări. Spune-mi că sunt nebun, dar asta e în natura mea.

Dar marea ta satisfacţie care e?

E în fiecare reportaj. După ce îl văd pe post, când oamenii îl apreciază şi se iau măsuri, astea sunt marile satisfacţii. Fiecare poveste e ca un copil, toate îmi plac. La unele muncesc mai mult şi cu cât e provocarea mai mare ai senzaţia că subiectul e mai bun. Pentru unele subiecte alerg mult, stau la pândă, stau în frig, mă mănâncă ţânţarii, altele pornesc de la o situaţie pe care o găsesc în documente, în văzul lumii, putea să o descopere oricine, şi asta e o satisfacţie, că e o situaţie pe care o vede toată lumea, dar nimeni nu a observat că e în neregulă.

Pe mine mă afectează foarte tare poveştile cu copii, pentru că sunt părinte, acolo nu ai cum să nu fii afectat, oricât de jurnalist ai fi bariera asta o treci

Rareş Năstase, jurnalist

Au fost şi lucruri care te-au marcat? De exemplu, ai făcut un reportaj despre victimele violenţei domestice.

Sunt lucruri care te marchează, în sensul că la un moment dat îţi doreşti să faci mai mult pentru omul din faţa ta decât ca simplu jurnalist. Dacă tu sesizezi o autoritate şi autoritatea ridică din umeri, ai senzaţia că tu trebuie să ajuţi, să discuţi, să faci ceva, să intervii într-un conflict. Ţi se întâmplă şi să te ataşezi emoţional de interlocutorul tău, dincolo de faptul că îl compătimeşti, vrei să faci ceva, te gândeşti că echipa pleacă de acolo şi ce se întâmplă cu omul ăla? Sunt situaţii în care oamenii nu-şi dau seama la ce riscuri se expun vorbind, deşi pentru mine şi pentru povestea mea e foarte bine, mă ajută când vorbesc, când sunt deschişi, când mărturisesc anumite lucruri, dar îmi dau seama că îl expun. Şi atunci trebuie să-l ajuţi, să-i deschizi ochii. Pe mine mă afectează foarte tare poveştile cu copii, pentru că sunt părinte, acolo nu ai cum să nu fii afectat, oricât de jurnalist ai fi bariera asta o treci. Încerci pe moment să faci faţă situaţiei, să dai cele mai bune sfaturi, sunt persoane cu care ţin legătura, îi mai sun să mă asigur că sunt bine. După ce filmezi cu un om câteva zile şi vezi că trăieşte o dramă reală, că se chinuie, eşti interesat şi ca jurnalist, dar şi ca om să vezi dacă autorităţile l-au ajutat, dacă îi e mai bine, ce a mai făcut.

rares nastase

Cât de greu e să-ţi reprimi anumite convingeri ca jurnalist?

E greu, mai ales că mie nu-mi place să fiu minţit în faţă. Se întâmplă să mă duc la un material şi să iau acea mină inocentă, fac pe prostul, ori nu e aşa şi oamenii în timp s-au mai învăţat că dacă le vine în faţă un reporter de la „România, te iubesc!“ trebuie să fie foarte bine pregătiţi. Mai există oameni care dacă iei mina inocentă şi eşti foarte maleabil în discuţie au impresia că tu ai venit acolo cu lecţia neînvăţată, că nu ştii despre ce e vorba şi îi vezi cum te mint în faţă şi mie chestia asta nu îmi place.

Şi cum reacţionezi în astfel de situaţii?

Îi las, vorbesc, facem interviul, dar la un moment dat încep să pun întrebări şi ei îşi dau seama că nu sunt deloc neprăgătit. Noi suntem o echipă mică, ne facem temele, mergem cu nişte dovezi. Dar trebuie să-ţi reprimi anumite convingeri, nu am cum să mă duc să mă iau de gât cu cineva pe stradă atunci când văd o neregulă, există instituţii care trag la răspundere. Nu ai ce să faci decât să lupţi cu armele tale, iar ale mele sunt microfonul şi camera.

„România este o ţară care funcţionează cu frâna de mână trasă din cauza noastră“

Cum ai descrie România de azi cu bune şi cu rele?

E o întrebare foarte grea, pentru că e foarte complexă. Avem şi români foarte faini, oameni care vor să facă ceva în ţara asta; avem şi oameni total dezamăgiţi şi demoralizaţi, care ar vrea să facă ceva, dar îşi dau seama că nu pot singuri;  avem şi români care sunt total delăsători, care nu fac mai nimic, poate şi din lipsă de educaţie, sunt mai mulţi factori. România e o ţară care funcţionează foarte mult cu frâna de mână trasă din cauza noastră, pentru că ţara asta suntem noi. Nu e ţara o entitate şi noi suntem prin ea. Ţara asta suntem noi, conducătorii noştri suntem noi, sunt ai noştri, instituţiile pe care le avem suntem noi, deci toate lucrurile care funcţionează sau nu funcţionează în ţara asta se datorează nouă. Vorbeam cu români din străinătate, ei când ajung acolo se schimbă complet, îşi schimbă perspectivele, pentru că există altfel de oameni, găsesc acolo o altfel de realitate şi se conformează rapid la ea, prea puţini sunt cei care nu o fac. Schimbarea vine şi de la ei, nu cred că totul e bazat pe sancţiune. Omul când se mută într-un cartier britanic şi vede că vecinii lui îşi curăţă gazonul, aruncă hârtia doar la coşul de gunoi, nu-şi ţin maşina pe trotuar, asta face şi el. La noi e greu să faci schimbarea asta.

De ce oare?

Văd în jurul meu români foarte frustraţi. Realităţile din jurul tău te frustrează, degeaba te duci să faci un lucru corect dacă toţi ceilalţi nu-l fac, degeaba stai la coadă când alţii ţi se bagă în faţă. Tu stai, pentru că eşti un om civilizat şi vrei să faci lucrurile ca la carte, dar acumulezi frustrare şi din păcate în România există foarte multă frustrare, o frustrare reală. Şi nu în ultimul rând, România e o ţară foarte nesănătoasă. Un om cu capul limpede, care să gândească bine, să fie în armonie cu tot, trebuie să fie un om sănătos şi fizic, şi mental. Frustrarea pleacă din condiţiile pe care nu le ai, din lucrurile care nu funcţionează, nu avem autostrăzi, nu avem drumuri, există un pachet foarte complex. Nesănătoasă şi cu frâna de mână trasă. Lucrurile merg şi în stilul românesc, o delăsare a noastră mioritică. Nici nu ştiu ce e mai bine: să ia atitudine şi să se certe cu cei care se bagă în faţă sau să stea şi să accepte o astfel de situaţie? Mă gândesc că lucrurile pot fi schimbate de la fiecare în parte.

Uite, la un moment dat eram pe stradă şi cineva a aruncat o hârtie pe jos, s-a uitat la mine, m-a recunoscut, a luat hârtia şi a pus-o la gunoi. Mi s-a părut foarte tare, a fost un moment nu neapărat de mândrie, dar m-am gândit: „Uite, mă, oamenii chiar se pot schimba.“ De ruşine, de teamă, dar eu am pus gestul pe faptul că şi-o fi zis: „Stai, mă, omul ăsta a lătrat la televizor că trebuie să ne schimbăm şi să facem asta şi eu ce fac, arunc hârtia asta în faţa lui?“ Ăsta e un caz real şi a fost pentru mine o satisfacţie.

„Mi-am dorit foarte, foarte mult să fiu regizor de film“

Ai făcut Dreptul.

Am făcut şi trei ani de Jurnalism, dar am renunţat. Eu din anul doi de Drept am început să lucrez la radio, la Pro FM Timişoara. Mi-a fost foarte greu să fiu şi student, şi reporter. Multe examene le dădeam toamna, nu reuşeam să mă pregătesc, eu aveam sesiune şi lucram ca reporter de noapte. Când am făcut trecerea de la radio la TV a fost şi mai solicitant.

Dar de ce ai ales Dreptul?

Îmi spuneam că trebuie să fac justiţie, să împart dreptatea, au fost multe raţiuni, inclusiv de ordin financiar şi mi se părea un statut foarte interesant să fii în domeniul justiţiei. Dar lucrurile s-au schimbat când a intrat microbul presei. Trebuie să recunosc că înainte de planurile pentru Drept, eu mi-am dorit foarte, foarte mult să fiu regizor de film. Mi-ar fi plăcut enorm să fac asta, mama a fost singura care m-a încurajat în zona asta, tata voia să-mi asigur viitorul. Iar mama la un moment dat a mers pe tren cu un actor, au discutat şi el i-a spus că m-aş chinui mult şi că nu m-ar încuraja să fac treaba asta. Ea m-a convins să renunţ şi mi-am zis că rămâne ca un vis. Prin ce facem noi aici mi se pare că am îmbinat şi jurnalism, şi drept, şi partea asta de film. Noi aici avem şi rolul de reporter, şi de producător, înveţi şi imagine vrei nu vrei, cumva eşti şi regizor, fiecare material e un mic filmuleţ al tău. Le am pe toate şi chestia asta m-a prins. Ce-mi lipseşte de la ştiri este adrenalina momentului, aici lucrez mai aşezat, am o producţie de făcut. Eu am fost mulţi ani reporter de Eveniment, am fost în Irak, în Kosovo, am pierdut nopţi întregi stând pe lângă celebrul jaf al secolului cu celebra dubă de bani. E o întreagă atmosferă, te încarcă. Anul ăsta am fost la atentatele de la Bruxelles, pe mine mă încarcă pozitiv, poate alţii se sperie. Pe mine mă încarcă dacă îmi spune cineva că s-a închis aeroportul. Atunci am zburat la Amsterdam, când am ajuns acolo erau deja 83 de televiziuni, prin vamă se trecea foarte greu, am ajuns acolo erau zone închise, ajungi acolo pe lângă tine toată lumea e atentă să pună întrebări, să facă live-uri. Meseria asta te împinge să-ţi faci treaba.

Adică?

Uite, de exemplu eu am rău de înălţime şi încerc pe cât posibil să evit situaţii din astea - să sar cu paraşuta, să fac live-uri de la înălţime -, dar sunt momente în care nu ai ce face. M-am dus la un moment dat prin Carş Severin, mai sus de Herculane, era o componentă a unui material legat de turism, găsisem nişte localităţi complet izolate, era vorba de nişte localnici care coborau din munte cu produse să le vândă. Am mers şi, pentru că drumurile prin munţie erau foarte anevoioase, existau nişte scări de lemn, foste scări de urcat în pod prinse cu sârmă de zid, iar sub e o prăpastie. Pe acolo lumea coboară cu marfa în spate. Am ajuns acolo cu ghidul, cu cameramanul şi când m-am uitat...Nu m-aş fi căţărat niciodată pe munte în alt context. Şi mă gândeam ce să fac. Rămân acolo? Nu mai fac povestea? Oamenii ăia urcă, eu ce fac? Acel stand up m-a făcut să uit de pericol, mi-a tăiat frica, era o cameră pe mine şi mă gândeam ce fac? Mă fac de râs? Mă fac de ruşine? Am urcat până la urmă.

Am făcut la un moment dat o altă poveste foarte interesantă în peşteri, era vorba despre filierele de artefacte şi de chestiile pe care le găseşti prin peşteri. Am intrat prin peşteri şi la un moment dat era o zonă foarte îngustă, am obosit, m-am aşezat pe spate şi am avut un moment de panică. Eu nu am rău de spaţii închise, nu am claostrofobie, e, acolo, în întuneric, am avut acel moment. Cameramanul mi-a zis să facem stand-up-ul acolo, eu mă luptam cu acel moment de panică interioară, a aprins lumina de la cameră şi a dat Rec. Eu am vrut să se vadă pe cameră şi telespectatorul să înţeleagă că mi-e greu acolo, uite ce acces dificil ai, m-am întors şi exact asta am zis: „Aşa se merge pe aici, te târăşti pe coate, e foarte greu, dacă ai claostrofobie în niciun caz nu poţi fi prin zonele astea.“ Am început să merg şi am trecut de acel loc, iar m-a ajutat camera, dar în general evit.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: