INTERVIU Michael Hirst, creatorul şi scenaristul serialului „Vikingii“: „Există multă propagandă în ceea ce îi priveşte. Eu am încercat să demontez clişeele“

Michael Hirst, creatorul şi scenaristul serialului „Vikingii“, a acordat un interviu ziarului „Adevărul“ chiar pe platourile de filmare şi a dezvăluit detalii despre sezonul patru, care debutează în această seară, dar şi despre întreaga poveste.

Drama „Vikingii“ revine la History cu al patrulea sezon astăzi, 15 ianuarie, de la ora 22.00, iar noile episoade aduc „evenimente importante şi cutremurătoare“. Un reporter „Adevărul“ a pătruns pe platourile de filmare din Irlanda, unde a stat de vorbă cu omul din spatele grandioasei producţii – Michael Hirst. Acesta a trasat în linii mari povestea noului sezon, a dezvăluit care sunt cele mai bune episoade pe care le-a scris vreodată şi de ce, a vorbit despre lucrurile pe care le-a învăţat lucrând la acest proiect, dar şi despre miturile legate de vikingi.

„Adevărul“: Cum va fi sezonul patru?

Michael Hirst: Aş spune că e un sezon cu evenimente spectaculoase, zguduitoare! Este, de departe, sezonul cu cea mai mare forţă şi încărcătură emoţională de până acum, pentru că explorează anumite aspecte şi relaţii mai în profunzime. Sunt şi scene de luptă extraordinare, dar nucleul este unul cu o profundă încărcătură emoţională pentru majoritatea personajelor. 

De exemplu, Lagertha are o relaţie cu o femeie sau, cel puţin, se îndrăgosteşte de o femeie; şi de ce nu? Relaţiile ei cu bărbaţii n-au mers întotdeauna bine. Deci pentru ea este o evoluţie emoţională interesantă. Toate cele patru personaje principale sunt implicate în momente şi schimbări spectaculoase. Bjorn ajunge în sfârşit pe Marea Mediterană şi ajunge până în Spania, care se afla sub stăpânire maură. 

Nu ştiu ce altceva să vă mai spun. Ştiu că este foarte greu, dar un lucru pot să vă promit: atunci când o să vă uitaţi, o să realizaţi cât de spectaculos este acest sezon. Sunt foarte mulţumit de rezultat. Cred că e foarte bun şi cred că serialul a evoluat foarte mult. Două dintre episoadele acestui sezon sunt cele mai bune pe care le-am scris vreodată.

Care ar fi acestea?

Cred că episoadele 14 şi 15. Ragnar şi regele Ecbert sunt două dintre personajele mele preferate – îmi plac foarte mult. Cei doi actori sunt foarte diferiţi unul de altul. Linus Roache are experienţă în teatrul englez, a jucat Shakespeare. La un moment dat, a luat o pauză, a pornit într-o călătorie spirituală, iar după ce s-a reîntors la actorie, serialul Vikingii a fost primul lui proiect. Este un actor nemaipomenit, îmi place să scriu scene în care apare personajul lui. Travis este mai degrabă un autodidact, nu are o experienţă anterioară atât de bogată, dar are o prezenţă foarte puternică. Cred că a reuşit foarte bine să redea imaginea liderului pe care îl aveam eu în minte. Nu voiam să fie un viking zgomotos, brutal, gălăgios, un ignorant fără minte, aveam în minte un lider viking introvertit, cumpătat, şi asta şi pentru scandinavii pe care îi cunosc eu nu sunt oameni zgomotoşi, gălăgioşi, sunt mai degrabă introvertiţi, cumpătaţi. Şi aşa am construit acest personaj, împreună cu Travis. Şi acum i-am adus împreună, pe Ragnar şi Ecbert, în câteva momente importante. Episoadele care au rezultat sunt, cred, preferatele mele din tot ce am scris vreodată.

Lucrând la serial, ce aţi învăţat despre trecut, ceva care să fie foarte relevant şi astăzi?

Un lucru ar fi, desigur, să nu crezi tot ce ţi se spune. Cu cât aflu mai multe despre vikingi, cu atât îmi dau mai mult seama că există multă propagandă, în mare parte scrisă de preoţi şi călugări creştini, pentru că aceştia erau singurii care ştiau să scrie şi să citească. Nu e deloc uşor să transmit asta. Chiar dacă  personajele se îmbracă într-un anume fel, arată diferit, eu vreau mereu să arăt că, de fapt, preocupările, gândurile lor, lucrurile care contează pentru ei sunt lucruri care contează şi sunt relevante şi pentru noi în prezent. De exemplu, Lagertha se confruntă cu probleme cu care femeile din ziua de ani rezonează. A avea un soţ abuziv nu este ceva ce ţine de istorie, este o problemă contemporană. 

Din când în când îmi place să strecor citate din alte perioade istorice. Unul din cele mai cunoscute astfel de citate este din „Patru cvartete“, a lui T.S. Eliot, unul din poeţii mei preferaţi. Sunt câteva versuri unde Eliot spune că trecutul şi viitorul se regăsesc, poate, în prezent.  Asta cred şi eu, nu cred că există o perioadă care se numeşte istorie şi una care nu se numeşte istorie. Totul este istorie. Toţi şi tot suntem istorie. Totul este istoric. Şi asta e replica pe care o spune Linus. M-am gândit „Am încurcat-o! Cum să citeze un rege englez medieval dintr-un un poet al secolului XX?“. Nu numai că nu s-a întâmplat nimic, dar n-a remarcat nimeni, până când am menţionat asta într-un interviu. Apoi cineva i-a scris şefului catedrei de limba engleză de la Harvard şi l-a întrebat dacă e adevărat că îl citasem pe Eliot. Profesorul a răspuns, adăugându-mă şi pe mine la lista de destinatari ai e-mailului şi a spus „Este perfect adevărat. Poezia e a lui Eliot. Înţeleg de ce a folosit Michael acest citat şi cred că se potriveşte foarte bine în context.“ La urma urmei, nu este un serial cu vikingi adevăraţi. E un serial! Acum îl facem.

I-aţi menţionat pe acei preoţi şi călugări care au scris istoria vikingilor, apoi aţi spus că aţi învăţat să nu luaţi de bun tot ce vi se spune. Ce surse aţi găsit pentru a vă documenta despre vikingi, altele decât cărţile scrise de călugări?

Acum nu mai trebuie să spun asta atât de des, dar o spuneam la un moment dat. Perioada este cea numită Evul Mediu Timpuriu sau Întunecat, deci sunt multe lucruri pe care nu le ştim despre acele vremuri. M-am bucurat foarte mult să aflu că, în ţările Scandinave, serialul i-a făcut pe mulţi să investigheze mai mult, să facă mai multe săpături arheologice, să descopere mai mult. Cred că încă mai avem multe de aflat despre toată acea perioadă. Pe lângă propriile mele cercetări şi cărţile pe care le studiez, avem şi un consilier pe probleme istorice, care este expert în Evul Mediu Întunecat, în măsura în care cineva poate fi expert în acea perioadă. Deci, atunci când dădeam peste un personaj precum Ragnar, primul lucru era să-l rog pe consilierul nostru să-mi spună tot ce ştie el sau tot ce se ştie despre Ragnar Lothbork. Apoi, când mă gândesc la firul narativ, ale cărui baze se găsesc în ceea ce am studiat anterior, caut cât mai multe informaţii. Când am un fir narativ, vorbesc cu consilierul: „Nu trebuie să-mi spui dacă e corect din punct de vedere istoric. Cine şi-ar putea da seama? Te rog să îmi spui dacă îţi pare autentic, realist, plauzibil.“ Pentru mine, ca scenarist, întrebarea este mai degrabă „ar putea fi adevărat?“. Nu vreau să îmi pun personajele în situaţii care să nu îmi pară autentice, mai cu seamă când ajung să mă familiarizez mai mult cu personajele respective. 

Conceptul de adevăr este unul straniu, dar ştiu foarte bine ce responsabilitate am ca scenarist. Responsabilitatea nu atât faţă de istorie, pentru că acesta nu este un documentar, cât faţă de public – responsabilitatea de a nu veni cu chestii pe care le-am inventat eu peste noapte. Nu este totuşi genul fantasy. Nu îmi place genul fantasy, dar, sigur, înţeleg că poate fi foarte antrenant. Dar, nefiind despre nişte persoane reale sau evenimente reale, nu are o noimă, un înţeles. Eu cred cu toată tăria că, scriind şi producând un serial despre persoane şi evenimente care au existat în realitate, vreau să-i dau cât mai multă greutate. Şi, sigur, sunt plătit şi să mă asigur că serialul o să atragă public. N-ar conta deloc dacă ar fi autentic şi plauzibil şi oamenii nu s-ar uita. Deloc.

Ne-aţi putea recomanda cărţi care să fie şi interesante, şi corecte din punct de vedere istoric?

Poveştile nordice denumite Saga, le citesc şi recitesc mereu. Ritmul poveştilor din serial este, parţial, împrumutat din Saga. Sunt o nebunie, sunt absolut nebuneşti, sunt extraordinare, sunt splendide, pline de idei şi de pasiune. Minunate! O parte centrală a serialului o reprezintă aspectele spirituale, relaţia dintre om şi zei, în toate formele sale. Când am început să scriu scenariul, mi-era teamă că publicul nu va fi interesat de această latură a poveştii.       

Serialul fiind difuzat pe canalul History, care este orientat mai degrabă spre publicul de sex masculin sau cel puţin era, când a început difuzarea serialului, mă gândeam: „Da, o să le placă scenele de luptă. O să le placă bătăliile, brutalitatea, faptul că pare atât de autentic. Dar când o să vorbesc despre conflictul dintre zeităţile păgâne şi Hristos, au să schimbe canalul.“ Lucrurile n-au stat aşa. La festivalul Comic Con, unde se reunesc toţi fanii înrăiţi, primesc mai multe întrebări despre zeităţi şi despre lucruri de genul acesta decât despre orice altceva. Oamenii sunt curioşi.

Vă vedeţi puţin ca pe un fel de susţinător al mentalităţii vikinge? Adesea se vorbeşte despre ei ca despre un fel de terorişti, unii care vin la tine în ţară, puşi pe jafuri şi violuri.

Da, aşa este. Ei bine, exact asta spuneam când ziceam că nu e bine să crezi chiar tot ce ţi se spune. Da, vikingii au fost întotdeauna „ceilalţi“, forţele întunecate. Ei erau cei care nu erau constrânşi de normele standard de decenţă şi moralitate. Violurile şi jaful erau un stil de viaţă pentru ei, asta a fost, mereu, imaginea lor în artă şi filme. Este un clişeu foarte popular. Da, am încercat să demontez aceste clişee, fără să evit câtuşi de puţin faptul că erau luptători foarte buni şi că erau nişte oameni de temut.

Există şi o altă perspectivă. Când mergeau în altă ţară, fie pentru a face comerţ, fie pentru a jefui, aveau resurse limitate, în sensul numărului de corăbii şi de războinici pe care îi luau cu ei. Ei veneau din ţări mici, cu populaţie relativ redusă, ajungeau pe coastele Angliei, ale Franţei, care erau ţări mari. Nu ştiau ce aveau să găsească acolo şi probabil presupuneau că acele ţări aveau armate uriaşe, şi aşa mai departe. Şi cum gestionezi o astfel de situaţie? Îţi construieşti un anumit renume, semeni şoc şi groază. Te văd oamenii cum vii cu cinci nave şi încep: „Drace! Au venit! Să fugim!“ sau „Să-i plătim!“ – asta era metoda principală. 

Vikingii nu-şi permiteau să piardă prea mulţi oamenii în bătălie, pentru că apoi trebuiau să plece. Erau nevoiţi să-şi aleagă foarte bine bătăliile în care luptau şi felul cum luptau. Deci dacă venea cineva şi le spunea „oameni buni, uitaţi care e treaba. Noi nu vrem să luptăm. Vă dăm 20 de tone de aur şi argint“, ei spuneau „OK, în regulă. Facem aşa.“ Aveau foarte mult succes. Acest tip de tribut care li se plătea a ajuns să se numească „danegeld“. Era o metodă foarte bună pentru ei. Se bazau pe o reputaţie de tipul „Suntem foarte duri. N-are rost să vă luptaţi cu noi. Nu veţi supravieţui.“ Era un fel de mit cu care vikingii se înconjuraseră în mod deliberat.