INTERVIU Luca Niculescu, ziarist: „În România există jurnalistul-justiţiar, care acuză invitatul, îl condamnă şi eventual îl bagă şi în închisoare“

Luca Niculescu este redactorul-şef al RFI România şi realizează emisiunea „Imparţial“, de la Digi24 FOTO Digi24

Jurnalistul Luca Niculescu (43 de ani) vorbeşte despre experienţa de a face parte din juriul premiilor Emmy, „o competiţie a ororilor“, după cum a numit-o, dar şi despre jurnalismul de ieri şi de azi.

Pentru Luca Niculescu Revoluţia s-a întâmplat la momentul potrivit, căci nu şi-a dorit niciodată să fie ziarist de propagandă. În 1992, Luca Niculescu bătea timid la porţile radioului Delta, actualul RFI România. În 2014, Luca Niculescu este redactor-şef al RFI România, de mai bine de 14 ani. Un lucru a rămas, totuşi, neschimbat: Luca Niculescu este în continuare timid. Şi extrem de modest.

Începutul carierei de ziarist a coincis cu numirea lui Nicolae Văcăroiu în funcţia de prim-ministru. De fapt, Văcăroiu, o confuzie şi puţin noroc l-au aruncat în vâltoarea „anilor romantici“ ai presei. A studiat în Franţa, unde i-ar fi plăcut să rămână, dar un sfat l-a adus înapoi în România: „Aici totul e deja făcut, în România totul e de făcut“. 

Luca Niculescu s-a întors acasă şi a trăit cei mai frumoşi ani ai presei, când jurnalistul era urcat pe un soclu. Acum a fost coborât. Acum au apărut jurnaliştii-justiţiari, dar nu are sens să ne pierdem în detalii, căci Luca Niculescu nu este unul dintre aceia. Cu invitaţii lui, Luca Niculescu nu este nici procuror, nici complice. 

„Adevărul“: Anul acesta aţi făcut parte din juriul premiilor Emmy, cea mai importantă competiţie din industria televiziunii. Scriaţi pe Facebook că a fost „o competiţie a ororilor“.

Luca Niculescu: Într-adevar, n-au fost foarte multe ştiri pozitive. Aveai de ales între o discotecă din Brazilia care a luat foc, nişte reportaje în zone foarte periculoase - Siria, Afganistan -, uragane din Filipine sau din alte părţi ale lumii, anchete pentru spălări de bani în America Latină, în care apăreau destule morţi inexplicabile. Deci timp de zece ore am stat şi am văzut numai ştiri triste. Am vazut, de exemplu, un reportaj din Siria in care regimul al-Assad omora oameni în amontele unui râu, apoi îi aruncau în apă, iar familiile îi recuperau în aval, câţiva kilometri mai jos. Familiile chiar aflau într-un fel, probabil chiar de la torţionari, că urmau să le sosească pe râu rudele torturate şi ucise. Un fel de complicitate tragică a demenţei. Am văzut un reportaj tulburător despre un copil aproape medic. Ştiam că există copii soldaţi, copii care la 10-12 ani sunt recrutaţi în diferite armate rebele şi care luptă şi omoară. Dar acesta era un copil asistent medical, aproape medic, într-un spital din Siria. 

Cum ajunsese acolo?

Avea doar 11-12 ani, îi murise familia într-un bombardament şi intrase acolo să ajute, să spele pe jos, doar că numărul victimelor era atât de mare încât copilul învăţase şi el să coasă o rană, să facă un pansament mai complicat şi vorbea cu multă uşurinţă despre toate lucrurile atroce pe care le vedea. Iar ultima secvenţă din reportaj, care este foarte tulburător, este cu el, copilul, adus la spital, doar că de data asta este mort. 

Deci nu doar românii au o afinitate pentru subiectele macabre. De ce credeţi că astfel de materiale stârnesc interesul mai mult decât o emisiune culturală, de pildă?

Cred că la orice competiţie de acest gen se caută reportaje puternice. E totuşi greu să faci reportaje puternice de la Festivalul de Folclor, oricât de frumos ar fi el. Reportajele pe care le-am văzut  au un impact serios, trezesc multă emoţie, dar te pun şi pe gânduri. E bine că atrocităţile nu sunt trecute sub tăcere. Sunt totuşi multe războaie în lume, unele uitate, acest tip de reportaj reprezintă o şansă pentru a afla despre ce se întâmplă şi în alte locuri, nu doar în ograda noastră. 

Dar de ce uneori, mai ales în presa română, subiecte atât de sensibile ajung să fie prezentate într-o manieră atât de tabloidă?

Într-adevăr, uneori se tabloidizează şi cred că sunt mai multe explicaţii. E vorba în primul rând de goana după audienţă, pare mai uşor să faci audienţă cu tabloidizări, cu titluri mari, galbene sau portocalii. Dacă vorbim despre România, una dintre probleme este dispariţia presei de referinţă. Peste tot în lume există pe de-o parte presa de referinţă, serioasă şi presa populară, chiar tabloidă, pe de alta. În România, chiar şi ziarele serioase fac cu ochiul tabloidelor, în căutarea de cititori. Ar mai fi un motiv, cred eu. Pregătirea din ce în ce mai slabă a jurnaliştilor: jurnaliştii sunt din ce în ce mai puţin curioşi, subiectele facile sunt mai la îndemână, evident, decât cele care necesită o documentare, o pregătire mai serioasă. 

„Tu eşti Luca Niculescu? Ăla cu creşteri de preşteri?“

Vă mai amintiţi de prima ieşire pe teren?

Îmi amintesc foarte bine pentru că aşa am fost angajat. Câteodată trebuie să ai şi noroc. Era 1992 şi am bătut la porţile unui post de radio, Delta, actualul RFI România. Mai erau încă cinci-şase candidaţi pentru postul de reporter şi am fost supuşi la tot felul de probe. Una dintre ele era realizarea unui reportaj. Ţin minte şi acum că era în noiembrie, chiar în ziua în care fusese numit Nicolae Văcăroiu prim-ministru. Cornel Ion, redactorul-şef de atunci al Radio Delta, m-a trimis cu reportofonul în stradă, să întreb oamenii ce părere au despre această numire. Doar că – surpriză – nici unul dintre cei pe care i-am întrebat nu ştia nimic despre Văcăroiu. Era un ilustru necunoscut. 

Şi ce aţi făcut până la urmă?

Mă tot gândeam de unde aş putea face rost de cineva care îl cunoaşte şi mi-am amintit că era absolvent de ASE şi atunci m-am gândit să mă duc în zona facultăţii. M-am dus acolo, am scos microfonul, dar nici studenţii nu auziseră de el. Şi mă vede paznicul: „Ce căutaţi aici?“, „Stiţi, sunt de la radio“, „De la radio? Păi vă aşteapăt decanul.“ Mă ia de mână, mă duce în biroul decanului, care, într-adevăr, aştepta un domn de la radio, şi îmi dă un lung interviu, spunându-mi cât de bine îl cunoaşte pe Văcăroiu, ce economist competent este, ce viaţă are, etc. Fusese o confuzie, decanul nu mă aştepta pe mine, aştepa pe cineva de la Radio România Actualităţi. Am profitat de confuzie şi m-am întors cu cel mai interesant interviu despre noul prim-ministru. Evident că nu am cum să uit asta. 

Ce amintiri mai aveţi din acea perioadă?

Erau „ani romantici“ în care seriozitatea se îmbina cu neseriozitatea. Îmi amintesc că, o dată, în timp ce prezentam ştirile, un coleg a venit şi mi-a dat foc la foaia de pe care citeam. Am citit textul foarte repede, înainte ca foaia să ardă complet. Altă dată, Leonard Miron, care lucra la Radio Delta, mi-a făcut o farsă când prezentam jurnalul. Terminasem de citit ştirile, dar mi-a făcut semn că e o problemă tehnică, nu pornea magnetofonul, că mai trebuie să spun ceva. Am mai citit o dată titlurile, am mai dat o dată rubrica meteo, el se tot agita şi îmi făcea semn să continui. Ţin minte că era perioada Crăciunului, aşa că m-am apucat să le urez la mulţi ani ascultătorilor, familiilor lor, celor dragi... Mai aveam puţin şi cântam şi un colind, cred!  De fapt, magnetofonul pornise de mult, colegii doar râdeau de mine...

Dar cea mai mare gafă pe care aţi făcut-o?

S-a întâmplat în 1993, de-abia intrasem în radio. Un coleg, Stelian Ilie, prezenta jurnalul, eu intram alături de el şi trebuia să citesc un articol despre creşterea preţurilor la medicamente. Eram foarte emoţionat, era una dintre primele dăţi. Şi el zice: „În continuare, colegul meu Luca Niculescu cu detalii despre situaţia din piaţa medicamentelor“. Iar eu preiau microfonul şi zic: „Într-adevar, noi creşteri de preşteri la medicamente. Mă scuzaţi. Noi creţuri de preţuri la medicamente!“. Zece ani mai târziu, pe la începutul anilor 2000, mă întâlneam cu Teo Trandafir, era deja vedetă. Şi-mi zice: „Tu eşti Luca Niculescu? Ăla cu creşteri de preşteri?“. (Râde)

Revoluţia şi Moş Teacă

Când aţi realizat că jurnalismul este calea pe care vreţi să o urmaţi?

Este o poveste veche, nu ştiu cât timp aveţi. 

Pentru poveşti frumoase, mereu e timp.

Cred că, într-un fel întotdeauna am vrut să fiu ziarist, dar, înainte de 1989 era practic imposibil, nu voiam să fiu ziarist de propagandă. Avusesem ziarişti celebri în familie despre care vorbeau părinţii şi bunicii. Anton Bacalbaşa, scriitorul care l-a dat pe Moş Teacă, era în primul rând ziarist, la fel şi ND Cocea. Ştiu că mama ne dădea nouă, copiilor, să citim articole de-ale lor. Cred că de aici a venit ideea, dar, după cum spuneam, nu, nu puteai să fii ziarist înainte de '89 pentru că exista o singură facultate de jurnalism şi trebuia să ai un dosar bun ca să ajungi acolo. Din fericire a venit Revoluţia la timp, eu am terminat liceul chiar în '89. Am dat prima oară la facultatea de jurnalism în '90, nu am intrat, am dat din nou în '91, am intrat şi am fost foarte fericit că pot să fac asta. Era o perioadă efervescentă, în care apăreau ziare zilnic şi erau mii şi mii de publicaţii. Toţi voiam să scriem, toţi credeam că avem ceva de spus, după atâţia ani în care nu s-a putut spune nimic. Era o mândrie să spui că eşti jurnalist, acum situatia s-a schimbat. Lucrurile erau şi mai complicate, şi mai simple decât sunt acum. 

Aţi citit povestea lui Moş Teacă? Cum îl vedeaţi dvs. prin ochii copilului?

Cum să n-o citesc? Făcea parte dintre lecturile obligatorii în familie. Nu îmi plăcea deloc: era tiranic, arbitrar, crud. Avea însă şi un tip de umor şmecheresc care mai îndulcea din duritatea personajului. Mi-era frică însă de el şi de armată. Cred că tot atunci a încolţit în mine şi ideea de a încerca să nu fac serviciul militar. Până la urmă nu l-am făcut, dar nu folosindu-mă de şmecherii, ci din cauza unor probleme medicale reale.

Puterea ta de influenţă, ca ziarist, a scăzut. Toţi jurnaliştii au coborât de pe soclu. Trebuie să ne obişnuim cu asta şi să ne gândim la viitor. El poate fi foarte generos, practic se deschid o mulţime de piste, dar poate fi şi foarte sumbru, la un moment dat poate că nu va mai fi nevoie de jurnalişti   Luca Niculescu, ziarist

Spuneaţi într-un alt interviu că după Revoluţie, jurnalistul era urcat pe un soclu pe care nu-l merita întotdeauna şi acum este coborât mai jos decât ar trebui. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?

Sunt foarte multe ingrediente. Era o perioadă în care abia câştigaserăm libertatea de expresie, deci conta foarte mult să te poţi exprima liber. Cuvântul avea valoare, avea forţă, mai ales că era de cele mai multe ori cuvânt scris, nu existau televiziunile. Acum toată lumea vorbeşte despre orice şi nu întotdeauna oamenii ştiu despre ce vorbesc. Atunci erau şi oameni, printre jurnalişti, care aveau o anvergură intelectuală pe care astăzi nu o mai găseşti. Toţi intelectualii sau o bună parte dintre ei făceau o formă de jurnalism şi o făceau cu entuziasm. Alexandru Paleologu avea o revistă,  „Acum“, Andrei Pleşu scosese „Dilema Veche“, Stelian Tănase, Gabriela Adameşteanu, Mircea Iorgulescu o întreagă pleiadă de intelectuali scria în „Revista 22“. Unii dintre ei au dispărut, alţii s-au întors la scris, comentariile se fac mai mult la televizor. La televiziune nu ai aceeaşi capacitate de mobilizare a gândurilor ca atunci când esti în faţa paginii albe, opinia se diluează.  

Subiectul e însă foarte vast şi nu priveşte numai România. E vorba de felul în care va evolua breasla noastră. Gândiţi-vă că până acum 10-15 ani, un jurnalist îşi scria articolul, îl publica în ziar şi rămânea cu impresia că a scris cel mai bun articol de pe pământ, iar eventualele comentarii soseau la poşta redacţiei. Azi scrii un articol, nu-l mai publici în ziar, îl publici pe site şi apar 100-200 de comentarii, unele critice, unele foarte critice, unele bine argumentate. Sincer, e greu sa încasezi asta. Există studii care arată că în opinia finală a cititorului contează atât articolul jurnalistului, cât şi comentariile celorlalţi cititori. Puterea ta de influenţă, ca ziarist, a scăzut. Toţi jurnaliştii au coborât de pe soclu. Trebuie să ne obişnuim cu asta şi să ne gândim la viitor. El poate fi foarte generos, practic se deschid o mulţime de piste, dar poate fi şi foarte sumbru, la un moment dat poate că nu va mai fi nevoie de jurnalişti. 

Cum v-aţi hotărât să încercaţi şi televiziunea?

Nu m-am hotărât, am fost hotărât dacă pot spune aşa. În 2006 se înfiinţa un nou post de televiziune, Money Channel,  iar directorul televiziunii,  Lucian Sârb, mi-a propus şi chiar a insistat să fac zilnic o emisiune de politică internaţională şi am acceptat. Alături de Laura Chiriac am făcut zilnic emisiunea asta timp de un an şi era o bucurie să vorbesc despre politica externă. Sigur că eram un fel de OZN-uri în peisajul media de la noi, se întâmpla într-o zi să vorbim despre criza politică din Indonezia, în alta ne întrebam dacă Islamul e compatibil cu democraţia sau făceam o comparaţie între Mercosur şi UE. Sincer, nu ştiu cine se uita la noi, dar eram foarte fericiţi că putem vorbi despre evenimente pe care nu le aborda nimeni şi care nouă ni se păreau interesante. Şi am mai avut un episod, la începutul anilor 2000, am prezentat o „Revista Presei“ pe TVR Internaţional, l-am înlocuit o vreme pe un coleg care din pacate nu mai este printre noi, Gabi Dobre. El făcea emisiunea asta, eram din când în când invitat în emisiunea lui. Când s-a îmbolnăvit m-a rugat să îl înlocuiesc. 

Azi scrii un articol, nu-l mai publici în ziar, îl publici pe site şi apar 100-200 de comentarii, unele critice, unele foarte critice, unele bine argumentate. Sincer, e greu sa încasezi asta   Luca Niculescu, ziarist

Unde vă simţiţi mai în largul dvs., la radio sau la TV?

Este ca şi cum ai întreba un părinte pe care dintre copii iubeşte mai mult sau, mai precis, un copil pe care dintre părinţi iubeşte mai mult. Într-un fel radioul este prima dragoste, lucrez acolo de la 21 de ani şi acolo au fost trăirile cele mai puternice, pentru că sunt primele experienţe jurnalistice. Eram şi într-o perioadă foarte aprinsă, foarte dură, în care aveai acces la personalităţi fantastice. Gândiţi-vă că puteam face interviuri cu Corneliu Coposu, azi el e privit aproape ca un sfânt de mulţi dintre români. Noi, ca tineri ziarişti, îl vedeam săptămânal la conferinţele de presă. Erau alte vremuri, erau alţi oameni. Oameni care inspirau şi expirau istorie. Şi apoi la radio poţi lucra de unul singur, poţi să controlezi tot procesul, de când înregistrezi până la difuzare, asta îţi dă o autonomie pe care nu o ai în televiziune. Pe de altă parte, în televiziune există echipa. Lucrezi cu oameni, trebuie să te înţelegi cu ei, trebuie să cauţi căi de compromis, împărtăşeşti bucurii şi necazuri cu ceilalţi. În radio riscul este să te sălbăticeşti la un moment dat, eşti de capul tău, îţi faci materialele singur, pe când în televiziune tot timpul trebuie să vorbeşti, să negociezi, te obligă să fii deschis televiziunea. Este o muncă în echipă pe care nu o cunoşti întotdeuna în radio. Şi, bineînţeles, televiziunea este un canal media mult mai urmărit, deci impactul a ceea ce faci este mai puternic decât în radio. Îmi plac ambele foarte mult. Îmi place şi presa scrisă. Scriu din când în când pentru ziare din Franţa. În presa scrisă ai alt avantaj, nu depinzi de tehnică, de camera de filmat, de microfon. Eşti doar tu cu un carneţel şi un creion şi poate să îţi iasă un reportaj de succes. Sau nu. 

„Sunt destul de emotiv“

De unde pasiunea pentru franceză?

Nu a fost neapărat pasiune, ci mai degrabă curiozitate de copil pentru că părinţii şi bunicii mei vorbeau franceză când voiau să ascundă lucruri de noi, de copii.

Din nevoie.

Da, bine spus. Evident că te interesează ce spun, cred că au vrut să ne facă puţini curioşi pentru limba asta, dar şi pentru germană. Culmea este că profesoara mea de germană din şcoala generală, o femeie formidabilă, Silvia Florea, mi-a spus că aş face foarte bine să învăţ franceza. Am învăţat franceza şi germana, pe care am uitat-o. 

Încerc să înţeleg înainte de a judeca. Cred ca am mai spus asta, încerc în interviurile mele să nu fiu nici procuror, nici complice. Adică să nu fiu inchizitorial cu invitatul, dar nici să-i fac cu ochiul, cum că aş fi de acord cu el. Din păcate este destul de greu în România, unde s-a dezvoltat această categorie a jurnalistului-justiţiar, care acuză invitatul, îl condamnă şi eventual îl bagă şi în închisoare. Eu nu cred că pot fi altfel şi mă bucur că pot să fac jurnalismul în care cred, cel în care caut în primul rând informaţia   Luca Niculescu, ziarist

Nu v-aţi gândit să practicaţi această meserie în străinătate. În Franţa chiar?

M-am gândit imediat după ce am terminat studiile. În '95 am plecat un an să fac un master în Franţa şi în Belgia pe Jurnalism european. Atunci România nu era un loc care inspira foarte multă speranţă, nu era nicio schimbare de putere, nu ştiai dacă va veni vreodată un alt regim în afară de cel pe care îl cunoscusem imediat după '89, nu eram pe nicio hartă a extinderii Uniunii Europene sau a NATO, eram foarte, foarte departe, mai departe decât este Moldova azi. Am făcut studiile în Franţa şi în Belgia şi spre sfârşitul anului voiam să îmi găsesc ceva de lucru acolo. Am avut însa o discuţie cu unul dintre profesorii mei, un jurnalist de radio care mi-a spus: „Ce-i prostia asta? Cum să rămâi aici? Aici, în cel mai bun caz, vei ajunge, peste 20 de ani, eventual să conduci un radio de provincie, dacă vei avea noroc. Aici societatea este ierarhizată, este structurată, este aranjată. Întoarce-te în România! Cu meseria asta şi cu tot ce se întâmplă acolo, vei avea întotdeauna de lucru, cu limbile străine pe care le vorbeşti, vei putea întotdeauna să lucrezi şi pentru publicaţii din străinătate. În România totul e de făcut, aici totul e deja făcut. Cum să nu te întorci acolo?”  Şi a fost un sfat foarte bun. 

Sunteţi în preferinţele domnului Andrei Pleşu în materie de jurnalişti şi cred că e mare lucru. Asocia, într-un editorial, numele dvs. cu termenul distincţie. Spunea că nu sunteţi îndârjit şi mânat de resentimente private. V-aţi format acest stil sau a fost ceva natural?

Vă daţi seama că îmi amintesc foarte bine de articolul domnului Pleşu. Cred că îmi amintesc şi data la care a fost scris, la începutul lui 2013... Cred că e o combinaţie între natură şi cultură, dacă vreţi. Dacă aş fi îndârjit, vehement şi foarte aspru în viaţa privată probabil s-ar vedea şi în ceea ce fac la televizor sau la radio. Nu sunt aşa, sunt o natură mai deschisă, probabil. Încerc să înţeleg înainte de a judeca. Cred ca am mai spus asta, încerc în interviurile mele să nu fiu nici procuror, nici complice. Adică să nu fiu inchizitorial cu invitatul, dar nici să-i fac cu ochiul, cum că aş fi de acord cu el. Din păcate este destul de greu în România, unde s-a dezvoltat această categorie a jurnalistului-justiţiar, care acuză invitatul, îl condamnă şi eventual îl bagă şi în închisoare. Eu nu cred că pot fi altfel şi mă bucur că pot să fac jurnalismul în care cred, cel în care caut în primul rând informaţia. 

Ştiu că spuneaţi la un moment dat că înainte de interviurile cu personalităţi aveţi foarte mari emoţii. Nu mai dormiţi, vă frământaţi foarte mult.

Am spus asta? Da, sunt destul de emotiv, deşi poate nu ar trebui să o tot repet...(Râde) Cred că e şi bine să ai emoţii pentru că asta îţi asigură o documentare în consecinţă, sunt foarte atent să nu dau greş. Oamenii care mă văd la televizor spun că nu-mi trădez emoţiile şi că par extrem de calm. 

Că zâmbiţi foarte mult. 

Da, cred că zâmbesc de la emoţii. 

Cum au fost interviurile cu Pascal Bruckner. 

Este un om foarte inteligent, ceea ce ştim. Are foarte mult umor, ceea ce iar ştim. Tot încerc să găsesc ceva care să nu se fi spus despre el. Are o poveste  de viaţă interesantă, de la felul în care a pornit, a fost una dintre revelaţiile revoltelor din Franţa din 1968, continuând  cu toate cărţile pe care le-a scris. E o celebritate mondială, nu doar locală, un om care are un discurs interesant indiferent de domeniul pe care îl abordezi. E unul dintre oamenii cu o inteligenţă copleşitoare, prezent de 40 de ani pe piaţa ideilor, care reuşeşte într-un mod aproape miraculos să nu se demodeze, chiar dacă trece de la stânga la dreapta şi critică azi ce a apărat ieri... Recent a scris o carte foarte puternică, despre tatal lui, un admirator al Germaniei naziste, antisemit convins. Un fel de auto terapie prin literatură. 

S-a întâmplat vreodată să aveţi reticenţe faţă de o anumită persoană şi să vă schimbaţi părerea când l-aţi avut în emisiunea sau invers?

Da, sunt oameni de la care nu te aştepţi la mare lucru. Te documentezi despre ei, te aştepti la răspunsuri destul de formale, te gândeşti cum ai putea eventual să îi surprinzi, chiar dacă ai impresia că sunt seci, previzibili. Şi, o dată intrat în emisiune, apare un fel de energie, discuţia merge mult mai bine decât te aşteptai, invitatul te ascultă înainte să dea răspunsul, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna, are replică, e o provocare plăcută. Mi s-a întâmplat asta, cum mi s-a întâmplat să fac şi emisiuni proaste cu oameni inteligenţi. Pe de altă parte, eu sunt mai puţin interesat de „persoana fizică” a invitatului din faţa mea, şi mai mult de ideile pe care le vehiculeaza. Nu ştiu dacă reuşesc sa fiu foarte clar, dar pentru mine invitaţii nu sunt amici sau duşmani, încerc să nu am păreri preconcepute şi îi tratez ca pe nişte persoane de la care doresc să obţin nişte informaţii. 

Spuneţi-mi câteva cuvinte despre ce mai pregătiţi pentru emisiunea „Imparţial“ de la Digi24 HD?

Vrem să mergem dincolo de evenimentele de zi cu zi, cele pe care le tratează în mod normal o televiziune de ştiri, să avem dialoguri cât mai substanţiale, cu oameni din toate zonele. Va fi o perioadă politică densă aşa că vor fi şi oameni politici, dar cu care nu voi comenta neapărat ultimele evenimente ale actualităţii. Mă interesează care e viziunea lor despre România, la ce se gândesc ei dincolo de bătălia politică de zi cu zi? Vor fi şi alţi invitaţi, din alte domenii, scriitori, actori, muzicieni, sociologi, oameni de afaceri, poeţi, de ce nu? Am şansa să lucrez cu un producător, Corina Radu, care vine din lumea filmului. Poate sună ca un clişeu, dar ne completăm. Ea gândeşte în imagini, eu în text. E o emisiune filmată minunat şi mă străduiesc să aduc invitaţi care să suprindă, să privească altfel evenimentele, de undeva de sus sau din lateral, de ce nu? Sigur că alegerea invitaţilor e una subiectivă, dar nu sunt toate alegerile aşa?