Diferenţa dintre blues şi jazz

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Muzica

Dacă citiţi acest articol, înseamnă că la a treia încercare a fost în sfârşit publicat. Intenţia a pornit de la o întrebare adresată la un moment dat de către un adolescent care îşi dorea să asculte muzică la un nivel mai aprofundat.

Atunci m-am gândit că ar merita să las câteva vorbe de care să se folosească şi alţii, mai ales cei care cred că blues-ul e plictisitor sau ”nu înţeleg” jazz-ul. Unii dintre noi ne lăsăm loviţi de tot felul de lucrături muzicale şi le lăsăm să treacă. Poate o parte dintre acestea ar merita mai multă atenţie, poate merită mai mult decât două urechi pentru a ne completa experienţa. Nu e nimic de înţeles, e mai mult de simţit şi ţine de o stare în care să laşi muzica să-şi facă treaba. Suficient de motivat, m-am apucat să adun idei care în final să ducă la un articol lămuritor. Am început în avion, în drum spre Rio. E atât de lung zborul încât ai impresia că poţi scrie şi o carte. Asta dacă nu te ia somnul, aşa că apucasem să scriu o introducere de care eram mulţumit, urmând să trimit documentul într-un loc sigur, să-l am la îndemână pentru continuare. N-am apucat, pentru că telefonul a dispărut în mâinile unui găinar dintr-o favela care mi-a arătat un pistol adevărat, total nepăsător faţă de efortul meu publicistic. M-am gândit că o fi vreun semn, că ar fi cazul să scriu despre altceva, iar dacă mă mai întreabă cineva despre diferenţe dintre genuri muzicale, îi pot explica pe scurt, în câteva fraze. A venit totuşi şi impulsul de a încerca a doua oară, în virtutea şansei pe care o merită până şi un astfel de document. Trei zile de documentare, editare, răsplătite cu un articol amplu, cursiv, de ţi-era mai mare dragul să-l citeşti. Când am selectat fotografiile care să însoţească lucrarea, am şters tot ce avea dimensiunile prea mici ... inclusiv articolul. Ştiţi voi, momentul ăla... Era clar că trebuia să trec la subiectul următor, am o grămadă de teme de abordat. Dar a venit o zi de luni în care m-am aşezat la birou şi am început să scriu, cu condiţia să reproduc doar ce mi-a rămas în memorie, inclusiv aventura premergătoare care cred că ar face subiectul unui scurt-metraj ilustrat muzical cu blues şi jazz, aşa cum întâlnim în multe filme, diverse scene completate de sonorităţi familiare. Luate separat, cele două genuri muzicale au multe în comun, dar sunt şi diferenţiate de câteva elemente esenţiale. Hai să vedem mai întâi ce nu reprezintă fiecare dintre ele.

Muzica

Blues-ul nu e muzica aceea lentă, care se dansează la petreceri. Jazz-ul nu e muzica ”intelectuală”, pe care dacă n-o asculţi eşti prost. Gluma aceea slabă care spune că blues-ul cântă trei note la mii de oameni în timp ce jazz-ul cântă mii de note la trei oameni se bazează pe un stereotip, pe observaţii superficiale, nicidecum pe vreun adevăr. Ambele transmit sunete reale, bine găsite, de peste un secol, unind oamenii, înconjurând lumea. Niciuna din ele nu e plictisitoare dacă e cântată de cine trebuie. Ca să ştim cum sună bine, e nevoie să ştim cum sună prost. Învăţăm să cernem, apoi numele de referinţă, mai ales la început, când ne formăm percepţia, devin foarte importante. Ajungem să avem propriile alegeri, nu e cazul să aleagă alţii pentru noi.

Mai departe stabilim ce au cele două genuri în comun. Atât jazz-ul cât şi blues-ul sunt manifestări muzicale tipic americane, formate în sudul ţării, ca rezultat al unicei combinaţii culturale dintre sistemul temperat european şi trăirea ritmico-melodică africană. Nu e vorba de vreo replică sfidătoare la adresa rigorii matematice a moştenirii lui Pitagora, ci mai degrabă de o completare mai relaxată, mai instinctivă, a limbajului muzical dat de cele 12 note. Această întâlnire a însemnat cea mai valoroasă inovaţie din muzica secolului XX. Gama de blues care conţine acele note atinse prin glissando, acea cântare ”tânguită”, sincopele, improvizaţia, tempo-ul exact punctat de durate variabile, alternanţa dintre contracţie şi relaxare transpusă în swing, galopul pe 4/4 tradus prin ”shuffle”, accentul pe ”offbeat”, toate au fost posibile prin interacţiunea dintre aceste două sensibilităţi culturale. Timp de 2500 de ani, lumea occidentală a urmat modelul pitagoreic, bazat pe game şi acordaje, sistem care a ajutat lumea muzicală dar a şi creat grija obsesivă a cântatului perfect ”pe notă”. Între timp, africanii nu-şi băteau capul cu asta, ei se bazau pe emoţie, pe forţa cu care pot transmite un mesaj prin sunete. Totul era mai liber, muzica nu era un concurs de tras la ţintă. Aveau destule griji, diapazonul le mai lipsea. Şcolile europene nu au reuşit să noteze muzica africană, după percepţia unora era prea imprecisă, după alţii era după ”feeling”. Să reţinem acest termen, pentru că stă la baza întregii discuţii. Blues-ul provine dintr-o tradiţie orală care a luat amploare în ultimele patru decenii ale secolului XIX, de aceea e greu să aflăm cine a ”scris” prima piesă de blues. Jazz-ul stă în legenda lui Buddy Bolden de la sfârşitul anilor 1800, dar abia din 1902 putem vorbi de acest cuvânt a cărui origine e destul de neclară. Una din variante ar fi provenienţa din ”jasm”, un termen argotic pentru vigoare, energie, spirit, fără a se referi neapărat la muzică. Ambele provin însă din acel uimitor moment de la începutul secolului XX când urmaşii sclavilor afro-americani au început să preia limbajul muzical european, imprimându-i propria articulare. Atunci s-a declanşat acel big bang care a mocnit câteva decenii. Mai întâi a fost blues-ul, apoi jazz-ul şi aproape orice gen ”mainstream” cântat până azi. R’n’B, rock’n’roll, soul, funk, rockabilly şi mai adăugaţi voi. A fost un moment eliberator pentru toţi cei care puteau spune ceva în afara grilei matematice dictate de sistemul temperat. De aici diversitatea, de aici intensitatea. De aici o istorie fascinantă pe care nu o dezvoltăm acum, pentru că aş vrea să revenim la ceea ce deosebeşte blues-ul de jazz.

Muzica

E clar că blues-ul a fost înaintea jazz-ului. Sclavii de pe plantaţiile de bumbac din Mississippi simţeau nevoia ancestrală de a comunica prin muzică. Cântecele de muncă, imnurile religioase sau refrenele din închisori erau practicate regulat în viaţa lor cotidiană. Scopul putea fi menţinerea ritmului de lucru, sincronizarea mişcărilor, încurajarea reciprocă sau rezistenţa la cazne. În timp, mai ales după războiul civil, muncitorii schimbau versurile, transformând cântecele în instrumente de frondă, în forme de protest. Mai întâi ”a capella”, apoi cu instrumente improvizate din linguri şi beţe, până au ajuns la instrumente ieftine şi mobile precum muzicuţa sau chitara. Muzica aceea rurală bazată pe lamentaţii lente a format în timp o structură devenită esenţială în blues şi în formarea jazz-ului. Mai intâi notele, cântate la limita valorii normale, atinse printr-o alunecare, într-un stil mai greu de descris dar uşor de recunoscut. Ei le-au numit note ”blue”, de unde şi pluralul ”blues”. Termenul provine din mistica vest-africană, unde cei aflaţi în doliu îşi vopseau pielea în albastru pentru a sugera suferinţa. S-a consolidat apoi o formă de 12 măsuri pe care se desfăşoară trei acorduri şi un sistem de versuri AAB, adică expunerea primului vers, reluarea acestuia şi rezolvarea frazei printr-o concluzie. Între liniile vocale este lăsat un spaţiu pentru răspunsul instrumentelor, pentru procedeul numit ”call and response”. Vocea emite un enunţ iar instrumentul îi răspunde echivalent. La fel, acest schimb poate avea loc între solist şi vocile de acompaniament sau între două instrumente. Multe s-au adăugat în timp, dar aceste elemente de bază s-au păstrat până azi. După cel de-al doilea război mondial, afro-americanii au migrat spre nord, pentru a-şi găsi un rost la oraş. Atmosfera noului mediu, mai agitată, mai zgomotoasă, absorbea instrumentele acustice şi vocile care şopteau sau strigau confesiuni. Instrumentele aveau nevoie de amplificare, blues-ul trebuia electrificat. Astfel ajungem la o altă schimbare importantă: omul cu instrument, pribeagul solitar a lăsat loc grupului bazat pe chitară/pian, bas şi baterie care se manifestă într-un loc special amenajat. Stilul s-a format mai ales în Chicago, apoi s-a extins în toată America. Solistul era acompaniat de o secţie ritmică, volumul era considerabil ridicat, ritmul constant era menţinut de un baterist iar chitara electrică a deschis drumul rock-ului ce a urmat. Boogie-woogie, rhythm and blues, rock’n’roll, heavy metal, toate îşi au rădăcinile în forma intens exprimată a blues-ului, în gama pentatonică şi în formatul AAB. Apărând înainte, blues-ul a devenit parte esenţială şi din jazz, în timp ce jazz-ul nu e parte elementară din blues. Mulţi instrumentişti care acompaniau soliştii celebri de blues au devenit muzicieni de jazz. Astăzi nu mai găseşti muzicieni de rock, jazz sau alte derivate care să nu ştie bazele blues-ului. O colecţie de blues trebuie să înceapă cu B.B. King, Muddy Waters, W.C. Handy, John Lee Hooker, Mammie Smith, Ma Rainey, Little Walter, Willie Dixon, T-Bone Walker, Buddy Guy, Elmore James, Freddie King, Jimmy Reed, Sonny Boy Williamson, Eric Clapton, John Mayall, Stevie Ray Vaughan sau Howlin' Wolf. Apoi, până la cuprinzătoarea colecţie personală urmează un drum lin şi plăcut.

Jazz-ul a apărut la New Orleans, în Louisiana pasului dintre secole. Spre deosebire de Mississippi, muncitorii de acolo aveau voie să-şi folosească tobele pentru cântec şi dans. Asta a ajutat la păstrarea ritmurilor din Africa şi din Caraibe, la fel şi la obiceiul ornamentelor şi improvizaţiei. Când au ajuns să cânte în fanfare, afro-americanii au aplicat aceste obiceiuri, adăugând şi notele ”blue”. Se plictiseau la lungile ceremonii şi începeau să improvizeze. Doar acolo se putea forma acest creuzet, doar prin acel melanj cultural, format din marşuri stradale, ”negro-spirituals” şi vodevil. De aici extragem un element esenţial de diferenţiere între jazz şi blues: improvizaţia, bazată pe starea muzicianului, pe interacţiunea cu grupul sau chiar reacţia publicului. Jazz-ul a dezvoltat mult mai amplu acest obicei, datorită acordurilor mai complexe şi a vocabularului. Ritmul a trecut la rându-i prin spectaculoase transformări. Fanfarele aveau nevoie de 2-3 oameni pentru a completa setul de ritm. Toba mare, toba mică şi cinelele erau mânuite separat, pentru că orchestrele umblau pe străzi şi aveau nevoie de mobilitate. Când jazz-ul şi-a găsit locul pe scene mai mici sau mai mari, în diferite locante de desfrâu şi săli de concerte, tobele au devenit baterie, iar toboşarul a devenit baterist, un singur om era suficient pentru tot setul bine ţintuit. Un om de bază, dealtfel, care a rafinat ritmica muzicală, a devenit parte esenţială şi centru de atracţie. Swing-ul era iniţial un ritm destul de repetitiv, sincopat dar fără prea multe nuanţe. În timp, bateristul a dezvoltat acest limbaj, transformând această pulsaţie particulară în cel mai elegant mod de exprimare ritmică. O altă schimbare importantă s-a petrecut după război, când jazz-ul practic şi-a schimbat menirea, trecând de la muzica cântată de orchestre, dansantă şi populară, la muzica destinată mai mult audiţiei, jazz-ul modern, pornit din bebop, din inspiraţia unor muzicieni fenomenali care se întâlneau în cluburile din Harlem. Textele s-au rărit în timp ce trupa se concentra pe improvizaţie şi interplay. Banjo-ul a lăsat locul chitarei care nu mai acompania cu acorduri pe fiecare timp, clarinetul a fost înlocuit de saxofon iar ”combo”- ul varia ca formulă, având ca bază un trio de pian sau chitară completat de suflători. Bebop-ul s-a dezvoltat, s-a ajuns la hardbop, cool, latin şi tot ce înseamnă jazz-ul actual. Primii paşi în această aventură de-o viaţă îi putem face ascultând selecţiuni, apoi albume întregi cu Miles Davis, Wes Montgomery, Louis Armstrong, John Coltrane, Duke Ellington, Dizzy Gillespie, Art Tatum, Oscar Peterson, Charlie Parker, Thelonious Monk, Dave Brubeck, Frank Sinatra, Charles Mingus, Ella Fitzgerald, Billie Holiday, Sarah Vaughn sau Emmet Cohen. Pentru jazz-rock, fusion, Herbie Hancock, Bill Evans, Chick Corea sau Keith Jarrett lăsăm loc mai încolo, după ce deprindem limbajul esenţial şi plăcerea de a urmări relaţia dintre instrumente. La fel, puteţi citi mai multe despre blues aici.

Distincţia pe care noi o putem face a devenit mai realizabilă în momentul în care cele două genuri au putut fi înregistrate. De atunci putem deosebi sonorităţile, atmosfera, particularităţile şi felul în care acestea s-au dezvoltat. Cuvântul ”blues” a fost folosit chiar şi înainte de 1912, când W.C. Handy, considerat părinte al blues-ului, publica ”Memphis Blues”. El a fost de fapt al patrulea care introducea acest cuvânt în titlul unei piese, după Hart Wand, cu ”Dallas Blues”, Arthur Seal cu ”Baby Seal’s Blues” şi ”I got the blues” a lui Antonio Maggio, presupus a fi primul, în 1908. Publicarea nu însemna şi înregistrare sonoră. Abia în 1920, Mamie Smith, o cântăreaţă de cabaret, a înregistrat ”Crazy Blues”, împreună cu The Jazz Hounds în maniera specifică genului. Au mai existat înregistrări cu ”blues” în titlu, dar acestea erau cântate în stil ragtime sau vodevil şi nu în forma pe care noi dorim să o identificăm. Aşa o putem lua în considerare şi pe Marie Cahill, care a înregistrat ”Dallas Blues” în 1917, acelaşi an în care The Original Dixieland Jass Band puneau pe disc ”Livery Stable Blues”, prima piesa de jazz, numit înainte ”jass”, ”jas”, ”jasz” sau ”jaz”.

Muzica

Am putea începe diferenţierea ascultând aceste prime piese. Câteva aspecte sunt clare încă de atunci, dar pentru a face o diferenţă cât mai clară e bine să ascultăm evoluţia ambelor genuri în timp şi să reţinem câteva diferenţe punctuale, ţinând cont şi de extinderea înţelesurilor lor. Practic, comparând ”Jeepers Creepers” a lui Louis Armstrong cu ”My babe” cântată de Little Walter sau „Billie’s Bounce” semnată de Charlie Parker (desfăşurată pe formă de blues) cu ”Dust My Broom” cântată de Elmore James sau teoretic, ţinând cont de următoarele detalii: blues-ul e mai direct, jazz-ul e mai abstract. Dacă la blues putem simţi emoţia unei voci sau a unui instrument povestind o problemă personală sau o chestiune de ordin social, jazz-ul ne oferă posibilitatea de a asculta dialoguri, parafraze şi turnuri surprinzătoare oferite de instrumentişti de maximă virtuozitate. Blues-ul se învaţă mai uşor, e mai aerisit, mai accesibil, în timp ce muzicienii de jazz trec în bună parte printr-o pregătire avansată, bazată pe studiu instrumental şi academic. Blues-ul este ciclic, bazat pe ”call and response”, un singur solist acompaniat sau nu şi succesiuni de acorduri mai simple, jazz-ul pune baza pe grup, chiar şi atunci când e coordonat de un lider, pe sincope ritmice şi structuri armonice sofisticate. Balansul ritmic este diferit abordat. Ca exemplu, pe un tempo mediu, un shuffle de blues este cursiv, săltat, cu emfază pe toba mică în timp ce swing-ul de jazz este pulsatil, subtil punctat şi cu emfază pe cinelul ”ride”. La fel de bine putem sesiza diferenţa urmărind o tranziţie. ”Going Up To The Country” este o piesă de country blues cântată de Henry Thomas la chitară în 1928 pe care Canned Heat au preluat-o la Woodstock în 1969. Acelaşi cântec, cu o linie melodică similară, a evoluat în ”Going To Chicago Blues” cu Jimmy Rushing, a ajuns la Joe Williams şi în cele din urmă Count Basie, devenind o piesă de jazz. Mai târziu, Jon Hendricks i-a adăugat mai mult text, făcând-o şi mai sofisticată. Sau invers, The Jazz Crusaders, o excepţională trupă de jazz, au o piesă funky/bluesy numită ”Greasy Spoon”. B.B. King i-a adăugat versuri, i-a imprimat groove de shuffle şi a numit-o ”Never Make A Move Too Soon”. Joe Bonamassa a preluat-o cu groove de funk. Vocea există desigur în ambele situaţii (jazz & blues), dar este exprimată diferit. Dealtfel, ”vocea” reprezintă orice mod personal de a cânta, indiferent de instrument. Muzicianul de blues mizează pe carismă şi pe stil, reuşind să transmită o stare fără a fi neapărat un virtuoz, în timp ce muzicianul de jazz se distinge prin imaginaţie şi măiestrie. La un moment dat, un bluesman virtuoz era o excepţie în timp ce un jazzman lipsit de tehnică era un impostor. Acum nu mai putem vorbi decât de muzicieni foarte bine pregătiţi. Orice ar cânta, controlul instrumentului trebuie să fie impecabil, spre binele tuturor. Poţi folosi orice şi oricâte cuvinte dintr-un vocabular, important e să-l ştii bine.

Acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi, cei care vrem să ne bucurăm cât mai mult de muzică, îmbogăţită de talent şi calitate umană. Înainte de a înţelege simţim, înainte de a alege ascultăm, învăţăm şi nu mai uităm niciodată. Atâta timp cât toată planeta ascultă jazz şi blues, înseamnă că provocarea sincopei nu a oripilat din cale-afară occidentul cadenţat şi reticent la improvizaţie. E poate singurul mediu în care există echitate între colonizatori şi colonizaţi. Europa e un mediu muzical divers, efervescent, cu şcoli şi scene importante unde marele fenomen american se manifestă în toată complexitatea, actualizat la zi. Posibilitatea de a asculta muzică bună ţine de opţiunea noastră, pentru că nu mai putem spune că nu avem acces. Avem acces la orice artist, la orice piesă, într-un interval de câteva secunde. Doar să alegem ce ni se potriveşte, ce ne face fericiţi. Swing sau shuffle, canon sau improvizaţie, armonie sau disonanţă, accent pe 1/3 sau 2/4, dans sau audiţie, club sau sală de concerte, note albastre sau de altă culoare. Multe sau puţine, notele să fie sincere, exprimate de muzicieni autentici, lipsiţi de cinism. Blues sau jazz, după ”feeling” şi câteva audiţii edificatoare. Când simţi fiori la auzul unei voci, când zâmbeşti la un citat, când faci ochii mari la un solo incredibil, când ridici din sprânceană la o surpriză, când te mişti pe un groove molipsitor sau stai nemişcat şi asculţi, înseamnă că funcţionezi ca fiinţă simţitoare.

Muzica

Îmi doresc ca acestă prezentare să fie de folos celor care sunt sceptici sau la început de aventură, dar mai ales să-i facă să simtă pe cei care ”nu înţeleg” şi indiferent de nivelul de aprofundare, să iubească mai mult muzica. Să asculte mai mult decât să audă şi să se apropie de muzicienii buni. Oricât ar strâmba unii din nas, ei rămân la fel, în lumea lor bogată în care vor să ne primească. Un peisaj detaliat, cu spaţii generos şi atent împărţite, o lume cât se poate de reală, care ar fi păcat să nu ne conţină.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite