Actorul Mircea Breazu, alias Benjamin Armbruster, cunoscut în România mai ales datorită filmului „Tinereţe fără bătrâneţe“, a făcut furori în Germania, unde l-a interpretat timp de 25 de ani pe şeful apaşilor din cărţile lui Karl May, pe scena festivalului de la Elspe.
Tot ceea ce a învăţat pe platourile de filmare din România i-a folosit enorm lui Mircea Breazu la Elspe, unde îi învaţă şi azi pe actori cum să cadă de pe cal sau cum să mânuiască o armă.
„Adevărul“: Mai întâi aţi fost Făt-Frumos, iar apoi Winnetou…Mircea Breazu: Aşa este, sunt bornele carierei mele. Pentru „Tinereţe fără bătrâneţe” am participat la un casting extins, la capătul căruia am rămas doar eu şi Andi Herescu, iar doamna Bostan m-a ales pe mine. A doua zi, când m-am întâlnit cu Andi, a încercat să facă o glumă, dar nu prea i-a ieşit: “Ce să-i faci, eu am faţă de XXe siècle, nu de paysan (n.r: ţăran)”. Aluzie la faptul că Făt-Frumos era păstor la începutul poveştii. Altfel ne înţelegeam foarte bine. Mai am o întâmplare amuzantă de atunci. Filmam la Cheile Bicazului. Când făcusem prospecţie, locul nu era asfaltat. Dar peste şase luni ne-am trezit cu şoseaua făcută. Aşa că am fost nevoiţi să vopsim asfaltul, ca să nu se cunoască (râde).
Dar la personajul lui Karl May cum aţi ajuns?M-a recomandat un director de teatru din Germania. După ce Pierre Brice a renunţat să-l mai interpreteze, cei de la Elspe aveau nevoie de un nou Winnetou, aşa că au făcut o şedinţă cu mai mulţi reprezentanţi ai teatrelor din ţară. Când au auzit că există un român care are un trecut în cinematografie şi ştie să călărească şi să se lupte, m-au chemat imediat. În 1987 am început antrenamentele, iar în 1988 am debutat ca Winnetou, în “Comoara din Lacul de Argint”. Nici că se putea ceva mai bun. Văzusem filmul de 17 ori la cinematograf, când eram în România. Publicul m-a plăcut, aşa că am rămas Winnetou de la Elspe, cum mă ştie toată lumea.
De unde şi până unde Benjamin Armbruster?De la mama. Eu sunt jumate român, jumate neamţ. Pe mama o chema Ursula Armbruster. Iar Benjamin era un nume care i-a plăcut ei foarte mult. Dar să ştiţi că eu aşa am jucat şi în România. Când jucam în secţia de limbă română a teatrelor pe afiş apărea Mircea Breazu, iar când jucam în secţia de limbă germană eram Benjamin Armbruster.
Şi nu v-a pus niciodată probleme acest lucru?(râde) Ba da. O dată mi-am dat seama că aveam spectacol în acelaşi timp. Şi în ambele piese aveam rolul principal. S-a mai întâmplat o dată, la Braşov, ca o româncă şi o nemţoaică, care erau prietene, să se îndrăgostească de mine în acelaşi timp. Iar la un moment dat m-au văzut pe stradă, îmi plimbam câinele. Prima a spus “Uite-l pe Mircea”, iar a doua “Uite-l pe Benny”. Atunci şi-au dat seama că eram unul şi acelaşi. Povestea am auzit-o după foarte mulţi ani, chiar de la una dintre ele, cu care m-am întâlnit în Germania.
Nemţii nu se plictisesc niciodată de căpetenia apaşilor?Nu prea. E adevărat, cei din generaţia tânără probabil că nu mai citesc toate cărţile lui Karl May, dar au părinţi care au văzut la rândul lor spectacolul şi îi aduc şi pe ei. Iar din momentul în care vii aici pentru prima oară, e ca un drog. Cu siguranţă vei reveni. Mi s-a întâmplat să întâlnesc adulţi care au văzut spectacolul în copilărie, iar peste ani i-au adus şi pe cei mici să mă vadă. Mi-au mulţumit că le-am bucurat copilăria. A fost într-adevăr emoţionant.
Într-adevăr, e ceva să joci un rol timp de 25 de ani...Nu v-a tentat niciodată să renunţaţi, în tot acest răstimp?Nu, am fost foarte ataşat de această echipă. Suntem ca o mare familie aici. De asta nici n-am plecat la Bad Segeberg. După ce Brice s-a retras definitiv, Sergiu Nicolaescu le-a spus celor de acolo că vrea neapărat ca Breazu să-l joace pe Winnetou sub comanda lui. Nu m-am dus, aşa că l-a luat pe Gojko Mitic, actorul care a interpretat şi el destule roluri de indian în filme.
Cum e să treci de pe scenă în scaunul regizorului?(râde) Emoţiile sunt mult mai mari. Dar asta mă menţine încă tânăr. Colaborez şi cu cei de la Bielefeld în continuare. Avem un spectacol de mare succes, “Sunset Boulevard”. Şi la Elspe am mai făcut câte un rolişor atunci când a fost nevoie.
Aţi jucat şi în „Mihai Viteazul”, cea mai grandioasă producţie românească…Îmi amintesc cu mare plăcere de momentele de atunci. Pe platourile de filmare aveam impresia că suntem într-adevăr la război. Trebuia să ne legăm foarte strâns cizma de picior, pentru că mlaştina de la Călugăreni era plină de lipitori. Sau mergeam călare pe un pod îngust aflat la 20 de metri înălţime, în condiţiile în care balustrada abia îţi ajungea la genunchi…(râde) Lui Sergiu îi plăcea să trăiască periculos.
Cum aţi plecat din ţară? Bănuiesc că ilegal, aşa cum o făceau mai toţi…
Nu, eu am plecat oficial. Mama reuşise să facă asta cu ceva timp înainte. A lucrat tot în teatru, mai întâi la Pforzheim, iar apoi la Bielefeld. Eu n-aveam însă niciun gând de plecare. Totuşi, la un moment dat ea s-a îmbolnăvit, nu i se mai dădeau prea multe şanse să-şi revină. Atunci am solicitat să mi se dea paşaportul. Sigur, autorităţile n-au fost deloc încântate la început. Până la urmă s-a făcut o şedinţă de partid în care s-a discutat cazul meu. Eu n-am fost membru PCR, dar oamenii de la Braşov m-au respectat enorm. Era acolo doamna Georgescu, care a spus: “Sunt sigură că Mircea ne va reprezenta ţara cu onoare şi acolo”. Atunci s-a decis să-mi dea drumul.
