„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost ţinut filmul lui Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?“, timp de nouă ani sub cheie, într-un subsol de la Casa Scânteii

„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost ţinut filmul lui Pintilie, „De ce trag clopotele, Mitică?“, timp de nouă ani sub cheie, într-un subsol de la Casa Scânteii

Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ

Pelicula regizată de Lucian Pintilie a fost interzisă încă dinainte de a fi terminată şi a putut fi vizionată de către public abia în anul 1990. Filmul este şi începutul unei prietenii şi a unei colaborări îndelungate dintre Lucian Pintilie şi Victor Rebengiuc, cel pe care l-a considerat „cel mai mare actor cu care am lucrat vreodată“.


După scandalurile legate de filmul „Reconstituirea“, care a avut premiera la 5 ianuarie 1970, şi de spectacolul „Revizorul“ de la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra“, interzis la 30 septembrie 1972, regizorul Lucian Pintilie a primit paşaport şi a fost lăsat să plece din ţară.

Ajuns în Franţa, el a continuat să monteze piese de teatru şi spectacole de operă, realizând totodată şi un film, „Paviljon VI“ („Salonul nr. 6“), o producţie Centar Film şi Radiotelevizija Beograd, selectat în secţiunea „Un Certain Regard“ a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes, ediţia 1979. În acest context, Pintilie a fost invitat să realizeze un film prestigios pentru cinematografia română. Cineastul a reuşit astfel să-şi negocieze condiţii speciale de lucru, de care restul regizorilor români nu beneficiau: o perioadă mai lungă de un an pentru filmări, un buget consistent, o cantitate mare de peliculă şi o mult mai mare libertate pe platouri.

O pleiadă de mari artişti în distribuţie

Subiectul ales: o adaptare proprie după piesa de teatru „D-ale carnavalului“ şi alte scrieri de Ion Luca Caragiale. Filmul „De ce trag clopotele, Mitică?“ a intrat în producţie la data de 27 septembrie 1979, urmând să fie terminat (conform planului) în prima jumătate a anului 1981. O coproducţie a Caselor de Filme nr. 1 şi nr. 5, cu o distribuţie aleasă: Victor Rebengiuc (Iancu Pampon), Mariana Mihuţ (Miţa Baston), Gheorghe Dinică (Nae Girimea), Tora Vasilescu (Didina Mazu), Petre Gheorghiu (Crăcănel), Mircea Diaconu (Iordache) sau Ştefan Iordache (Mitică), în alte roluri figurând şi Papil Panduru, Costel Constantin, Florin Zamfirescu, Ion „Nino“ Anghel, Constantin Diplan, Aurel Giurumia, Aurel Cioranu, Ovidiu Schumacher, Răzvan Vasilescu, Tamara Buciuceanu, Jorj Voicu şi Ştefan Bănică.

Cronica „din auzite“ a lui Eugen Barbu

Fapt nemaiîntâlnit în istoria cinematografiei autohtone, filmul a fost interzis încă dinainte de a fi terminat, fiind depus într-un subsol de la Casa Scânteii, de unde a fost recuperat abia după schimbarea regimului. Ce s-a întâmplat de fapt? Lucian Pintilie avea destui prieteni în lumea artistică, dar şi foarte mulţi duşmani. Fără să vadă materialul filmat, Eugen Barbu i-a făcut o cronică total defavorabilă: „Din păcate, pe scenele noastre şi chiar într-un film, după câte aud, făcut după «D-ale carnavalului», Caragiale e denaturat şi încă într-un mod grosolan. Se merge pe linia unui zolism fioros, personajele sunt îngroşate, devenind adevăraţi monştri“.

La scurt timp după aceea, s-a organizat o vizionare la două benzi (imagine şi dialog), cu conducerea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, aceasta hotărând stoparea lucrărilor şi punerea întregului material sub cheie. Data memorabilă a acestui caz: 19 iunie 1981. „De ce trag clopotele, Mitică?“ a avut premiera abia la 29 octombrie 1990, la Cinema „Scala“ din Bucureşti.

Rebengiuc: „Săraca Magda a mâncat o bătaie absolut gratuită!“

Victor Rebengiuc îşi aminteşte o întâmplare amuzantă petrecută pe platourile de filmare. „Pintilie te obligă să tragi zeci de duble pentru o singură scenă! Douăzeci de duble era o cifră minimă. Mi-aduc aminte că am filmat o secvenţă în «De ce trag clopotele, Mitică?», în care Pampon vine acasă, nu o găseşte pe Didina, ci pe servitoare, nu ştiu ce o întreabă, ea îi răspunde, şi el îi trage o palmă. Magda Catone juca rolul servitoarei. Şi i-am tras o palmă încet. «Dă tare, dă tare!», mi-a spus Pintilie. «Cum să dau tare?» «Dă tare!» Şi i-am dat palma tare. Şi Magda spunea: «Daţi, domnule Victor, daţi tare, că nu se întâmplă nimic». Şi de vreo douăzeci de ori am pălmuit-o şi nici măcar nu a intrat în film secvenţa. Săraca Magda a mâncat o bătaie absolut gratuită!“, a povestit îndrăgitul actor.

Pentru mine Caragiale este un autor foarte greu, destul de ermetic şi nu atât clasic, cât clasicizat. Nu cred că mi se potriveşte. De aceea nici nu m-am simţit bine în personajul Mitică, nici în atmosfera filmului sau a filmărilor. Caragiale are răutatea lui şi nu cred că mai trebuia o răutate în plus

Ştefan Iordache
în revista „ProCinema“ nr. 1 / 1995

Scrisoarea lui Lucian Pintilie către Ilie Rădulescu, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist Român: „Am fost paralizat şi fascinat de abuz, tovarăşe!“

Stimate tovarăşe secretar,

Buna mea credinţă, care a stat întotdeauna la temelia excelentei mele sănătăţi morale, mă obligă să cred că nu sînteţi defel informat despre chipul samavolnic şi prostesc în care trepăduşi intermediari, funcţionari de carton, procedează cu filmul meu «De ce trag clopotele, Mitică?» - inspirat din opera lui I. L. Caragiale. Această procedură este fără precedent - fără precedent chiar în anii sumbri ai «obsedantului deceniu» - atît de fără precedent încît explică îndelungata mea tăcere, reacţia mea întîrziată. Am fost paralizat şi fascinat de abuz, tovarăşe secretar! Am stat cu gura căscată în dreptul gratiilor, ca ţăranul din celebra anecdotă cu girafa de la grădina zoologică, murmurînd - «aşa ceva nu există!». Cît poate dura un asemenea abuz nu numai scandalos dar şi grotesc, mă întrebam cu acea curiozitate pe care întotdeauna am avut-o vie în faţa monştrilor, cine poate proteja un asemenea abuz, pentru ca el să supravieţuiască, şi dacă nimeni nu-l protejează, căci nu există prost sau nebun să protejeze un asemenea abuz, cum de supravieţuieşte, şi cîte zile poate, mai poate el, supravieţui, căci există o limită, îmi ziceam eu, să spunem a Bunului Simţ sau a Legilor Ţării - care ar putea inhiba extinderea voioasă şi distrugătoare a abuzului transformat în Aberaţie?! Ei bine, nu există o asemenea limită! Aberaţia nu piere de la sine; nedenunţată public, Aberaţia are insolenţa de a cere statut legal. Trezit din îndelungata-mi ataraxie eu procedez azi - la denunţul public. Manifestînd încredere în forurile competente eu concep denunţul public ca o escaladare. Prima treaptă a escaladării sînteţi dumneavoastră. Restul treptelor nu le cunosc. Doresc să nu fiu obligat să le urc, imaginîndu-mi, pentru folosul personal şi comun, o altă utilizare a energiei mele de creaţie. Dar de voi fi nevoit, le voi urca - cu un calm exemplar, cu desăvîrşire nepăsător faţă de consecinţe - pentru a comunica opiniei publice româneşti - în care în ultimă instanţă eu cuprind şi pe preşedintele ţării - toate detaliile privitoare la acest Abuz - într-adevăr, de excepţie.

Să trecem pe scurt la fapte. Elocvenţa lor mă va scuti pe moment de detalii - pe care de altfel prefer să vi le comunic personal - căci cu greu îmi imaginez că nu veţi dori să-mi vorbiţi după ce veţi primi scrisoarea mea. În ziua de 19 iunie a.c. se organizează pentru consiliul de conducere al Casei de Filme nr. 1 o vizionare sută la sută a materialului filmat cu filmul «De ce trag clopotele, Mitică?», după opera lui I. L. Caragiale. (Mai este nevoie să spun că în acest stadiu de prezentare nu există postsincron, zgomote, muzică - nimic altceva decît bandă de imagine şi bandă de sunet ghid, că filmul deci se află nu numai într-o fază de lucru, dar încă într-o fază crudă, în care abia îşi caută structura şi că deci e setos de sugestii inteligente?) Le aşteptam cu nerăbdare - le aştept şi azi în continuare. Pînă la această dată de 19 iunie, materialul a fost oricînd la dispoziţia consiliului pentru vizionare. De cîte ori aceste vizionări au avut loc - ele au prilejuit cea mai delirantă admiraţie. Cel mai greu de oprit din elanul său entuziastic a fost întotdeauna cel care prin jocurile sorţii devenise, între timp, director în perspectivă: Marin Theodorescu. La sfîrşitul vizionării din 19 iunie - Marin Theodorescu - înţepenit de noul său statut constată că protocolul democratic nu este îndeplinit. «Sîntem jumătate minus unu» - exclamă salvat Marin Theodorescu inaugurînd în acea clipă o mizerabilă politică de struţ stagiar - care aşteaptă cu capul în nisip - venirea numirii sale de struţ director plin. A fost întotdeauna un mister pentru mine de ce pentru o ticăloşie atît de simplă - o laşitate oarecare - e nevoie să se invoce principii atît de nobile ca cel al democraţiei bunăoară, cînd iată cîteva secunde mai tîrziu mărturisirea sa limpezea totul: «Trebuie să-l vadă tovarăşul Potîngă» (fostul dumneavoastră şef de cabinet, dacă nu mă înşel) care de altfel se recuza pentru a doua oară de la vizionare. Din acea clipă, a debutat jocul infernal, primejdios, al minciunilor, al abuzurilor. Materialul filmului a fost confiscat - ca un manuscris furat de pe masa de lucru - şi depus la Casa Scînteii. Acest fapt - cel puţin în faza în care se afla filmul meu - este fără precedent în analele filmului românesc. O notă a fost imediat trimisă de Casa de Filme şi de C.P.C. Buftea (director C. Pivniceru) prin care se interzicea continuarea lucrului - o notă perfect pleonasmatică, filmul era doar sechestrat, nu? Această notă condiţiona reluarea lucrului de două elemente: 1. - întoarcerea mea de la Paris; 2. - înmînarea din partea casei de film a unei hîrtii conţinînd obiecţii, sugestii de refacere. Argumentul aşteptării regizorului de la Paris reprezenta o minciună grosolană. Am anunţat în repetate rînduri că abandonez obligaţiile mele din străinătate şi că descind la Bucureşti în clipa următoare înmînării «hîrtiei cu obiecţii». În 17 iulie sosesc de la Paris - echipa anunţă verbal şi în scris sosirea mea. Tăcerea care a urmat şi urmează de atunci confirmă grosolănia minciunii invocate. Să vedem acum şi ce e cu a doua condiţie de reluare a lucrului - faimoasa notă cu «indicaţii». În ziua de 23 iunie a avut loc vizionarea cu tovarăşul Potîngă. Tovarăşul Potîngă a plecat spre ascensor cu un mers şi o expresie foarte ermetică. Nu s-a putut deduce nimic din această expresie ermetică. În zilele următoare s-au făcut alte vizionări, acompaniate de cîţiva colegi regizori. Limbajul lor a fost la fel de codat ca expresia ermetică a tovarăşului Potîngă: «Vrem să vorbim direct cu colegul Pintilie». (Colegul Pintilie a sosit în ţară pe data de 17 iulie şi nu a avut pînă astăzi privilegiul să i se vorbească) Ce mister, ce legămînt secret - ca în Divanul persian sau Flautul fermecat - pecetluia în masă buzele acelora care vedeau filmul şi care trebuiau să dea încuviinţarea, nimic altceva decît încuviinţarea, ca filmul să fie terminat şi astfel să-şi apere în chip onest şansele sale la eternitatea culturii româneşti?! Acestea erau reacţiile individuale, dar cea responsabilă, colectivă, dar nota, faimoasa notă care trebuia să apară - limpezitoare - cîteva zile după vizionare? Unde este nota? Stimate tovarăşe secretar, ştiţi cîte zile au trecut de atunci, de cînd Marin Theodorescu a rostit, cam pe la ora prînzului, memorabilele cuvinte: «Sîntem jumătate minus unu?» 64 (şaizeci şi patru) de zile, tovarăşe secretar!!! Şaizeci şi patru de zile în care echipa n-a lucrat, dar bineînţeles a fost plătită, şaizeci şi patru de zile care au făcut practic imposibilă predarea filmului în cadrul anului financiar, nepredare ce va atrage sancţiuni de sute şi sute de mii de lei, şaizeci şi patru de zile în care mari actori români şi-au anulat concediile, aşteptînd, zi de zi, să înceapă postsincronul, şaizeci şi patru de zile de bîrfe, calomnii, de climat de panică, de indignare şi perplexitate publică. Şi mai grav decît orice - şaizeci şi patru de zile în care conducerea casei de filme, C.P.C. Buftea (director C. Pivniceru), nu a catadixit, de la un moment dat, nici măcar să mai simuleze, să mintă - să practice clasicul truc birocratic: «Veniţi mîine». Dispreţul autocratic faţă de legi, faţă de opinia publică - enormă caricatură a democraţiei invocate la început - s-a substituit minciunii mărunte; abuzul s-a transformat în Aberaţie. Stimate tovarăşe secretar, îngăduiţi-mi să vă întreb foarte omeneşte, ce credeţi că se urmăreşte? Adică, credeţi că e ceva calculat, dirijat, o cabală să zicem, sau pur şi simplu o manifestare naturală, spontană, dar dezorganizată, de prostie, laşitate şi ticăloşie? Ceva aşa, cum să zic eu, ca o pisică moartă azvîrlită de gospodari puturoşi din ogradă în ogradă şi care, din salt în salt, face ocolul satului, dar care ajunge la urmă tot în punctul iniţial, adică în prima ogradă, ograda de origine adică. Dar de această pisică moartă nu se poate scăpa decît îngropînd-o! Chiar nu are nimeni curajul să îngroape pisica moartă? (...)

(Lucian Pintilie, 22 august 1981)

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările