„Din culisele cinematografiei“. Cum a ajuns Mircea Mureşan VIP la Phenian

Regizorul Mircea Mureşan a vizitat Coreea de Nord în 1978, filmul său, „Împuşcături sub clar de lună“, fiind prezentat în ţara asiatică cu ocazia zilei naţionale a Republicii Socialiste România. Deşi gazdele i-au pregătit un program generos, întins pe o durată de două săptămâni, cineastul a „rezistat“ doar opt zile în patria lui Kim Ir Sen, pretextând că este aşteptat înapoi în ţară.

Deşi nu se numără neapărat printre cele mai cunoscute opere din filmografia sa, „Împuşcături sub clar de lună“ i-a oferit regizorului Mircea Mureşan ocazia unei aventuri inedite.

Scenariul lui Petre Sălcudeanu fusese achiziţionat de Casa de Filme nr. 5, condusă de Dumitru Fernoagă, încă din anul 1973, însă abia doi ani mai târziu a primit aprobarea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste pentru intrarea în producţie. 

Iniţial, regia i-a fost încredinţată lui Doru Năstase, care a şi realizat un decupaj regizoral. Ulterior, proiectul cu titlul „Spaima de la miezul nopţii“ a intrat în atenţia lui Francisc Munteanu, însă la finalul anului 1976 Fernoagă a propus Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste ca filmul să fie realizat de către Mircea Mureşan, care a şi început pregătirile în martie 1977. 

„Scenariul lui Petrică Sălcudeanu, «Împuşcături sub clar de lună» era numai bun de plasat ca producţie a exterioarelor vara, în împrejurimile Sibiului. Am filmat timp de patru-cinci săptămâni în zona satului Sibiel, după care am continuat cu interioare la Muzeul Satului şi finisările la Buftea. La începutul lui noiembrie am predat în copie standard filmul. Dintre filmele mele, s-a numărat printre puţinele care n-au avut probleme la vizionare din partea autorităţilor“, şi-a reamintit cineastul. Deşi filmul, a cărui acţiune e plasată în mediul rural al anilor ‘48 - ‘49 poate fi catalogat ca fiind o lucrare de rutină, distribuţia a fost una de zile mari: Ion Besoiu (maiorul de securitate Coman), Mircea Diaconu (şoferul Marin), Ion Caramitru (ofiţerul de securitate Achim), Amza Pellea (moş Aron), Dan Nuţu (Luca, fiul lui), Octavian Cotescu (Beldea, preot sectant), Catrinel Paraschivescu (Valeria), Avram Besoiu (Artenie, ţăran sectant) şi Jean Constantin (Cîrneci). 

Premiera a avut loc la 12 decembrie 1977, iar câteva luni mai târziu filmul avea să fie prezentat şi într-o altă ţară socialistă. „De 23 august 1978, filmul «Împuşcături sub clar de lună» a fost trimis ca mesager în Coreea de Nord. Împreună cu interpreta Catrinel Paraschivescu am alcătuit delegaţia. Am luat cunoştinţă de viaţa comunistă în forma cea mai adevărată. Zborul avea escală la Beijing. Preluaţi la aeroport cu politeţe am fost instalaţi într-un mic hotel din apropiere. Cu mese asigurate, pentru trei zile distanţă până la legătura pentru Phenian. În ţară omisesem să luăm legătura cu Uniunea Cineaştilor din China. Ne-am trezit singuri la periferia îndepărtată a marii capitale. Întâlneam însă persoane vorbitoare de engleză. Dimineaţa, de la recepţie ni s-a indicat în piaţeta din faţă o staţie de autobuz. Traseu până în Piaţa Tiananmen. Cum să obţinem însă bilete, ne-am gândit. N-a fost nevoie, ni s-a zis, era maşina salariaţilor aeroportului. La urcare, fiind singurii cu mutre de străini, am fost primiţi cu simpatie. Mai mult, Catrinel îmbrăcase o rochie galbenă. Deşi trecuseră câţiva ani de la «revoluţia culturală», chinezoaicele purtau numai pantaloni. Întrebaţi de unde suntem, la răspunsul nostru, au explodat exclamaţii: «Lomania! Lomania!».

Un tânăr, pe drum, în engleză, ne-a explicat ce vedeam. La staţia finală, l-am întrebat unde am putea schimba ceva bani. M-a luat imediat de mână şi m-a prezentat unui tip. I-am arătat o bancnotă de zece dolari. Acesta, fără conversaţie, mi-a umplut mâna de hârtii frumos tipărite, banii locali. Am petrecut două zile superbe acolo. La plecare, în aşteptarea avionului coreean întârziat, am fost invitaţi într-un restaurant destinat străinilor aflaţi în tranzit şi omeniţi la discreţie. Totuşi, am observat şi o trăsătură socială apreciabilă. Într-o sală de mese imensă, destinată localnicilor călători, aceştia primeau la intrare câte un bol plin de orez şi beţe. Gratuit!“, a povestit Mircea Mureşan.

 „Tipul de la ambasadă ne-a avertizat discret să avem grijă de palavragim prin camere“

Ajunşi în Coreea de Nord, cei doi cineaşti aveau să fie preluaţi de un ghid care vorbea la perfecţie limba română. „La Phenian, am fost aşteptaţi la aeroport de cineva de la ambasada noastră şi de un coreean, translator. S-a prezentat Gim Gio. Studiase cinci ani în România, nu mai ştiu ce, vorbea bine româneşte. În aşteptarea maşinii, tipul de la ambasadă ne-a avertizat discret să avem grijă de palavragim prin camere, că sunt dotate cu microfoane. Şi să nu ieşim singuri în oraş! A doua zi, la ora 10.00 începea programul pregătit de gazde, unul generos, de 15 zile! Gim ne-a condus la hotel într-o maşină luxoasă, Volvo. Pe drum am povestit despre cei doi colegi coreeni, studenţi la imagine, Gio Gion Sic şi No Rion Gin. De primul auzise, ne-a spus că lucra la televiziune. Hotelul era destul de aspectuos, Gim ne-a spus că e pentru oaspeţi străini. Ca «şef de delegaţie» am primit o cameră dublă, cu dormitor şi salonaş, cu aparat de aer condiţionat pus în funcţiune. Catrinel a primit o cameră simplă, fără aer. După masă, contrar indicaţiilor, am hotărât să dăm o raită pe afară. Gim era la locul lui, dar nu s-a ţinut după noi. Era cam 9 seara. În stradă, un fel de bulevard larg, cu linii de troleibuz şi mai multe piste de circulaţie, nu se vedea nicio maşină. Beznă, niciun iluminat public. Răzbăteau raze de lumină de la ferestrele locuinţelor din blocuri. Nu aveau perdele. Se vedeau înăuntru siluete în mişcare şi haine atârnate în cuie bătute în pereţi.

Am trecut prin faţa unor vitrine goale, iluminate din interior doar de veghe. Într-o staţie de troleu, zeci de oameni, majoritatea bărbaţi îmbrăcaţi în cămăşi albe cu mânecă scurtă. Aşteptau cursa chirciţi pe vine. Am cotit pe o stradă laterală, mai îngustă. La fel de întunecată. De la un parter, răzbătea în interior o lumină puternică printr-o fereastră largă, deschisă. Mai trecea câte un pieton. Noi ne-am oprit. Se vedea perfect înăuntru: un mare atelier de pictură. În mijlocul încăperii, trona un tablou de dimensiuni apreciabile, circa patru metri pe doi metri. La mijloc, în mărime naturală, îmbrăcat în negru, Kim Ir Sen. Figura lui zâmbitoare era finisată. Alături, de-a stânga şi dreapta, câţi încăpeau, pe două rânduri, ofiţeri plini de decoraţii. Unele mutre, terminate, parcă semănau între ele, toate zâmbitoare. Nu cred că reprezentau pe cineva. La alte mutre se lucra, cu meşteri pe specialităţi. Doi pictau numai freze, alţii mai abili feţele, ochii, gura zâmbăreaţă. Pe scăunele, doi lustruiau pantofii. Dădeau o pată de reflex-soare pe bombeu“, a rememorat longevivul cineast. 

„Genialul conducător, tovarăşul Kim Ir Sen, Soarele Naţiunii, marele făuritor al societăţii noastre, a vizitat această clasă la data de..., ora exactă...“

„Prima vizită, la o şcoală primară. Nu ştiam programul lor didactic în plină lună august. Întâmpinaţi cu simpatie de profesoară, instruită probabil, am fost conduşi pe un culoar, în faţa unei uşi de clasă. Deasupra se afla fotografia imprimată în porţelan a lui Kim Ir Sen şi o inscripţie. Profesoara o citeşte: «Genialul conducător, tovarăşul Kim Ir Sen, Soarele Naţiunii, marele făuritor al societăţii noastre, a vizitat această clasă la data de..., ora exactă...». La deschiderea uşii, fetiţe de opt-nouă ani, îmbrăcate în fustiţe bleumarin, bluze albe, baticuri roşii înnodate la gât, au izbucnit într-un cântec vioi care a durat cam trei minute. Deasupra fiecărei uşi se vedea aceeaşi fotografie de porţelan, cu inscripţia corespunzătoare. Ziua era aceeaşi, dar ora la cinci minute diferenţă faţă de precedenta. Mai departe, am fost duşi la o bibliotecă, numită Kim Ir Sen, unde se ofereau spre lectură operele semnate de Kim Ir Sen, dar şi un raft întreg de opere ale «clasicilor» Lenin, Stalin, Marx, Engels, în traducere. Apoi am ajuns pe bulevardul «Kim Ir Sen», am trecut pe lângă Universitatea «Kim Ir Sen» şi Gim ne-a informat că urmează o primire de protocol la Ministerul Culturii.

Încorporat în edificiul monumental al Guvernului. În parcarea întinsă în faţa instituţiei am remarcat numeroase maşini Volvo. Într-un salon mare, mobilat cu fotolii şi căsuţe, am fost salutaţi ceremonios de nişte tovarăşi, nu mai ştiu ce grad, trataţi cu ceai sau cafea. S-au rostit vorbe frumoase despre vizita tovarăşului Ceauşescu în Coreea, despre prietenia indestructibilă dintre popoarele noastre...După-amiază a avut loc prezentarea filmului. Am urcat pe scenuţa din faţa ecranului şi am salutat publicul. O sală de vreo 400 de locuri. Populată exclusiv de bărbaţi în cămăşi albe cu mânecă scurtă. Nu mai ştiu ce vorbe convenţionale s-au rostit...Cert e că Gim a fost de părere că nu trebuie să aşteptăm aplauzele de final, ne-a condus prin oraş, prin cartiere stereotipe de blocuri...Nu era nimic de văzut!“, a mai povestit Mircea Mureşan. 

„Să daţi macaroane calde sau macaroane reci, după cum vrea fiecare!“

Itinerarul oficial a continuat conform programării. Până la un punct. „În ziua următoare se programase o vizită la ambasada noastră. O vilişoară cam amărâtă. Ambasadorul, un tip între două vârste, de culoare brunet închis, ne-a primit în curticica din faţa intrării, la o măsuţă de cafele şi apă rece. Ne-am felicitat reciproc cu ocazia zilei de 23 august. Ambasadorul, printre laudele la propria adresă privind succesele realizate în funcţie, ne-a relatat cu mândrie: «Când a fost tovarăşul Ceauşescu aici în vizită, după mitingul ăla uriaş, mi-a spus că ar trebui să luăm exemplu de la tovarăşii nord-coreeni, cu respectul faţă de conducerea partidului!». Gim a propus apoi să vedem Parcul de Distracţii «Kim Ir Sen», care se afla în afara oraşului, într-o zonă împădurită, bine îngrijită. Copiii, îmbrăcaţi pionieri, intrau încolonaţi disciplinat şi cântând în cor. La un moment dat, am trecut pe lângă o pistă de maşinuţe electrice care se ciocnesc, unde copiii îşi aşteptau încolonaţi rândul la două tururi de pistă. La un chioşc alăturat, se oferea un pahar de suc. Am cerut şi noi. Responsabila, după ce a prezentat «poezia», plus data la care a avut loc inaugurarea, a adăugat: «Tovarăşul Kim Ir Sen a întrebat: Ce se serveşte aici?

Noi am răspuns: macaroane calde şi macaroane reci. La care tovarăşul Kim Ir Sen a indicat: Să daţi macaroane calde sau macaroane reci, după cum vrea fiecare!». Seara, am fost invitaţi la o recepţie de gală, desfăşurată într-un spaţiu populat cu multe mese rotunde. Eu am fost plasat la masa ambasadei Suediei, împreună cu cinci persoane. Am ciocnit un pahar de vin românesc şi i-am felicitat pentru relaţiile comerciale cu ţara gazdă, amintind că am văzut multe maşini Volvo. Ambasadorul a citat o cifră - câteva sute - şi a râs: «Încă nu le-au plătit, dar avem speranţe. Dau la schimb minereu de fier de bună calitate. Cu transportul e mai greu. Mineraliere sovietice, precedate de spărgătoare de gheaţă, înfruntă ruta prin Oceanul Arctic». Programul a fost intens organizat, fără prea multe ore libere, însă la un moment dat, în a opta zi, am început să complotez cu Catrinel: «O întindem!». Am pretextat că sunt aşteptat la filmări programate, motiv pentru care nu avem fericita ocazie de a petrece toate cele 15 zile...Mulţumiri incapabil de exprimat, dar trebuie să plecăm!“, şi-a reamintit Mircea Mureşan, amuzat, întâmplările petrecute în urmă cu 42 de ani.