INTERVIU Andreea Răducan îşi chema tatăl la Deva: „Gata, vino să mă iei!“

INTERVIU Andreea Răducan îşi chema tatăl la Deva: „Gata, vino să mă iei!“

Andreea Răducan şi-a început cariera în gimnastică la 4 ani. La 9 ani câştiga deja titlul pe echipe la Campionatele Naţionale

Andreea Răducan a fost adesea la un pas de a renunţa la carieră din cauza pregătirii dure. Părintele, venit de urgenţă în cantonament, bătea jumătate de ţară pentru a afla că fiica sa deja se răzgândise.

Septembrie 2000. Într-un mic oraş de provincie, doamna Condurache, profesoară de limba română, intră radiind în sala de clasă. Nu discută despre Mihai Eminescu sau despre contradicţiile antagonice sesizate de poeţii autohtoni, ci, poate fără să vrea, predă o lecţie despre mândria de a fi român. Nimeni nu-şi ia notiţe, dar toţi elevii reţin aceste cuvinte: „Copii, astăzi e o zi foarte importantă pentru toţi românii.

Fetele noastre au cucerit podiumul la Olimpiadă. Andreea Răducan a câştigat aur. S-o fi văzut ce frumoasă era!". Iunie 2012. În Bucureşti, Andreea Răducan, multiplă campioană olimpică şi mondială, poartă o rochiţă fără bretele, vorbeşte extrem de repede şi răspunde la toate întrebările care s-ar fi putut întrezări în mintea şcolarului de provincie, sedus iremediabil de profesoara de limba română şi de zâmbetul gimnastelor care zugrăveau acum 12 ani în roşu, galben şi albastru podiumul de la individual compus.

„Weekend Adevărul": Cum era Bârladul când erai copil?
Andreea Răducan: Foarte mare! Acum e foarte mic.

Şi Bârladul, şi Huşiul îl revendică pe Alexandru Ioan Cuza, spun că s-a născut acolo.
Nu, noi îl avem pe Alexandru Ioan Cuza! E, sunt mulţi moldoveni importanţi...

„La 12 ani am plecat de-acasă. Singură"

Erai o mică vedetă a oraşului în copilărie?
Nu cred, pentru că înainte nu li se acorda atenţia de astăzi sportivilor. Dar Bârladul e un oraş destul de mic, oamenii se cunosc între ei în mare parte. Oricum, la 12 ani, eu am plecat de-acasă. Am plecat singură, fără antrenorii mei, fără familie, fără alte colege.

La şcoală?
Exista înţelegerea profesorilor. Dar n-am exagerat, pentru că poate că nu eram îndeajuns de talentată să fiu selecţionată şi trebuia să am un echilibru între şcoală şi antrenamente. Dacă dovedeai că eşti foarte bună în sport, atunci putea trece şcoala pe locul doi. Altfel, nu.

Erai vedeta clasei? Stăteai cu fiecare băiat pe rând în bancă, ce făceai?
Nu, nu, nu. Stăteam cu una dintre colegele mele de la sală. Noi, gimnastele, aveam grupa noastră. Când trebuia să ne învoim pentru un antrenament, ieşeam aşa, în şir indian. Nu-mi plăcea să fiu în centrul atenţiei, nici colegii nu ne acordau o atenţie ieşită din comun. Vezi, totul a fost cu măsură. Nici acum nu-mi place să fiu în centrul atenţiei.

La 4 ani nu prea e alegerea ta să faci gimnastică. Tu când ai ales să rămâi în sală?
Când mergi la 4 ani nu te duci să faci sport de performanţă, te duci să te joci. Vine o vârstă - la mine a fost pe la 10 ani - când eşti capabil să conştientizezi şi poţi alege să renunţi. „Mama, nu mai vreau să merg acolo!", spui. Gimnastica e un sport atât de greu, dar atât de frumos, că nu ai cum să rezişti decât dacă-ţi place şi dacă ai o dorinţă atât de mare şi o pasiune pentru sportul ăsta. O pasiune care să te facă să te întorci zi de zi în sală. Sunt două antrenamente pe zi, mai e viaţa de cantonament, e greu.

„Noi ne-am maturizat mai devreme"

Cum a fost când ai câştigat primul concurs?
Medalia de care m-am bucurat cel mai tare a fost un titlu la Naţională, pe echipe, la Baia Mare. Aveam 9-10 ani. Îmi aduc aminte cu cel mai mare drag. Dar, uite, niciodată o medalie nu m-a făcut să spun „Uau!, ce bună sunt!" şi să mă întorc în sală fără să lucrez la fel de mult. Dimpotrivă, parcă veneam cu mai mult entuziasm, cu mai mult elan. Voiam să fac şi mai bine. Noi ne-am maturizat, probabil, un pic mai devreme decât copiii de vârsta noastră şi ne-am dat seama că lucrurile nu se întâmplă peste noapte şi că un titlu mondial poate nu e suficient. Poate să mai existe un cârcotaş: „S-a-ntâmplat". Aşa, când vii cu cinci titluri...

E o concurenţă în sala de gimnastică între sportive? Sunt antipatii?
Eu n-am avut niciodată frustrări de acest gen pentru că am ştiut totdeauna ce pot să fac. Şi azi, asta îmi dă cel mai mare echilibru: să fiu capabilă să ştiu care-mi sunt limitele. Şi-n sală, cum puteam să fiu invidioasă pe o colegă care făcea Tsukahara cu două şuruburi, când eu făceam numai un „şurub"? A, sigur că mă ambiţionam să ajung să fac şi eu ca ea. Ulterior, după ce am ajuns la lot, tehnica antrenorilor ne făcea să fim mai unite. Spre exemplu, înainte de competiţiile mari, trebuia să facem un circuit: sărituri, paralele, bârnă, sol. Terminam circuitele astea în momentul în care toate fetele reuşeau să facă exerciţii fără ratare la toate cele patru aparate. Dacă una rata, reluau toate. Şi se întâmpla să facem 15 circuite, ne prindea ora 22.00 în sală. Asta înseamnă spiritul de echipă. 

E un mit, se spune că antrenorii le mai altoiesc sportivelor câte-o palmă. Aşa e?
Cred că depinde de fiecare asta. Am avut colege care-mi spuneau că dorm în papuci dacă nu ridică nimeni tonul la ele. Eu sunt o tipă destul de sensibilă şi am ştiut întotdeauna că dacă ceva nu merge bine, dacă cineva ţipă la mine, ai mei o să fie întotdeauna alături de mine. Şi mai ales tata. N-am simţit niciodată că cineva trebuie să fie mai sever ca să-mi fac treaba mai bine. Copiii sunt atât de şmecheri încât dacă ei nu-şi doresc să facă un lucru, găsesc scuze, fac ei ce fac şi se sustrag. Eu am ştiut întotdeauna că nu pot să fac performanţă decât cu foarte multă muncă şi, dacă mă fofilez în sala de antrenament, totul o să se întoarcă împotriva mea. Perioada de performanţă la gimnastică este foarte scurtă.

Ai două ediţii ale Mondialelor şi, dacă acolo nu dai tot ce poţi, te-ai chinuit fix degeaba. Crezi că dacă eu n-aş fi obţinut nimic la Jocurile Olimpice şi-ar fi adus aminte cineva de mine? Eram doar o altă gimnastă. „A făcut una gimnastică la Bârlad şi a participat şi ea", aşa ar fi zis. Ai stat pe bârnă, ai câştigat? Foarte bine! Te-ai dat pe lângă? La revedere şi un praz verde, nu mai interesează pe nimeni, poţi să faci la antrenament o mie de repetări excelente.

"Gimnastica e un sport atât de greu, dar atât de frumos, că nu ai cum să rezişti decât dacă-ţi place."

"Ai stat pe bârnă, ai câştigat? Foarte bine! Te-ai dat pe jos? La revedere şi un praz verde, nu mai interesează pe nimeni. Nu mai interesează pe nimeni, poţi să faci la antrenament o mie de repetări excelente."

Totul despre Revoluţia de la Soveja

În 1989, Revoluţia te-a prins la Soveja.
Aveam 6 ani. Erau primele cantonamente şi competiţii. Nu aveam nici ce să înţeleg, nici de ce să-mi dau seama. Noi aveam antrenamente, ne jucam, trebuia să pregătim spectacolul de Crăciun. M-am speriat însă când am văzut că antrenorii noştri au intrat în panică. Auzeam: „Să aveţi grijă de fete!", „Lăsaţi-le în camere!", „Închideţi-le, să nu iasă!". Erau deja miliţieni la uşa hotelului, se auzeau zgomotele de la elicopterele care survolau zona. Se întâmpla ceva. Vedeam agitaţie în jurul nostru, era un televizor suspendat, la intrarea în sala de mese, şi mai furam câte o imagine cu nişte oameni care puneau ţara la cale. Şi în timpul ăsta făceam ornamente pentru serbarea de Crăciun şi repetam poeziile pentru scenetă.

Ce poezii?
„Trăia cândva în Făgăraş/ Un ghem de ursuleţ."
„Taci, că cine ştie ce securişti or fi şi pe-aici!"

Deci a fost sau n-a fost Revoluţie la Soveja?
Cred c-a fost. (râde) De vreme ce oamenii nu ne lăsau să plecăm de acolo... Acasă, mama îi reproşa tatălui că din cauza lui mi s-ar putea întâmpla ceva acolo. „Tu, cu gimnastica ta!" Ştiţi ce ne-au zis antrenorii... După ce s-au mai liniştit un pic treburile şi am putut să plecăm către casă, antrenorii ne-au adunat şi ne-au spus: „Să ştiţi că ţara noastră nu se mai numeşte Republica Socialistă România, ci România". Ăsta a fost primul lucru pe care i l-am spus tatei când a venit să mă ia de la autocar. El m-a strâns în braţe şi mi-a zis: „Taci din gură, lasă-i încolo, că cine ştie ce securişti or fi şi pe-aici". Tata avusese probleme înainte cu ei. A fost, dragul de el, bătut pentru că n-a vrut să intre în Partid.

Cum a fost prima competiţie în afara ţării?
Am mers cu autocarul, cu fetele de la CSŞ Bârlad, la un schimb de experienţă cu gimnastele de la Nîmes, unde am făcut o demonstraţie şi am participat la o competiţie. Aveam puţin peste 7 ani. Antrenorii ne-au pus să facem compuneri cu tot ce-am văzut. Ca la şcoală: introducere, cuprins şi încheiere. Am scris despre clădirile din Franţa, am scris c-am văzut un lac cu lebede, ceva de peisaje.

Aveai vreun model printre gimnaste?
Nadia. Dar nici nu prea ştiam despre altcineva. Nu aveam acces la informaţii, nu puteam să citim ziare. Aveam „Nadia", cartea scrisă de Ioan Chirilă din care îmi citea tata, m-a cucerit şi a devenit modelul meu. Mă gândeam, când am scris „Reversul medaliei", la copiii pasionaţi de sport care pot să înveţe câte ceva, aşa cum am învăţat eu din cartea Nadiei.

Aveai superstiţii înainte să intri în concurs?
Nu ştiu dacă intram cu dreptul, pentru că sunt stângace. Dar aveam o superstiţie în echipă: întotdeauna concuram în costume de culoare albă. La individual, ne puteam lua alte costume. În plus, toate purtam pe umărul drept o cruciuliţă. Fiecare o primea de la o colegă, de la părinţi, de la antrenori. Nu prea am vorbit noi despre lucrurile astea, pentru că ne gândeam că n-o să ne mai poarte noroc dacă le dezvăluiam. E, acum am terminat, pot să spun. (râde) Ştiam însă toate că, oricâte cruciuliţe ne-am pune, e degeaba, dacă nu eşti bine pregătit.

„Poate că doar atât pot, astea sunt limitele mele"

Sydney, 2000, finala de la individual compus. De la stânga la dreapta: Maria Olaru, Andreea Răducan, Simona Amânar. Foto: Arhiva personală


Cum era la Deva?
Cerinţele erau un pic mai mari faţă de Oneşti. Am avut nevoie de o perioadă de acomodare. Cu lotul, cu atmosfera, cu oraşul, cu antrenorii. Perioada asta a durat câteva luni, până au început şi antrenorii să ne cunoască, să vadă cum e bine să procedeze cu fiecare dintre noi, pe care e bine s-o iei cu binişorul, care trebuie împinsă de la spate, la care trebuie să ridici tonul. Aveai însă o mare responsabilitate. La 12-13 ani, copiii sunt în grija părinţilor şi nu ştiu să facă de niciunele, aşa că e greu le ceri să-şi asume ceva. La noi era diferit. Eu, oricum, aveam responsabilităţi de la 6 ani: trebuia să-l iau pe fratele meu de la grădiniţă şi să venim împreună acasă. Era şi asta o responsabilitate.

Dar n-a fost vreodată să zici „Gata!"?
Ce crezi, c-am zis doar o dată? „Eu nu mai pot, eu nu mai rezist programului, poate că doar atât pot, astea sunt limitele mele..." Dar întotdeauna, când spui că nu mai poţi, cu siguranţă mai poţi! Trebuie doar să ai oameni potriviţi pe lângă tine şi dorinţa de a dovedi că, într-adevăr, mai poţi. De câte ori nu ne-am lovit... Dar, dac-am intrat într-o horă, a trebuit să joc. L-am chemat pe tata la Deva de nenumărate ori. „Tată, vino să mă iei din cantonament acum, acum!" Venea de la Bârlad, bătea toată ţara până la Deva pentru nazurile mele, eu îi spuneam că mi-a trecut, că a fost mai greu atunci, dar că mai încerc o dată. Se întorcea acasă singur.

În timpul liber, la Deva, ce făceaţi?
Care timp liber? Că mă-ntreabă toată lumea! Nu ştiu unde, să mă ierte Dumnezeu, era timpul liber, că la noi nu era. Doar duminică, de la amiază, aveam voie să ieşim jumătate de zi în oraş. Mergeam, ne plimbam, ne întâlneam cu oameni care erau încântaţi să ne vadă. Cam atât. 

"Aveam «Nadia», cartea scrisă de Ioan Chirilă din care îmi citea tata, ea m-a cucerit şi a devenit modelul meu."

„În anul 2000, oamenii erau mai cumsecade"

Împreună cu modelul său, Nadia Comăneci. Foto: Arhiva personală


Cum se face că nu există bârfe despre Andreea Răducan, nu prea eşti expusă negativ în presa de tip tabloid, care exploatează cu succes cele mai obscure zvonuri?
 În general, oamenii comentează oricum. Dacă le mai dai şi motiv, cu atât mai mult încep să facă din ţânţar armăsar. Să fii convins că, dacă ar fi fost nişte lucruri de comentat, ai fi aflat de ele, pentru că, da!, oamenii mă urmăresc. N-ar fi scăpat nimic. Cred că oamenii din presă au un oarecare respect faţă de persoana mea, aşa îmi place să cred. Eu sunt un caz fericit de sportiv care a fost susţinut de presă. Poate
că în anul 2000 oamenii erau mai cumsecade, pentru că puteau să mai existe cârcotaşi şi atunci. Bine, a fost importantă şi reacţia jurnaliştilor străini şi a susţinătorilor din toată lumea. În plus, eu încerc să am cât se poate de multă grijă. Imaginea mea e clădită pe foarte multă muncă. Uite, spre exemplu, când aţi aflat voi de mine prima dată?

După Sydney...
E, ai văzut? Datorită Olimpiadei. Tocmai asta încerc să explic. Aţi aflat despre mine pentru că am participat la o competiţie importantă pe care tot globul ăsta pămânesc o urmăreşte. În urma unor performanţe. Este absolut normal ca eu să am pretenţia ca oamenii să urmărească parcursul meu profesional. Am pretenţia de a relata în mare parte ce se întâmplă din punct de vedere profesional. Mie mi-e ruşine de ruşinea celor care se ceartă prin emisiuni. Mi se pare sub demnitatea unui om să te duci la televizor şi să te porcăieşti în felul acela. Pentru mine e un pic mai complicat să înţeleg, dar mă străduiesc.

A refuzat să pozeze topless

După Sydney ai avut parte de susţinere...
Oamenii au fost extraordinari, am avut parte de o susţinere incredibilă! N-am reuşit să conştientizez treaba asta, dar au contribuit, cu siguranţă, la revenirea mea. Oricum, n-a durat foarte mult asta, pentru că antrenorii aveau grijă să nu ne lase să ieşim foarte mult din circuit. Imediat ne întorceam la Deva. Nici n-apucai să-ţi dai seama foarte bine, nu ne lăsa nimeni să ne pierdem echilibrul.

Crezi că s-ar reflecta diferit astăzi un astfel de eveniment?
Totul s-a schimbat. Eu am prins cea mai bună perioadă în care am putut să fac sport de performanţă. Sportivii şi antrenorii erau mult mai devotaţi, publicul reacţiona mult mai frumos la ceea ce însemna performanţă sportivă, presa lucra cu mai mult profesionalism. Toţi am rezonat în acelaşi ritm şi lucrurile s-au legat foarte bine. Azi, poate că oamenii au devenit mai comozi, şi-au mai pierdut din entuziasm. Dar n-avem nicio scuză.

Nici noi să nu ne dorim performanţe în continuare, nici publicul să nu ne susţină. Sportul rămâne în continuare unul dintre cei mai buni ambasadori şi se întâmplă lucruri minunate atunci când avem campioni, avem cu ce să ne mândrim. Poate că presa ar trebui să fie mult mai atentă la performanţele sportivilor şi mai puţin la ce şi-au cumpărat şi unde-au mai mers în vacanţă. Trebuie să existe o măsură în toate. Spre deosebire de alţi oameni de care scrieţi voi - şi puteţi să scrieţi orice, că ei se bucură de publicitate -, eu pot să am pretenţia să scrieţi nişte lucruri reale şi într-un mod civilizat.

Sunt colege de-ale tale care, în afara activităţii din gimnastică, au semnat şi altfel de contracte.
Te referi la fetele cu Japonia. Poţi să spui direct, nu-i problemă.

Da. Ai primit şi tu astfel de oferte?
Nu m-am arătat niciodată disponibilă, nu prea am primit. A venit la un moment dat din Spania o ofertă pentru o şedinţă foto topless, imediat după ce m-am lăsat de gimnastică. Am spus că nu sunt omul potrivit şi că nici nu-mi doresc să fac aşa ceva. Indiferent de banii pe care i-aş primi, nu m-aş asocia, nu aş promova ceva în care nu cred. Am fost invitată să ţin un speech la un eveniment despre trabucuri. Cu foarte mulţi bani, nimic de spus. Pe ei îi interesa doar despre performanţele mele, doar că asocierea mea era nepotrivită. N-am încercat niciodată să fumez, nici nu mă tentează. Am avut încăpăţânarea asta şi orgoliul de a face doar ce-mi place. Nu mă asociez cu nimeni doar de dragul unor favoruri sau pentru bani. Încerc să aleg doar lucrurile în care cred că sunt potrivită. Iar oamenii au avut eleganţa şi decenţa de a se comporta foarte bine cu mine.

"Am prins cea mai bună perioadă în care am putut să fac sport de performanţă. Sportivii şi antrenorii erau mult mai devotaţi, iar publicul reacţiona mult mai frumos."

Reversul Medaliei

„Reversul medaliei", volumul autobiografic al Andreei Răducan, va fi lansat şi în Statele Unite ale Americii. Cartea a fost reeditată şi în limba română şi a fost lansată în Craiova, Braşov, Sibiu, Cluj, Timişoara, Oradea, Iaşi şi Suceava. Sâmbăta aceasta, sportiva va merge la Constanţa pentru a încheia turneul de lansare. Publicat iniţial în 2010, volumul are un puternic mesaj motivaţional şi spune o poveste despre care a vorbit o lume întreagă.

„Fabrica de medalii"

Numele:
Andreea Răducan
Data şi locul naşterii: 30 septembrie 1983, Bârlad
Starea civilă: necăsătorită
Studiile şi cariera:
- A absolvit Facultatea de Educaţie Fizică și Sport din cadrul Universităţii de Vest și, în prezent, își pregătește lucrarea de doctorat

- 1987-1996 - 20 de medalii în competiţii în România

- 1998 - CE de juniori: locul 2 cu echipa, locul 3 la sol

- 1999 - Mondialele din China: locul 1 cu echipa, locul 1 la sol şi locul 2 la bârnă


- 2000 - JO Sydney: locul 1 la individual compus (descalificată din cauza testelor pozitive pentru pseudoefedrină). Aur cu echipa. Locul 2 la sărituri

- 2001 - CM din Belgia: locul 1 pe echipe; locul 1 la sol şi bârnă, locul 3 la individual compus şi sărituri

- 2002 - S-a retras din activitate după CM din Ungaria.

- În prezent lucrează la Fundaţia Olimpică Română şi prezintă emisiunea TV „Fabrica de medalii"
Locuieşte în: Bucureşti

Poftită în faţă la plata facturilor

Care e aparatul tău preferat?
La bârnă şi la sol mi-a plăcut întotdeauna să lucrez. Titlurile mondiale cele mai multe le-am obţinut la sol. E aparatul la care poţi să comunici cel mai bine cu publicul, care vede dacă ţie îţi place cu adevărat ceea ce faci. De cele mai multe ori, se întâmpla să susţină cu aplauze ceea ce făceam. Iar coregrafiile românilor au fost mereu apreciate. Dar şi la bârnă mi-a plăcut să lucrez. E un aparat pe care oamenii îl văd foarte dificil, însă eu am urcat pe ea cu plăcere de fiecare dată. Preferam să fac 10 integrale la bârnă decât să fac la paralele.

Nu ştiu oamenii să meargă pe stradă, cum să nu pară grea bârna?!
Totul se învaţă. Am început la câţiva anişori cu mers pe bârnă, să vedem dacă am echilibru şi rău de înălţime - har Domnului că nu s-a întâmplat niciun accident! Mi-a plăcut. E şi inconştienţa vârstei, ai mobilitate.

Dar oamenii cu care te întâlneşti întâmplător pe stradă sau la ghişeu, când plăteşti facturi, ce-ţi zic?
N-am avut niciodată incidente, nu m-am întâlnit cu niciun rătăcit care să-mi reproşeze cine-ştie-ce. Oamenii sunt foarte amabili. Eu mi-aş dori să fie aşa amabili cu toată lumea. Mai aud, când mă duc să plătesc facturi: „Vai, domnişoara Andreea, vă rog, poftiţi!". Păi, am venit toţi să rezolvăm aceeaşi treabă, nu vreau să fiu eu înainte. Dar, probabil, aşa încearcă ei să-şi arate recunoştinţa faţă de activitatea mea.

Proiectul de suflet

Copilul tău, când are să vină, ce sport o să facă?
Măi, eu o să-i arăt: „Uite, asta este pictura, asta e muzica, ăsta e sportul. Ce vrei să faci?". În Bârlad, eu nu aveam prea multe opţiuni. Dar tata a fost pasionat de sport. Sorin, fratele meu, a jucat fotbal o perioadă. Sigur că şi copiii mei vor face sport. Ce fel de sport, dacă de performanţă sau nu, asta nu ştiu. Toată lumea îmi zice: „Sigur n-ai să-l duci la gimnastică pe copilul tău, că ştii cât de greu a fost pentru tine". Da, dar pentru tot ce mi s-a întâmplat în viaţa asta, pentru tot ce am trăit, nu există un sacrificiu prea mare. Toate experienţele pe care le-am trăit în sport au format ceea ce sunt eu astăzi. Pe lângă educaţia pe care am primit-o acasă, datorez totul sportului.

Ai statuie la Deva...
Aoleu! Sunt nişte busturi cu toată generaţiile, de la Bela Karoly. E un gest frumos, dar noi n-am făcut performanţă pentru asta. Sper să nu fie cazul şi la Bârlad. Au dat deja denumirea sălii de gimnastică „Andreea Răducan", oamenii ştiu că sunt bârlădeancă, iar eu mă mândresc cu asta.

Mai comentezi la TV?
N-am mai comentat de multă vreme. Mai comentam înainte pentru Eurosport.

Vreun microfon ai rupt?
Nu, că sunt paşnică. Dar înţelegeam mult mai bine emoţiile celor care ne urmăreau pe noi. Era diferit. În 2004, când am comentat execuţiile fetelor la „Jocurile" de la Atena, cred că a fost pentru prima dată când am înţeles cu adevărat ce înseamnă atmosfera asta. Eram atât de mândră de ele!

„Fabrica de medalii"?
E proiectul de suflet, e o emisiune care promovează gimnastica în România. Dacă antrenamentele la lot se desfăşurau înainte cu uşile închise, acum ni se permite accesul. Nu exagerăm nici noi, dar încercăm să le arătăm oamenilor cum e viaţa de cantonament, cum se pregătesc fetele, cu ce gânduri merg ele la competiţii importante. Îmi aduc aminte de când eram şi eu micuţă şi făceam primii paşi în sala de gimnastică, când le aud pe ele cum se laudă cu câte medalii au obţinut.

Dar de politică nu eşti tentată?
Absolut deloc. M-aş lega la cap inutil. Cred că pot să fac lucruri mult mai frumoase
decât politica.

"Pe lângă educaţia pe care am primit-o acasă, datorez totul sportului."

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: