INTERVIU Acad. Ioan-Aurel Pop,  rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“: „Trebuie să dispară ideea că profesorul e stăpân“

INTERVIU Acad.
Ioan-Aurel Pop,  rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“: „Trebuie să dispară ideea că profesorul e
stăpân“

Academicianul Ioan-Aurel Pop (60 de ani), rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca (UBB), vorbeşte despre cele mai importante proiecte ale instituţiei pe care o administrează şi despre perspectivele învăţământului universitar românesc.

Profesorul Ioan-Aurel Pop nu este doar un orator excelent. Nu e doar rectorul celei mai mari universităţi din România. Nu e doar cel mai tânăr academician din ţară. Şi nu e doar unul dintre istoricii îndrăgostiţi de meseria lor. Ioan Aurel Pop lasă impresia unui luptător. Şi asta pentru că se străduieşte să pună învăţământul universitar românesc pe harta europeană, occidentală. Ioan-Aurel Pop e medievist. E aproape revoltat pe sistemul educaţional tradiţional românesc. Atenţie!, nu vă gândiţi la romanul „Conjuraţia imbecililor“! Ioan-Aurel Pop pare un reformist vizionar.


„Weekend Adevărul“: Domnule profesor, aţi predat în SUA, la Universitatea din Pittsburgh, Pennsylvania. Există trei lucruri care diferenţiază învăţământul occidental de cel românesc?

 

CV / Are peste 30 de cărţi

n Numele: Ioan-Aurel Pop

n Data şi locul naşterii: 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj

n Studiile şi cariera:

A absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie la UBB.

Din 1989, este doctor în istorie, cu teza „Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV-XVI“.

În perioada 1991-1992, a fost profesor la Universitatea din Pittsburgh – Pennsylvania.

În perioada 1994-1995, a fost director al Centrului Cultural Român din New York.

În perioada 2003-2007, a fost director al Insititutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia.

Din anul 2003, e profesor asociat la Universitatea „Ca’ Foscari“ din Veneţia.

Din 2010, e membru titular al Academiei Române. 

Din 2012, este rectorul UBB.

Este autorul a peste 30 de cărţi şi 200 de articole publicate în ţară şi în străinătate.

n Locuieşte în: Cluj-Napoca

Acad. Ioan-Aurel Pop: În primul rând, în SUA, unde am avut cea dintâi experienţă dididactică externă după căderea comunismului, am observat o atmosferă, din punct de vedere al administraţiei, foarte laxă. Acolo e o încredere extraordinară în corpul academic, nu există centralism. Şi asta pentru că scopul tuturor profesorilor e să fie competitivi, să scoată absolvenţi căutaţi de firme. Fiecare urmăreşte integrarea studenţilor pe piaţa muncii. Apoi, m-a impresionat dezinteresul pentru ţinuta studentului. Am ajuns acolo în luna august, iar studenţii au venit la curs cu pantaloni scurţi. Mă gândeam: „Să le atrag atenţia ori nu?“. La noi, studenţii erau încă formalişti. A doua zi, am avut o discuţie cu decanul, care era el însuşi în pantaloni scurţi. Am învăţat, stând în SUA, că aspectele formale n-au nicio importanţă. Importantă e relaţia dintre oameni şi voinţa de a învăţa. La noi, încă erau profesori care le atrăgeau atenţia studenţilor pentru că aveau cămaşa şifonată sau o frizură aparte. Şi, cel mai grav, le atrăgeau atenţia în faţa celorlalţi. Chestiunea esenţială însă este că, în învăţământul din SUA, nu există posibilitatea legală de a-i jigni pe oameni. Niciun profesor nu face ironii. Dumneavoastră aţi fost elev nu de mult timp şi sunt sigur că s-a întâmplat să fiţi ameninţat de unii profesori, în sensul: „Vă umplu pe toţi de patru mâine la extemporal“.

Şi lucruri mai grave se spun. Pare că aceasta este normalitatea.
Niciodată. Şi profesorii, şi studenţii ştiau, spre exemplu, că testele erau implicite. Şi toţi mergeau la cursuri cu bucuria de a fi împreună, era o adevărată afinitate intelectuală. Şi la copiii mici se aplica acelaşi lucru! Cel care conduce un grup de tineri are adesea tendinţa de a fi ironic. Ironia nu era permisă. Mai ales observaţiile individuale făcute în public. Şi, în fine, învăţământul american descoperă, de la fragedă vârstă, capacităţi şi talente. La noi, dacă nu e bun la muzică, îi dai 4 şi îl pici. Dacă nu poate să sară peste capra din sala de sport, îi dai notă proastă. Acolo, dacă vedeau că nu eşti bun la desen, nu era nicio dramă. Poate erai bun la dramaturgie.

Daţi-mi un exemplu!
Mi-aduc aminte că, la şcoala fetei mele, educatorii au descoperit un copil căruia îi plăcea foarte tare să fie pompier. Au găsit o disciplină care să-l orienteze, i-au spus că, fără fizică, nu poate fi pompier. A ajuns un mare inventator în fizică! Concepţia e următoarea: nu există tânăr fără capacităţi, iar menirea noastră e să le descoperim. Gândiţi-vă câte se pierd la noi pentru că elevii nu sunt corect îndrumaţi. Îi obligăm să înveţe matematică în timp ce ei ar putea fi buni la filosofie. Trebuie să dispară condiţionarea notei şi ideea că profesorul e stăpân. Dacă vom combina munca familiei cu a şcolii, dacă vom avea grijă de copiii noştri de când sunt mici, sunt sigur că rezultatele vor fi mai mult decât vizibile.

Atunci când Facultatea de Matematică de la UBB a ajuns în Top 500 Shanghai a fost o ştire extraordinară. Care-i treaba cu topurile?
Poate că ne luăm şi noi după mode. Am observat că lumea occidentală, fiind concurenţial-individualistă, tratează lucrurile după clasamente. Ne ghidăm şi noi după clasificările acestea pentru că însuşi Ministerul Educaţiei şi instituţiile care funcţionează în jurul ministerului ne tratează în funcţie de clasificări. Criteriile topului Shanghai, totuşi, nu răspund nevoii de universitate implantată în comunitate. Pe ei îi interesează doar cercetarea ştiinţifică. Or, o universitate nu trăieşte numai prin cercetare. Universitatea e o comunitate a magiştrilor, profesorilor şi studenţilor. Contează cât de bun e actul de predare. Shanghai nu măsoară asta. Apoi, contează dacă o universitate e prezentă în afara comunităţii. Nu ne putem închide într-un turn de fildeş. Clujenii s-au obişnuit să vadă în universităţi pilonul existenţei oraşului. Ele sunt un brand al Clujului. Într-adevăr, Siemens, Porsche, Emerson colaborează cu noi. Ne trimitem studenţii în practică la ei. Ne-am legat de societate, ceea ce e esenţial. Topurile mari nu măsoară aceste aspecte.

Dar aţi cam reuşit cu Matematica.
Cu Facultatea de Matematică am reuşit şi altceva, dacă e să vorbim de clasificări: în clasamentul Best Global Universities, pe primul loc e Universitatea Berkeley, apoi vin Stanford, Princeton, Oxford etc. Iar pe locul 81 e Facultatea de Matematică de la UBB! Mai sus decât Tel Aviv, Varşovia sau Berlin. Iar topul a fost făcut după ce au fost analizate 2.000 de universităţi

Care-i secretul?
Am spus că vreau ca această universitate să fie o comunitate a egalilor din punct de vedere al trăirilor spirituale. Adevărul este că la Matematică se munceşte mult, temeinic şi serios, iar studenţii sunt trataţi ca parteneri intelectuali ai profesorilor.

Asta sună mai degrabă metaforic
E cât se poate de concret. Să ne simţim, din punct de vedere intelectual, egali. Nu din punct de vedere al capacităţilor sau al rezultatelor, dar să ne simţim într-un fel de imperiu al literelor şi al cifrelor, unde nu putem spune că matematica e superioară filosofiei ori că fizica e mai importantă decât chimia.

Sângele artificial, un proiect de cercetare al UBB, a atras atenţia tuturor. Care este stadiul cercetării?
Din câte-mi spune şeful proiectului, tânărul conferenţiar Radu Silaghi Dumitrescu, un cercetător absolut ieşit din comun, lucrurile merg bine. Nu ideal! A fost şi o perioadă de exaltare, generată de mass-media. Totuşi, nu e un proiect care să ne aparţină numai nouă. Sunt în lumea asta vreo 20 de institute de cercetare şi universităţi care lucrează la proiecte similare, însă până la acest moment rezultate n-au fost spectaculoase. Nici la noi nu e pământul făgăduinţei. E admirabil, însă n-am ajuns încă la etapa care să ne permită să spunem: „Am câştigat!“.

Totuşi, e un start care a atras atenţia.
Şi din partea Ministerului Educaţiei, şi din partea UBB, şi din partea mediului de afaceri local există susţinere. Mergem mai depare cu o finanţare medie. Însă, în afară de acest proiect care a explodat în presă, noi mai avem 20-25 de proiecte de nivel european. De pildă, la Facultatea de Psihologie, facem experimente surprinzătoare. Împreună cu specialiştii de la Medicină, se tratează boli de factură nervoasă ca, de exemplu, teama de avion, de înălţime, de mulţimi. La Facultatea de Fizică, avem aparate de rezonanţă magnetică aplicabile deopotrivă pe oameni şi pe animale. În domeniul istoriei, acum participăm la un proiect de digitalizare a tuturor documentelor medievale. Încercăm să fim la vârf în toate domeniile. Iar o universitate care are astfel de scopuri nu se poate să nu reuşească. Şi nu datorită bunei administrări, ci pentru că are zeci de valori care trebuie tratate cu demnitate.

De ce nu sunt suficiente studiile de licenţă

„Universitatea are prea multe facultăţi“ spuneaţi dumneavoastră la deschiderea anului universitar. Cursurile de licenţă nu sunt de ajuns pentru a pătrunde pe piaţa muncii? E absolută nevoie şi de masterat, doctorat etc.?
Faţă de perioada generaţiei mele, când studenţia dura 4-5-6 ani, s-a trecut la programul Bologna. Asta înseamnă o licenţă scurtă. Majoritatea studiilor nu pot fi aprofundate în doar trei ani. În primul an, studentul abia se acomodează, în anul al II-lea pătrunde în materie şi în anul III se pregăteşte să încheie.

Ioan-Aurel Pop şi Mario Vargas Llosa, doctor Honoris Causa al UBB, în mai 2013 FOTO: Mediafax

Înseamnă că sistemul Bologna e, în sine, unul contestabil.
În acest moment, eu nu cred că a găsit calea optimă de funcţionare şi nu cred că o va găsi curând. Pentru cei care vor să studieze mai mult – şi e nevoie de asemenea oameni –, trebuie să mai facem doi ani de studii aprofundate, magisterium în latină, englezescul master, adică studii masterale. Dar nici acestea nu sunt suficiente, pentru că specializările de astăzi tind să fie tot mai mult de nişă. Se îngustează. De pildă, dacă îmi trebuie un specialist în domeniul calculului integral în matematică, el va face un doctorat în domeniul acesta şi îl va aprofunda apoi.

Asta e varianta profesională pentru cei care-şi propun o carieră în cercetare. Dar pentru un viitor inginer, de pildă, pentru un viitor angajat?
Pentru unii sunt suficienţi şi cei trei ani de licenţă. Ei au o diplomă, iar cu acea diplomă îşi pot căuta un job. Dar vă dau alt exemplu. Un profesor care a făcut trei ani la Facultatea de Istorie, Filosofie sau Matematică nu poate preda decât până la nivel de şcoală generală. La nivel de liceu, deja e o altă exigenţă. Una e să vorbeşti cu un copil de 12 ani şi alta e să vorbeşti cu un adolescent. În concluzie, cred că nivelul licenţă îţi oferă o paletă mai restrânsă de posibilităţi faţă de acum 25-30 de ani. Iar salarizarea e mult mai mică. Dacă ai lua masterat şi te-ai dovedi valid – deşi nici masteratul, în sine, nu garantează nimic – ai avea mai multe şanse.

Unii studenţi nu-şi permit să stea atât de mult în şcoală pentru că se pot întreţine cu greu. Astfel, vor căuta să se angajeze. E descurajantă această concluzie.
Dar societatea e mai complexă azi. În toată Europa şi în SUA, doctoratul nu mai are aceeaşi valoare. Noi ne gândim la doctorat ca la o hiperspecializare, însă aşa a fost pe vremea mea, poate şi pe vremea dumneavoastră. Atunci, un doctorat se lua cam la 40-50 de ani, după ce munceai 10-15 ani în arhive şi biblioteci să culegi datele necesare. Când erai doctor în istorie, erai o persoană consacrată, toată lumea te privea cu respect. Acum, însă, doctoratul e doar începutul carierei. Pentru că doctoratul a devenit mai superficial: se face în trei ani, pe scară largă, conducătorii ştiinţifici nu mai au acelaşi interes etc. În plus, mai avem mult să ajungem, ca procentaj, la numărul de intelectuali la suta de locuitori comparat cu ţările cu tradiţie în Occident. Deşi, în România, ţară cu 20 de milioane de locuitori, există aproape 100 de universităţi. În acest caz, fără o ierarhizare a lor, este greu să mai pui problema calităţii.

Pe de altă parte, există absolvenţi de liceu care sunt analfabeţi funcţionali. Or, dumneavoastră vorbiţi despre faptul că nici licenţa nu e de ajuns. De ce? E vina profesorilor? E vina elevilor şi a studenţilor dezinteresaţi? A universităţii?
E un cerc vicios care ar trebui frânt. Prin natura meseriei, am legături cu profesorii din învăţământul preuniversitar. Îi văd dezorientaţi, mai slab pregătiţi, pe unii fără entuziasm. Or, meseria de profesor e o misiune. Dacă n-ai pasiune, nu poţi s-o faci. Pe de altă parte, constat că tinerii care vin în anul I sunt din ce în ce mai slab pregătiţi – eu fac, la începutul cursului, o evaluare generală, cu răspunsuri anonime, pentru a testa nivelul generaţiei căreia mă adresez. La o întrebare de genul „care sunt provinciile istorice româneşti“, eu sunt mulţumit şi cu răspunsul „Moldova, Ţara Românească şi Transilvania“. După întrebarea aceasta, vine alta: „Ce este Bucovina?“. În urmă cu puţini ani, şase studenţi  din 100 mi-au răspuns că e o marcă de apă minerală!

Dac-ar fi să faceţi o diagramă a răspunsurilor corecte ale studenţilor, ar avea săgeata către sud-est sau către nord-est, ca Bucovina?
În ultimii ani, n-am mai constatat vreo evoluţie, dar nu pentru că s-au prostit tinerii. A susţine asta e o tâmpenie. Oamenii nu sunt mai proşti sau mai deştepţi din punct de vedere biologic. Acum sunt însă alte tentaţii. Eu nu aveam, ca student, telefon mobil, internet, iar discoteci nu erau prea multe. Aşa că, în timpul liber, citeam mult mai mult. În plus, în regimul comunist, la universitate se intra după o triere extraordinar de dură – şi pentru că învăţământul era de stat, iar numărul instituţiilor era mic. Acum, cine doreşte poate intra la facultate. Eu am o serie de 150-200 de studenţi, faţă de 25, câţi erau în trecut. Sunt şi acum 25 de studenţi buni, dar se pierd într-o masă mai mare. Sunt ca grăunţele de cristal pe care le găseşti greu între boabele de nisip. Cei buni trebuie căutaţi, trebuie descoperiţi şi cultivaţi.

Dar universitatea nu poate să limiteze numărul de studenţi pentru că are nevoie de finanţare.
Bineînţeles. Mai demult, statul decidea totul. Această universitate a obţinut de la stat, anul trecut, cam jumătate din buget. Restul au fost venituri din fonduri extrabugetare: taxele studenţilor, colaborări cu firme, microproducţie etc.

Aveţi programe de studii finanţate de firme?
Da. Spre exemplu, am deschis recent, cu ajutorul a două mari firme româneşti din Cluj, un masterat în Business Administration cu o universitate din Marea Britanie care are a patra şcoală de administrarea afacerilor din Europa. Avem aproape 30 de candidaţi care plătesc câte 5.000 de euro pe an ca să înveţe administrarea afacerilor cu profesori britanici. Se poate! În plus, noi trebuie să ne internaţionalizăm, să profităm de experienţa altora. Gândiţi-vă că britanicii sau francezii nu au avut nicio sincopă comunistă în organizarea învăţământului. Noi încă suntem dezorientaţi şi aşteptăm ca totul să vină de la stat. Foarte mulţi se gândesc că o universitate de stat trebuie să fie susţinută doar de stat. Nu-i aşa. Şi noi trebuie să aducem bani în universitate.

„Culturile noastre trebuie să înveţe dialogul“

Vorbiţi cinci limbi străine, nu?
Da. Acum mă perfecţionez puţin în spaniolă, în care pot mai mult să  citesc. Dar nu e nimic aparte. Colaborarea înseamnă dialog. Noi, oricum, avem un renume destul de prost ca urmare a unor împrejurări periferice, dar care ne afectează.  Or, trebuie să contracarăm acest lucru şi nu putem face asta înfrumuseţând ceea ce nu-i frumos. Profesorul Mihai Şora, nonagenar, are filosofia dialogului. Accentul, în forma pe care ne-o propunem noi, cade pe dialog. Dar dialogul se împiedică atunci când n-ai un partener capabil să te înţeleagă. Să ştiţi că bariera lingvistică e foarte importantă. Numai comunicarea în limba interlocutorului poate pune în valoare nuanţele. Culturile noastre, cele din Europa Centrală, trebuie să înveţe dialogul. Trebuie să ştim să comunicăm. Doar aşa putem stârni curiozitatea şi, dacă suntem destul de tenace, chiar admiraţia străinilor.

Au surprize profesorii străini care vin aici?
Unii se aşteaptă să găsească la noi troglodiţi, analfabeţi şi cerşetori. Dar găsesc şi oameni care ştiu sonetele lui Shakespeare, care ştiu despre Dante şi Petrarca.

Mai contează Petrarca?
E drept, trebuie să ştim şi informatică, să ştim cine a inventat cibernetica şi care sunt avantajele unei lumi digitalizate. Cultura generală nu mai e cum era odată, cu accent pe studii clasice, pe Legendele Olimpului şi pe repetarea mecanică a ideilor altora. Azi poţi şi să nu ştii că poetul Ovidiu a scris la Tomis „Tristele“ şi „Ponticele“, dar eşti mai sărac spiritual. Între informatică şi clasicismul greco-latin, nu este nicio contradicţie. Dimpotrivă, este sintonie!

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările