Astfel, pentru a putea schimba ceva, este nevoie de conştientizarea problemelor învăţământului, de capacitatea de a opera modificări, de dorinţa de a le pune în practică etc. Atitudinea unora de a tăcea, de a ,,nu se băga” sau, în caz extrem, de a se izola în turnul de fildeş constituie o atitudine posibilă şi extrem de mult practicată în România de azi. Pe de altă parte, există o atitudine posibilă, urmată de extrem de puţin oameni, de a face acţiuni extreme, de regulă publice, cu mare impact şi de o îndrăzneală uluitoare.

A se face ceva pentru îmbunătăţirea lucrurilor care merg prost în învăţământ, adică a acţiona ar putea să fie pusă într-un tablou de felul următor: pe de o parte, îi avem pe cei care sunt prudenţi, pe de altă parte pe cei curajoşi şi pe de altă parte pe cei îndrăzneţi. Această împărţire trihotomică nu epuizează, desigur, clasa membrilor sistemului educaţional (mai pot fi incluşi: fricoşii, laşii, speriaţii, panicaţii, dezamăgiţii, deziluzionaţii, mercantilii, impostorii, arghirofilii, naivii, pasionaţii de putere etc). Abordarea pe care vreau să o fac în acest scurt text vizează numai cele trei clase de prudenţi, curajoşi sau îndrăzneţi.

Mi s-a reproşat uneori, fie de colegi, fie de şefi, că sunt prea îndrăzneţ, dat fiind faptul că discut despre problemele noastre, că scriu articole sau opinii în care am îndrăzneala să arăt lucrurile care merg rău. Din acest punct de vedere, mi s-a spus că încercarea mea de a schimba mentalităţile, şi în general încercarea de a schimba lucrurile care merg rău, nu se va finaliza decât cu creşterea numărului duşmanilor (inclusiv pe blogul ziarului Adevărul, voi fi criticat şi mai tare de comentatori). Legat de acest reproş vreau să vin cu următoarea abordare oblică: părerea mea este că atitudinea mea este curajoasă, dar nu este îndrăzneaţă; de fiecare dată când am vorbit, scris sau acţionat cu privire la lucrurile care merg rău în învăţământ am dat dovadă de curaj.

Această distincţie dintre a fi curajos şi a fi îndrăzneţ, pe care vreau să o discut aici, este esenţială pentru discuţia noastră. Cred că este îndrăzneţ cel care acţionează fără să ia în calcul riscurile, adică cel care face lucruri pe care majoritatea oamenilor nu le fac. De regulă, aceste acţiuni ,,nebuneşti” sunt venite din instinct, din firea omului, adică din natura sa îndrăzneaţă, deci mai puţin meditativă, mai puţin reflexivă. Îndrăzneţul are un sistem propriu de relaţionare cu lumea care îl împinge ca un resort spre acţiune. Din această perspectivă, mi separe că îndrăzneţul este cel care într-o luptă, război etc. este cel care devine erou. Îmi închipui că a sări din tranşee cu arma în mână, împotriva a mii de oameni care pot în orice secundă să te ucidă, este un act de o îndrăzneală uluitoare, venit dintr-un mecanism complet nereflexiv. Nu cred că, înainte de sări din tranşee, eroul a meditat la consecinţele faptelor sale.

În schimb, a fi curajos înseamnă a acţiona cu luarea în calcul a consecinţelor, imediate sau mai îndepărtate, ale vorbelor sau faptelor. Chiar dacă, să zicem, duşmani îţi faci fie că eşti curajos, fie că eşti îndrăzneţ, o persoană curajoasă face ceva pentru a îmbunătăţi lucrurile tocmai pentru că vrea să schimbe lucrurile ce merg rău, tocmai pentru că nu poate asista pasiv la nedreptăţi şi umilinţe, tocmai pentru că se gândeşte foarte mult la felul cum s-ar putea îmbunătăţi sau îndrepta lucrurile.

Din această perspectivă, încercarea de a face ceva în învăţământ, ca de altfel în orice altă parte a societăţii, poate să conducă la o îmbunătăţire mai întâi a mentalităţilor colegilor şi şefilor, a studenţilor sau elevilor, apoi a stărilor de lucruri. Încet-încet, pas cu pas, dar absolut permanent, cu toţii (adică numai împreună, oricât de şablonard ar suna) putem contribui la îmbunătăţirea stărilor de fapt. Atât cei curajoşi, cât şi cei îndrăzneţi, dar şi toţi ceilalţi care pot şi doresc să facă ceva, vor contribui la un sistem mai bun, mai corect, mai drept sau mai funcţional. Dacă nu pentru noi, cei de azi, măcar, pentru copiii sau nepoţii noştri.