Urgia doamnei Blându

Femeia cu nume paradoxal, Blându, a izbutit în câteva zile o performanţă pentru care mulţi guvernanţi ar fi cel puţin invidioşi: învrăjbirea iremediabilă a celor două tabere care îşi dispută primatul educaţional asupra copilului: părinţii şi profesorii.

Asistăm la o escaladare fără precedent în ultimul secol al războiului rece din educaţia românească: citări la poliţie a sute de părinţi, forţarea delaţiunilor, demiteri, acuze penale, zvonuri de corupţie, noi anchete pornite de minister, licee care trimit ziarelor comunicate de presă pentru a se apăra public de diverse acuzaţii şi zvonuri.

Rezecarea arhetipului Blându din sistem nu este suficientă pentru a preveni abuzuri ulterioare: ar trebui să îi fie interzis dreptul să profeseze în învăţământ, fie el public sau privat. O asemenea măsură ar putea fi dusă la îndeplinire dacă în educaţie ar exista o organizaţie precum Colegiul Medicilor din România, care să îi retragă permanent dreptul de-a profesa la catedră. Sau doamna Blându se poate întoarce la catedră, la aceeaşi şcoală, dacă Ministerul are un avocat destul de slab cât să piardă procesul pentru demiterea ei.

La prima vedere, se execută un act de dreptate, în timp ce altele stau la rând. La a doua, întreaga luptă este la fel de eficientă ca o ceartă în spital, peste patul unui pacient în timpul operaţiei, între doctori şi membrii familiei: „-Aţi luat şpagă!“, „-Aţi dat şpagă!“, „-Nu avem pansamente, mergeţi şi cumpăraţi!“, „-Nu avem bani, nu mai vrem să va dăm niciun ban!“ Stop cadru pe ochii pacientului, vă rog!

Pe fond, asistăm la o criză de furie anti-sistem, reprimată pe parcursul mai multor generaţii, poate în zeci de ani, pe care acum părinţii o decontează masiv, fără să conştientizeze, din contul imaginii şi credibilităţii profesorilor. Este un răspuns de tip-supapă, generat de subfinanţarea educaţiei şi de înţelegerea faptului că într-un stat care asigură gratuitatea învăţământului, eşti forţat ca părinte, pentru a compensa găurile bugetare ale şcolii, să scoţi încă o dată bani din buzunarul propriu, după ce ai plătit taxele şi impozitele la zi.

Fără puţin sprijin de la Fisc, nu putem face estimări asupra deficitelor care sunt acoperite cu bani de la părinţi sau a felului în care sunt cheltuiţi banii oferiţi de către părinţi. Un astfel de studiu ar trebui făcut tot de către stat sau eventual de către o organizaţie non-profit, independentă, care să cunoască bine sistemul de învăţământ. Pare oricum destul de interesant că cea mai mare parte dintre banii oferiţi de părinţi nu ajunge neapărat în buzunarul profesorilor: ajunge fie în sala de clasă a copiilor (mobilier, materiale didactice, auxiliare, consumabile, uniforme, accesorii), fie în conturile furnizorilor de servicii (spectacole, excursii, materiale educaţionale, opţionale, activităţi extracurriculare, firme de pază, etc.)

La fel, în lipsa datelor nu suntem în măsură să judecăm logica opţiunii de a plăti direct diferite servicii către profesori: recompensa reală sau teama de şantaj moral? Instruire de calitate, personalizată (meditaţii) sau mită deghizată pentru a preveni eşecul şcolar? Ce pare clar este că părinţii sunt în situaţia clasică din spitale, unde pacienţii trebuie să îşi cumpere singuri pansamentele şi iodul; din pricina ineficienţei statului, părinţii sunt nevoiţi să caute calitatea într-un mod propriu, plătind cash, în timp ce sistemul îşi râde în barbă, când foşti şi actuali miniştri incită electoral la „revoluţia părinţilor“. Am asistat nu o dată la adevărate concursuri între părinţi, când se stabileau sumele de oferit dascălilor cu ocazia finalului de an: „-Să dăm 100!“, „-Nu, hai să dăm 150!“, „-Hai 200!“ Şi culmea, niciunul dintre noi nu era „infiltrat“ de profesori sau directoare, cum vor zbiera forum-iştii.

Cu râvna de status între părinţi şi sub influenţa anxietăţii preventive, dornici să „îşi ştie bine“ copiii, ca şi la medic, părinţii devin brusc concurenţi acerbi în cursa darurilor „oferite“ fără cerere, dascălilor. Doar logica tabloidizantă a presei îi poate face pe aceştia să îşi piardă cumpătul în aşa hal încât să uite că dascălii pe care îi înjură astăzi sunt cei cărora ieri le-au oferit un buchet de flori şi un cadou, aşa, ca unui prieten care ţi-a făcut bine. La adăpostul anonimatului, cadourile şi înjurăturile sunt făcute sub imperiul „bunei credinţe“, iar instigarea devine acceptabilă.

Cazul Blându, înainte de toate, ar putea reaminti tuturor părinţilor că toate gesturile, bune, rele, ale unui dascăl influenţează gândirea, emoţiile, comportamentul, percepţia de sine şi mai târziu deciziile fundamentale ale viitorului adult. Care să fie raţiunile demonizării profesorilor copiilor tăi? Din capul locului, puţini dascăli se regăsesc în portretul schimonosit pe care media s-a străduit să îl facă drept cadou breslei educatorilor.

Un studiu intern recent al unui trust media a făcut clasificarea tipurilor de conţinut, care arată că educaţia şi ştirile din educaţie vând cel mai bine dintre toate. Să fie ăsta motivul pentru care toate televiziunile şi publicaţiile online aleargă după rating, încercând să capteze atenţia a 6-7 milioane (în cifre descrescătoare: părinţi, elevi, dascăli) de români? Este păcat că turbionul media îi pune pe părinţi în starea de-a pune umărul la efortul general de decredibilizare a dascălilor buni.  
 
Puşi la grămadă sub necuviinţa generalizării, decredibilizaţi, descurajaţi să îşi spună şi ei opiniile, tot mai puţini educatori vor mai deschide gura. Cinstea lor, dacă nu va fi validată prin televizor, va sta o bună perioadă de timp la rând, în aşteptare: poate o generaţie, poate două, cine ştie? Oricum, serveşte cuiva, în afară de trusturile media şi politicienilor, starea asta? Cu siguranţă nu copiilor, nici părinţilor ori dascălilor. Cu greu îi putem numi pe copii, în România anului 2014, altfel decât „pacienţii educaţiei“.