INTERVIU Lăcrămioara Bozieru, „profa” care se solidarizează cu elevul care este gay sau evreu: „Minciuna este cea mai mare problemă a sistemului educaţional”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO: Facebook Lăcrămioara Bozieru
FOTO: Facebook Lăcrămioara Bozieru

Lăcrămioara Bozieru nu este un dascăl tocmai obişnuit. În fiecare dimineaţă când ajunge la şcoală, după ce se dă jos de pe motor, încearcă să patrundă în minţile şi sufletele elevilor. Ea este profesoara care aduce clătite la şcoală, căreia i te poţi confesa dacă eşti gay şi care îşi va face un tatuaj pentru a se solidariza cu tine dacă ai fost victima unui atac antisemit.

Ar putea fi o activistă pentru Drepturile Omului sau personajul principal într-un film de acţiune din anii ’80, în rolul unei doamne trecute de prima tinereţe, care pe zi ce trece îşi trăieşte viaţa tot mai intens. Dacă te uiţi la braţele acoperite în întregime de tatuaje, părul blond platinat în forma unui bob asimetric şi buzele roşii, pe care le observi după ce îşi scoate casca de motor, nu ai crede că e profesoară de Engleză la un liceu. Şi încă una foarte dură, pentru care „tema e temă şi proiectul e proiect“. Lăcrămioara Bozieru este numele ei. Îi învaţă limba Engleză pe liceeni de mai bine de 20 de ani.

Putea să fie profesoară de Română, dar nu a vrut să le predea copiilor puternic tehnologizaţi texte precum „Ion“ sau „Harap-Alb“, pentru că nu mai au nicio legătură cu realitatea lor. După ce în toată cariera a lucrat doar în licee teoretice, anul acesta a început să predea la un colegiu economic („A.D. Xenopol“). Spune că aici este provocarea mai mare pentru că sunt mai puţine ore de Engleză, dar şi pentru că elevii sunt mai puţin interesaţi de limbile străine. Cel mai mult o deranjează minciuna şi autoritatea la actualul sistem de învăţământ. Crede că de „vină“ pentru aceste principii sunt felul ei de a fi, şi-anume o rebelă a cancelariei, dar şi suferinţele pe care le-a îndurat familia sa din cauza regimului comunist.

lacramioara bozieru

„Weekend Adevărul“: De unde această sete de libertate?

Lăcrămioara Bozieru: E greu de zis. Mă gândesc că poate vine şi pe fondul trecutului familiei. În comunism, mama şi fraţii săi au fost persecutaţi de regim pentru că înainte de instaurare bunicul avea o mică afacere. Unul dintre unchii mei a murit la închisoarea de la Aiud, iar celălalt s-a întors neom după ce a muncit ca un sclav la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Prin anii ’60, mama, care nu era văzută bine de partid şi pentru că îşi creştea copiii fără un bărbat, s-a trezit chemată la secretarul de partid pentru că nu le-ar fi spus totul despre familia sa. Mama era foarte mirată şi speriată. În mintea ei, considera că a spus tot ce se putea, însă cei de la partid i-au zis pe un ton foarte răspicat: „Ai avut poroclu. Nu ne-ai spus că ai avut poroclu!“. Mama, şi mai nedumerită. Se întreba ce e ăla „poroclu“ şi a crezut că o fi vreun obiect. Şi-atunci a început să înşire din nou toate lucrurile pe care le-a deţinut familia sa. Asta până când secretarul s-a ridicat şi i-a spus: „Vezi că nu eşti sinceră cu noi. Ai avut poroclu. Nemţoaica ţi se spunea“. Ei voiau să spună de fapt poreclă, po-re-clă... Era o domnie a prostiei şi mi-e teamă că ne întoarcem la ea.

Dar tatuajele? Care este povestea lor?

Mi-au plăcut dintotdeauna. Mi s-au părut o formă de expresie şi de artă. A fost şi o chestie de curaj pentru că atunci când am împlinit 45 de ani am realizat foarte clar că am trecut de jumătatea vieţii şi că nu am făcut decât jumătate din lucrurile pe care mi le doream. Şi-atunci mi-am spus că este momentul potrivit să fac un lucru pe care îl voiam de mult, dar de care mi-a fost frică pentru că mă gândeam la ce va spune lumea. Dar până la urmă, am înţeles că nu este bine să trăieşti raportându-te la reacţiile celorlalţi. Iniţial, nu mi-am dorit să-mi fac mai mult de unul, după care mi le-am dorit şi pe celelalte. Tatuajul mare de pe mâna stângă este o bufniţă care stă pe o scară formată din cărţi. Ea semnifică ceva ce mi-am dorit toată viaţa şi nu pot să spun că am dobândit până acum: înţelepciunea, iar cărţile – pentru că viaţa mea e aşa, mai mult livrească. Am trăit toată viaţa printre cărţi. Le-am iubit şi aşa va fi întotdeauna. Ceasul este pentru că începe să-mi fie tot mai frică de trecerea timpului şi că o să ajung o babă încuiată, care nu va mai putea comunica cu copiii.

Ăstalalt, de pe mâna dreaptă, este făcut pentru elevul meu Endy Glickman. Reprezintă o hamsa, simbolul evreiesc al palmei lui Iahve – Dumnezeu ce protejează. Într-o oră de dirigenţie discutam despre felul în care minoritarii simt presiunea din partea majoritarilor şi mi-a povestit un episod, care şi acum, când mi-l reamintesc, îmi face pielea de găină. Era într-o tabără organizată la graniţa cu Ungaria de către Jewish Community Center, dedicată copiilor evrei. Aceştia au fost atacaţi de membrii unei organizaţii antisemite, iar puţinii adulţi care aveau grijă de copii au făcut scut în jurul lor pentru a-i proteja. Elevului meu i-a fost foarte greu să înţeleagă la acea vreme ce treabă ar putea să aibă nişte extremişti cu un grup de copii nevinovaţi. Mi-a mai spus că este obişnuit să fie expus jignirilor doar pentru simplul fapt că este evreu. Mi se pare îngrozitor că şi acum, după ce cunoaştem prea bine istoria Holocaustului, oamenii ăştia continuă să fie trataţi la fel de inuman.

Imagine indisponibilă

Cum reacţionează elevii când observă că aveţi părul tuns asimetric şi tatuaje?

Nu mi se pare că au o reacţie neobişnuită. Poate se uită puţin mai miraţi la început, dar după aceea se obişnuiesc. Oricum, nu las înfăţişarea să schimbe modul în care mă comport la clasă. Eu sunt un profesor destul de dur. Pentru mine, tema e temă, proiectul e proiect. Le dau şi termene lungi ca pe urmă să nu vină să-mi spună „doamna, noi nu am avut timp“. Nu dau 10 cu uşurinţă pentru că nu vreau să-i mint. Eu cum aş putea să răspund în faţa copilului care într-adevăr este de 10, dacă toţi primesc aceeaşi notă ca el? Nu este nedrept faţă de el? Nu mai zic de faptul că dacă dai 10 unui elev care nu merită, din start încurajezi furtul şi minciuna.

Ce fel de relaţie aveţi cu elevii dumneavoastră?

Depinde de la clasă la clasă. Sunt clase cu care rezonez mai bine şi suntem prieteni, dar şi clase cu care mă înţeleg mai puţin bine. Unora le-am adus şi clătite la şcoală. Eu vreau să fiu o prietenă pentru toţi elevii mei, însă nu-mi iese întotdeauna. E firesc. Nu toţi pot avea aceeaşi deschidere către mine.

Care sunt problemele adolescenţilor de azi?

Este o proporţie fenomenal de mare de copii care au probleme de familie în sensul unui vid de comunicare. Este de înţeles, pentru că mulţi dintre părinţi ajung acasă la 9.00 seara. Ei bine, imaginaţi-vă cam cât de greu îi este unui adult mort de oboseală să comunice seara cu copilul său. Poate mai lucrează şi sâmbăta, iar duminica, singura zi în care stă acasă, trebuie să se ocupe de curăţenie, gătit şi altele. Şi -atunci comunicarea devine superficială în interiorul familiei, iar reţelele de socializare contribuie la acest lucru. Există chiar şi o temere între ei de a se exprima deschis, sincer. Sunt conştienţi de faptul că este foarte uşor să dai un print screen, iar un lucru foarte intim şi personal să fie expus public, ca un bulgăre de zăpadă care te loveşte continuu. Bullying-ul este un fenomen cât se poate de real şi dureros. Nu de puţine ori am avut cazuri de elevi care erau hărţuiţi psihologic sau fizic, atât online cât şi la şcoală.

Tu, ca şcoală, ce direcţie i-ai oferit elevului?

Aţi fost vreodată într-o situaţie cu elevii pe care să nu ştiţi să o gestionaţi?

Întotdeauna am încercat să fiu alături de elevii mei, să-i ascult şi să le dau un sfat, însă nu ştiu în ce măsură i-a ajutat sau dacă asta a produs o schimbare. De exemplu, am avut mai mulţi elevi gay care mi-au încredinţat secretul lor legat de orientarea sexuală. Spun „secret“ pentru că nu aveau curaj să le spună asta colegilor sau altor profesori. Fiecăruia i-am spus că nu este greşit ceea ce simte, că nu este anormal şi că nu trebuie să-i fie ruşine de ceea ce este. Poate lucrurile astea i-au ajutat pe moment, dar nu înseamnă că le-am rezolvat problemele. Adică doar câţiva dintre cei mi-au spus că s-au eliberat public de acest secret după ce au terminat liceul. Sper ca măcar ei să aibă o şansă la fericire.

Credeţi că generaţia actuală de tineri este mai sensibilă? Mai vulnerabilă?

Da, în mod categoric. Sunt vulnerabili pentru că au extrem de puţin contact cu realitatea. Ei nu ştiu să facă practic nimic. Noi vorbim despre faptul că nu sunt încurajaţi să muncească. Dar eu mă întreb: ce încurajare ai tu, ca tânăr, să munceşti ca bucătar sau croitor dacă ţie în anii de şcoală – mai ales la orele de tehnologie –  nu ţi s-a pus niciodată polonicul în mână sau ai văzut o maşină de cusut doar în manuale? Dar şi dacă vorbim de profesiile la modă, precum manager sau PR, copiii tot nu ştiu ce fel de muncă presupun acestea. Dacă cineva nu le explică ce înseamnă, ei se vor duce la o facultate într-unul dintre domeniile respective doar pentru că le sună bine.

Înainte aveai nişte opţiuni destul de clare: avocat, medic, profesor etc. Acum, însă, piaţa muncii s-a diversificat. Sunt mult mai multe profesii despre care nu ştim ce înseamnă. Tocmai de aceea, pentru ultima generaţie de elevi cărora le-am fost dirigintă, am chemat la clasă specialişti din aceste domenii ca să le vorbească despre munca lor. E uşor să spui: „copiii ăştia nu au niciun fel de direcţie“. Mă, dar tu, ca şcoală, ce direcţie i-ai oferit? Eu am fost la o şcoală în Suedia unde aveau tot felul de ateliere: de la prelucrarea lemnului până la jurnalism sau publicitate. Nu ştiu dacă o să apuc să văd aşa ceva şi în România.

Tinerii homosexuali nu vor înceta să existe doar pentru că unii dintre noi refuză să-i accepte

Credeţi că şi părinţii au nevoie de educaţie? Apropo de Strategia de Educaţie Parentală care a fost retrasă de pe site-ul Ministerului Educaţiei?

Haideţi să vă întreb eu altceva. Cam cum vi se pare strategia asta retrasă la presiunile Coaliţiei pentru Familie în momentul în care eu ştiu foarte clar că am într-o clasă o fată cu orientări lesbiene şi un băiat care este homosexual. Ei o să dispară din clasa aia? Nu! Ei vor rămâne mai departe în şcoală, la fel cum va rămâne şi cel care este bisexual şi cel asexual. Ei nu vor înceta să existe doar pentru că unii dintre noi refuză să-i accepte. Cum să le spun copiilor, uitându-mă în ochii lor, că familia este formată obligatoriu din mamă şi tată, când mai bine de jumătate dintre ei fac parte din familii monoparentale? Cât de ipocrită şi de mizeră să fiu astfel încât să neg toate aceste realităţi? Iar dacă vorbim despre educaţia parentală, trebuie să vă spun că mi-am revizuit atitudinea. Înainte v-aş fi spus că e o tâmpenie.

Cum aşa?

Pentru generaţia mea, parcă lucrurile s-au mişcat de la sine, dar asta pentru că noi petreceam mai mult timp alături de părinţii şi bunicii noştri. În prezent, însă, relaţiile din interiorul familiei s-au schimbat, mai ales dacă ne uităm la cele din oraşele supraaglomerate, ai căror membri nu mai petrec timp împreună. Părinţii stau enorm la muncă, iar uneori efectiv nu ştiu cum să gestioneze o situaţie de criză. Or, nişte cursuri de educaţie parentală i-ar putea învăţa cum să nu-i mai hiperprotejeze, cum să-i responsabilizeze. Vorbesc de acele îndatoriri din jurul casei: de la a spăla vasele şi a duce gunoiul până la plimbatul câinelui sau temele pentru acasă. Asumarea unor astfel de mici responsabilităţi îi vor pregăti pentru responsabilităţile mari din viitor. Majoritatea tinerilor nu că nu ştiu să taie o ceapă, nu ştiu să o găsească în eventualitatea în care ar avea intenţia asta.

Majoritatea tinerilor nu că nu ştiu să taie o ceapă, nu ştiu să o găsească în eventualitatea în care ar avea intenţia asta.

Aţi renunţat să mai fiţi profesoară de Limba Română după un singur an. De ce?

Mi s-a părut extraordinar de greu să predau texte precum „Ion“. Nu mai au nicio legătură cu vremurile pe care le trăim. E foarte greu să găseşti elemente comune ale vieţii adolescenţilor cu basmele sau romanele interbelice. Mai ales dacă vorbim despre cei din urban, puternic tehnologizaţi. Este dificil să-l provoci din punct de vedere intelectual pe adolescentul de azi cu „Harap Alb“. Nu are ce să găsească acolo.

Ce texte le-aţi recomanda elevilor pentru lectură?

În primul rând, reportajele. Pe lângă faptul că sunt de întindere mică, îi ancorează în realitate. Categoric i-aş îndrepta către reportajele lui Andrei Crăciun şi ale lui Viorel Ilişoi. Aş mai introduce poezia de dragoste a lui Cărtărescu. Este zglobie, ludică. E altceva. Cred că i-ar încânta pe elevi mai mult decât abstractizarea şi metaforizarea profundă din poezia lui Nichita Stănescu. Pe urmă, aş introduce romanul postmodernist „Toate Bufniţele“, al lui Filip Florian, pentru că vorbeşte foarte mult despre trăirile din copilărie şi adolescenţă.

Absolut obligatoriu aş introduce textele proletcultiste. Este important ca elevii să ştie ce efecte a avut comunismul asupra literaturii şi cum propaganda regimului autoritar s-a manifestat inclusiv în zona artelor. A izgonit mari scriitori, a aplicat cenzura, iar în locul lor a adus doar nişte versificatori. De pildă, poeziile lui Alexandru Toma nu ar trebui să lipsească, cu toată absurditatea lor. De asemenea, i-aş sfătui să citească măcar fragmente din „Experimentul Piteşti“ şi proza memorialistică a lui de Teohar Mihadaş, „Pe muntele Ebal“. Îi sfătuiesc să le citească pentru că e inadmisibil ca episoade atât de crunte din istoria românească să le fie necunoscute, dar şi pentru virtuţile literare ale textelor. E o recuperare a istoriei şi a literaturii în acelaşi timp.

Sistemul nu trebuie să producă olimpici, ci oameni funcţionali.

Aţi afirmat că minciuna este cea mai mare problemă din educaţie. De ce?

Este un sistem care în continuare se laudă cu olimpici. E adevărat că olimpicii sunt într-adevăr copii excepţionali. Procentul lor însă este extrem de mic comparativ cu restul. De altfel, sistemul nu trebuie să producă olimpici, ci oameni funcţionali. Asta înseamnă că trebuie să fie apţi să se angajeze sau să-şi aprofundeze studiile la facultate, master ş.a.m.d. Or, în momentul în care sistemul de învăţământ, în proporţie majoritară, nu este apt să facă acest lucru mi se pare de-a dreptul ipocrit să te lauzi cu olimpicii. Asta este o formă de miciună. Performanţa lor nu se datorează sistemului, ci muncii pe care o fac în particular, singuri sau cu ajutorul profesorilor/părinţilor.

Tot minciună este să dai pentru aproape toţi elevii înscrişi la Bacalaureat calificativul B2. În afară sau chiar şi la centrele abilitate de la noi, acest rezultat, indiferent de limbă, se acordă pentru competenţe lingvistice mult mai complexe în comparaţie cu ce deprind elevii în sistemul nostru. În final, toate lucrurile astea se rostogolesc şi ajung să se traducă printr-un foarte mare abandon universitar, pentru că tinerii nu fac faţă cerinţelor din mediul academic, dar şi printr-un abandon în faţa muncii, pentru că nu sunt încurajaţi să accepte că munca ar fi o alternativă demnă şi de viitor la studiile superioare. Au tot timpul senzaţia că e ruşinos să te faci mecanic, deşi ar putea să câştige categoric mai bine decât un profesor.

Se tot vorbeşte despre copiii care ajung nepregătiţi în liceu. Ce se poate face pentru ei?

Un prim punct ar putea să fie schimbarea modalităţii de evaluare a şcolilor. Ele  funcţionează într-un sistem care le încurajează să târască elevii până în clasa a  XII-a. De ce? Ei bine, şcolile sunt evaluate la sfârşitul anului în funcţie de numărul de promovaţi. Este nasol dacă ai mulţi repetenţi. Ai o bilă neagră. Şi-atunci ţi se pune întrebarea: „Hopa, dar tu de ce ai 10% repetenţi?“. În plus, dacă finanţarea va continua să fie acordată per elev nu va face altceva decât să încurajeze un furat al propriei căciuli. Adică îl duc până în clasa a XII-a, chiar dacă nu ştie să citească şi îi vând familiei şi, desigur, copilului o foarte mare minciună. El nu va avea competenţe, nu va avea deprinderi de învăţare, nu va avea cunoştinţe, dar va avea o diplomă.

Ce părere aveţi despre manualul de Engleză?

(Râde) Cum se poate ca în manualele de Limba Engleză să se vorbească despre ce ar însemna un viitor în care toată lumea să comunice prin e-mailuri de pe telefon, când ei deja experimentează asta de câţiva ani? Sau să vorbeşti despre muzica din anii ’70-’80, când cei mai mulţi dintre ei au alte preferinţe muzicale? Acele subiecte sunt de domeniul trecutului pentru copii, iar asta pentru că manualele sunt vechi de 15-20 de ani. Pentru mine şi pentru elevi, aceste manuale sunt nişte bălării.

Şi atunci cum desfăşuraţi orele?

Prin dezbateri pe diverse teme. De pildă, o dată am avut o discuţie despre genurile muzicale care le plac. Unii ascultau insclusiv manele, în timp ce restul nici nu voiau să audă de aşa ceva. Fiecare a trebuit să-mi explice, argumentat, de ce le place sau nu le place maneaua şi uite aşa am creat o punte. Le mai pun tot felul de fimuleţe sau îi pun să vorbească despre artiştii pe care îi admiră. Unii dintre ei vin chiar cu propuneri de texte pe care le discutăm în clasă. Pentru mine, o oră mişto este una cu multe discuţii. Iar dacă sunt în contradictoriu e cu atât mai bine.

lacramioara si elevul

Aţi dat vreodată un elev afară din clasă?

Mai repede am ieşit eu. Simţeam că nu mai puteam să stau în clasă. Riscam să spun vreo insultă şi să-mi ies din fire, fiind o impulsivă prin natura mea. Şi-atunci am zis că, decât să comit ceva ireparabil, mai bine ies din clasă. Sigur că nu este normal sau profesional, dar până la urmă şi noi trăim într-un haos din care fiecare înţelege cum şi ce poate. În ultimul timp, devine tot mai greu să ai control asupra situaţiei din clasă. O parte dintre elevi vin din familii cu carenţe educaţionale şi cu dispreţ faţă de sistemul de învăţământ, căpătat din anii trecuţi de şcoală. Pe aceştia nu-i interesează ce se întâmplă în clasă. Orice ai face, este foarte greu să le captezi atenţia. În plus, faptul că au acces la nelimitat la internet şi la informaţie în general îi face să-şi piardă răbdarea. Ei nu mai pot citi o carte cap-coadă sau să se uite la un film până la final. Dacă nu e horror sau SF, nu-i atrage.

Dacă nu v-aţi fi făcut profesoară, ce aţi fi vrut să deveniţi?

Jurnalist. Am studiat la Facultatea de Litere cu gândul că voi lucra în presă. Cred că jurnalismul poate să facă o diferenţă în lume, poate să spună lucruri, poate să informeze, pentru că este interesant, dinamic şi permanent în schimbare. Nu am urmat însă această cale. Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată, fiind pusă în faţa unei decizii importante. Mai cu seamă, trebuia să aleg între jurnalism şi timpul petrecut alături de copilul meu, şi-atunci am hotărât să stau mai mult cu băiatul şi să urmez o carieră în educaţie. Nu am niciun regret că am ales aşa. Până la urmă, copiii sunt cei mai importanţi pentru mine.

Educație



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite