Constantin Năstăsescu, matematician: „Visez calcule noaptea. Este infernal!“

Pentru Constantin Năstăsescu (70 de ani), autorul culegerii de matematică prezentă în toate ghiozdanele a zeci de promoţii de elevi, viaţa are o singură constantă: numărul. Orice iese din această sferă, a concretului, a logicii, este, cel mult, o curiozitate statistică, un impas în relaţia dintre minte şi realitate.

E greu să faci un interviu cu Constantin Năstăsescu. Mai întâi, pregătirile. Vorbim la telefon de aproape 20 de minute şi tot nu am reuşit să convenim un loc de întâlnire. Interlocutorul ezită: hai acasă la mine, ba nu, hai la Facultatea de Matematică, ba, şi mai bine, hai la apartamentul socrilor, unde e linişte şi nici nu stau cărţile aruncate peste tot. Merge, în analiza punctului de întâlnire, până la a se gândi dacă există locuri de parcare în faţa blocului, unde să putem lăsa maşina. Apoi, interviul propriu-zis. Constantin Năstăsescu anunţă imediat: nu mă pricep la asta, nu ştiu cum se face. Îl încurajezi, dar rezultatul ulterior îi dă dreptate. Există un soi de poticneală dureroasă în modul în care Năstăsescu îşi articulează ideile. Deschide paranteze enorme, neînchise niciodată, revine, modifică, îşi dă seama, în mijlocul unei fraze, că nu ar trebui să spună lucrul respectiv. Aruncat în zona amintirilor, a vieţii trăite, lucrurile devin ceţoase, greu de diferenţiat sau de închegat coerent. Când iese de acolo şi intră în domeniul pe care este stăpân, cel al matematicii, soluţia finală se clarifică instantaneu. Pe acest teritoriu, lucrurile sunt simple: ai ceva de spus, ai nişte limitări de metodă, trebuie să cauţi o soluţie. Ai găsit-o, ai reuşit. Q.E.D.

„Weekend Adevărul“: Nu prea daţi interviuri.

Constantin Năstăsescu: Aşa este. Nu prea sunt eu un orator grozav. Mi-e foarte greu să povestesc despre mine şi despre viaţa mea. În schimb, mă descurc în limba matematicii.

Am văzut asta. Singurul dumneavoastră interviu se termină cu cuvintele: „Un matematician are nevoie de antrenament, trebuie să lucreze încontinuu“.

Da, eu asta am făcut toată viaţa.

Dar de pauze are nevoie?

N-are.

Nu aţi simţit niciodată asta?

A fost invers. Am lucrat foarte mult, şi de oboseală am fost nevoit să-mi întrerup activitatea. Să nu mai turez mult motoarele.

Când spuneţi oboseală, vă referiţi la partea profesorală?

E greu de spus. Adică, aşa cum se manifestă... Dormeam prost.

Nu vă odihneaţi.

Degeaba îmi spunea doctorul să mă odihnesc, că nu puteam.

Vă gândeaţi tot la matematică?

În momentul în care se declanşează astfel de evenimente de oboseală, ele devin incontrolabile. E o vorbă: „Aşa cum intră, aşa şi iese“. Am avut momente în care nici nu ştiam ce se întâmplă cu mine.

Visaţi noaptea formule matematice sau...

Visez calcule, chestii. Mă obosesc. În visul acela, eu trebuie să rezolv ceva. Este infernal. Şi mă trezesc obosit. Atât de obosit...

Mai am o curiozitate. Nu există, mai deloc, poze cu dumneavoastră tânăr sau din copilărie.

Păi, da, prima mea poză a fost făcută de tata la 14 ani. N-am nicio poză din copilărie.

„Tata a fost pe front, până la Odessa“

Se întâmpla pentru că aţi trăit într-o familie sărmană?

Da. Eu am crescut într-un sat, Diaconeşti, din judeţul Dâmboviţa. Nu e departe de Pucioasa. Depinde pe unde o iei. O poţi lua pe un drum pietruit, de maşini, dar faci cam o oră. Eu o luam la picior peste nişte dealuri, paralele cu muntele. Aşa mergeam la şcoală. Nu-mi lua mai mult de 20 de minute. În schimb, erau noroaie, iarna frig, zăpadă, gheaţă. Era neplăcut, mai ales pe ger, când trebuia să trec peste un pârâu, un afluent al Ialomiţei. Deşi noi aparţineam de Pucioasa, trăiam într-un fel de semiizolare de restul lumii. Şi nici astăzi nu prea s-au schimbat lucrurile. Am vorbit acasă, mi-au spus oamenii că satul figurează ca asfaltat, dar a rămas la fel ca în timpul copilăriei mele.

Părinţii dumneavoastră cu ce se ocupau?

Părinţii mei au fost ţărani. Ţărani, ţărani. Tatăl meu a fost căruţaş. Conducea o căruţă cu boi, căra lemne. A mai lucrat în tinereţe în petrol şi ceva în căile ferate, dar grosul vieţii a fost un simplu căruţaş. Avea şi ceva pământ. Mama era casnică. Am fost foarte mulţi copii. Eu am prins versiunea în care eram şase. O soră mai mare a decedat la 18 ani. Era ca un fel de mamă pentru mine, eu fiind cel mai mic din familie. Dar din ce ştiu de la fraţii mei mai mari, părinţii noştri au avut cel puţin 10 copii. Au murit mici. Mama avea trei clase. Tata reuşise să facă cinci clase. Când trebuiau să facă şcoala primară, învăţătorii erau pe front, în Primul Război Mondial. De
altfel, şi tata a fost pe front, până la Odessa. A avut noroc. Şi eu. Dacă nu se mai întorcea de acolo, nu mai existam.

La ce vârstă v-a avut?

Păi, trebuie să calculăm. Deci, 1904... La 39 de ani. Am fost ultimul său copil. Şi toţi făcuţi în casă. La mama nu exista noţiunea de avort. Iar naşterile se făceau în casă, cu moaşă. Tatăl meu, ca să revin la ceea ce vorbeam mai devreme despre educaţie, avea o minte foarte bună. Cred că putea să facă şcoală serioasă. Şi cred că şi-a şi dorit asta, dar aşa erau vremurile. Nu s-a putut.

Dar v-a dat vreo secundă senzaţia că ar fi rămas frustrat din cauza asta?

Nu, deloc. El era împlinit, aşa. Bine, nici nu prea avea încotro. Trebuia să muncească încontinuu, pentru familie, pentru copii. S-a dedicat total familiei. Era o forţă a naturii. Dă-ţi seama, să încarci şi să descarci zilnic căruţa aia plină de lemne...

V-au sprijinit părinţii pe partea asta de educaţie instituţională? Vă întreb asta şi pentru că mi-aţi spus anterior că nu erau ceea ce astăzi am putea numi nişte „persoane educate“.

Da, da. Am plecat la şcoală la 7 ani şi jumătate. Am avut şi noroc. Surorile mele, de exemplu, au rămas cu patru clase. Tata nu le-a mai putut da la şcoală mai departe, pentru că se introdusese sistemul de stat cu taxe. Fratele meu, de exemplu, mai mare cu 7 ani, a fost mai bun decât mine, ca elev. Învăţa la toate. După ce a terminat şcoala primară din sat, s-au introdus taxele şi tata l-a retras. Doi ani de zile a stat cioban, la vite. A avut noroc cu legea din 1948, prin care învăţământul devenea gratuit. A venit învăţătorul la tata la poartă şi i-a spus: „Băi, Nea Mihalache, hai, dă-mi băiatul la şcoală“. Şi din momentul ăla a mers automat, un ciclu de învăţământ după celălalt.

Părinţii mei au fost ţărani. Ţărani-ţărani. Tatăl meu a fost căruţaş. Conducea o căruţă cu boi, căra lemne.

Fratele meu, de exemplu, mai mare cu 7 ani, a fost mai bun decât mine, ca elev. Învăţa la toate. După ce a terminat şcoala primară din sat, s-au introdus taxele şi tata l-a retras. Doi ani de zile a stat cioban, la vite.

„Mă duceam acasă, pe dealurile alea, şi toate problemele le rezolvam în cap“

Năstăsescu, în anii 1990, pe coperta unei publicaţii de profil FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

La ce excelaţi ca elev?

Eu am avut uşurinţă la ştiinţele exacte. Fără drept de apel. Matematică, chimie, fizică. Nu stăteam la internat la Pucioasa, veneam acasă, zi de zi.

Premiantul clasei?

N-am ţinut la chestii d-astea. Am fost premiant numai la matematică. Ulterior, avea să-mi pară rău că nu am acordat atenţie unor lucruri ce aveau să se dovedească a fi de o extremă importanţă. Le-am neglijat pur şi simplu. Limbile străine, de exemplu. Am făcut rusă şi franceză, engleza nici nu ştiam că există. Mai târziu, mi-am dat ce greşeală am făcut trecându-le pe planul doi. Greu am recuperat. Greu. Am avut probleme şi la facultate din cauza asta.

„Am uşurinţă la matematică“

Matematician emerit, tată a două fete

Numele: Constantin Năstăsescu

Data şi locul naşterii: 13 martie 1943, Pucioasa (judeţul Dâmboviţa)

Starea civilă: căsătorit, este tatăl a două fete.

Studiile:

A absolvit, în 1966, cursurile Facultăţii de Matematică, din cadrul Universităţii Bucureşti.

În 1970, îşi susţine, tot la Facultatea de Matematică, teza de doctorat, având ca temă „Inelele semi-artiniene“.

În 1961, a obţinut locul II la Olimpiada Internaţională de Matematică de la Veszprém, în Ungaria.

Activitate profesională:

Din 1967 şi până la începutul anilor 2000 a activat, în calitate de cadru profesoral, la Facultatea de Matematică din Bucureşti. A îndeplinit, pe rând, funcţiile de profesor asistent, lector, profesor asociat şi profesor deplin.

În prezent, este membru al Academiei Române.

Activitate publicistică:

Este autorul manualelor de algebră utilizate între anii 1980 şi 1990, în ciclul liceal de învăţământ.

A redactat „Exerciţii şi probleme de algebră“, o culegere folosită, vreme de două decenii, în toate şcolile din România, ca suport pregătitor pentru admiterea în învăţământul superior.

A publicat peste 150 de articole de profil, în reviste din ţară şi străinătate.

Face parte din consiliul editorial a şase publicaţii
de matematică din străinătate, printre care şi faimoasa „Zentralblatt fűr Mathematik“.

Locuieşte în: Bucureşti 

Haideţi, povestiţi-ne cum aţi descoperit matematica!

Să vă descriu momentul. Eram în clasa a V-a. Până atunci fusesem un copil normal. Veneam după o perioadă mai aspră de recuperări. Când eram în clasa a II-a, am făcut o pneumonie teribilă şi atunci se murea din asta, nu ca astăzi. Noroc că tata a găsit la negru nişte ceaiuri şi medicamente. El câştiga 1.000 de lei şi toate astea costau 11.000. L-a ajutat un unchi al mamei cu nişte bani, că altfel astăzi nu mai eram aici. Aşa, ca să revin. Am făcut pneumonie şi, câteva luni bune, spre aproape un an, am stat la pat. Am recuperat destul de greu anul acela pierdut. Pe vremea aceea era sistemul rusesc. Făceam aritmetică la orele de matematică. Nici măcar nu aveam profesor de matematică, era unul de limba română reconvertit. La una din aceste ore, în ziua respectivă, s-a întâmplat să vină să asiste şi diriginta. Eram tot timpul cu mâna pe sus. Practic, am răspuns la toate problemele. Şi diriginta, şi acest profesor de matematică improvizat se uitau miraţi la mine. Mai ales că ajunsesem la lucrurile mai abstracte, de tipul relaţiei de divizibilitate. M-a mirat şi pe mine. Aveam o uşurinţă extraordinară.

Dar vă dădeaţi seama că...

Că am uşurinţă, da, că am uşurinţă la matematică. Ea s-a amplificat şi mai tare începând cu 6-7 (n.r. – clasele a VI-a şi a VII-a), când a apărut geometria. Acolo chiar eram foarte bun. Eram un as. Mă duceam acasă, pe dealurile alea, şi toate problemele le rezolvam deja în cap. Apoi, în clasa a VII-a, am început cu „Gazeta matematică“. Eram abonat şi simţeam o fericire teribilă să lucrez din ea.

Profesorii vă încurajau să mergeţi spre o carieră în matematică?

Da, profesorii ţineau la mine. Profesorul Căprăruş m-a observat, mai ales la geometrie, a văzut că mergeam foarte uşor. El m-a şi încurajat, dar nu era nevoie pentru că, oricum, o făceam de plăcere. Însă profesorii nu mi-au pus la dispoziţie cărţi, şi cred că aveau materiale. Nu ştiu, ori credeau că eu le am, deşi nu le aveam...

Chiar, aveaţi acces la cărţi de matematică?

Aşa şi aşa. Cumpăram tot ce puteam de la librăria din Pucioasa. Dar, pentru mine, fundamentală a fost „Gazeta matematică“. Lucram în delir. Am şi luat premiul I, de două ori, datorită acestei gazete, rezolvând problemele de acolo. Plus că, ulterior, mi-am dat seama că m-a mai ajutat cu ceva: am învăţat stilul în care trebuie redactată o problemă în scris. Şi am scris, vorba aceea, mii de probleme. Am dus în schimb lipsă de nişte cărţi fundamentale. Pur şi simplu, nu aveai acces la ele. De exemplu, culegerea lui Gheorghe Ţiţeica, la oraş exista. O aveau profesorii, am văzut asta, mai târziu, când m-am dus la Olimpiada Internaţională de Matematică. Dar nu ajungea la elevi. Mă şi gândeam: „Uite, domn’e. Eu, dacă aş fi profesor, mi-aş ajuta elevii“. Şi ţinea la mine profesorul respectiv, să ne înţelegem. Că doar se mândrea cu mine. 

Când eram în clasa a II-a, am făcut pneumonie şi, câteva luni bune, spre aproape un an, am stat la pat.

„Îmi plăcea liniştea totală din pădure“

Actualul profesor a fost, în liceu, un copil introvertit FOTO: EDUARD ENEA

Dar doar matematica vă interesa sau aveaţi şi alte preocupări?

Asta nu înseamnă că pe celelalte le-am neglijat total. Acuma, să fiu scuzat, dar, fiind de la ţară, nu eram scutit de treburile gospodăriei. Nu mă bucuram de privilegiile unui elev orăşean sau ale unuia care stătea la internat. Tata nu m-a lăsat la internat, deşi, poate, aş fi vrut să fac asta. Şi puteam: luasem bursă datorită mediei. Mă întorceam acasă în fiecare zi, după ore, şi munceam. Mă trimiteau cu vitele, mai ales vara. Eram tot timpul plecat. Şi acum mai sunt oameni în comună care-i spun fratelui meu: „Băi, îmi aduc aminte de Titi“, că aşa-mi ziceau, „cum mergea el cu vitele şi cu cărţile după el“. Luam tot timpul cu mine o geantă plină cu cărţi: jumătate de matematică, jumătate de altceva.

Ce vă plăcea în afara matematicii?

Literatura istorică. Aici am citit enorm, tot ce mi-a picat în mână. Anumite perioade din istorie le ştiu cu atâta exactitate, la detaliu, încât aş putea să scriu cărţi. Mi-au plăcut şi Victor Hugo, seria „Regii blestemaţi“ (n.r. – Maurice Druon)... Vă mai dau un exemplu. N-am ratat niciun număr din „Magazinul istoric“. Îmi părea rău că îl terminam prea repede. Într-o după-amiază îl citeam din scoarţă-n scoarţă. Mai citeam şi cărţi de ştiinţă. Ţin minte, una era despre cum s-a fabricat bomba atomică.

În perioada liceului eraţi un elev introvertit?

Da, mai mult introvertit. Eu am fost unicul copil din sat care mă duceam la liceu. Am avut un coleg până la un anumit moment, dar s-a retras şi am rămas singur. Poate că a fost bine aşa, nu m-am apucat nici de fumat.

În liceu tinerii mai ies, se mai distrează.

Nu, nu le aveam. Îmi plăcea... noi aveam şi pădurea apropiată şi gârla la fel şi pot să spun că am avut o copilărie frumoasă: scăldat, prins peşte, mers în pădure. Îmi plăcea foarte mult liniştea totală din pădure. Şi mergeam singur, luam cărţi şi lucram. Mă trimiteau părinţii cu vitele, tata avea o bucată bună de pădure, numai stejar, şi când mă duceam acolo nu se auzeau decât păsările. Şi acum îmi amintesc locul în care stăteam şi poziţia exactă.

„Mă întrebam: «Ce este numărul?». Mă frământa“

„Weekend Adevărul“: Sunt curios cum funcţiona mintea unui copil obsedat de matematică. Cum vă raportaţi la teorie, de exemplu? Concret sau, mai degrabă, abstract?

Constantin Năstăsescu: La geometrie mai ai o imagine, un cub, un paralelipiped, însă algebra e mai abstractă. Mi-am pus multe întrebări cu privire la aceste abstracţiuni, în acea perioadă. Mă întrebam: „Ce e numărul?“, de exemplu. Mă frământau nişte chestii şi a durat o perioadă până mi-am dat seama că mai rău dăunează. Esenţial e să înveţi, să acumulezi. Asta trebuie avut în vedere şi în învăţământ. Eu, spre exemplu, am prins o perioadă cu foarte multe examene. În clasa a IV-a am dat examen de absolvire, clasa a şaptea – din nou examene de absolvire şi apoi de admitere. Şi erau examene grele, se făcea şcoală.

Înţeleg că şi examenele de admitere la facultate erau foarte grele. Durau două săptămâni.

Da, două săptămâni. Plus că înainte de asta aveai bacalaureatul, examenul de maturitate, unde eu am prins versiunea cu două probe scrise şi şapte orale. Şapte! În perioada aceea veneam şi la Bucureşti, la Liceul „Mihai Viteazul“, eram în lotul de pregătire pentru Olimpiada Internaţională de Matematică. Stăteam acolo, la internat, aveam cantină, şi în fiecare zi lucram. Dimineaţa pregătire colectivă, după-amiaza pregătire individuală. Iar construcţia acestei echipe se făcea după patru probe, acum se cheamă baraje. Erau două de geometrie, una de algebră şi una de trigonometrie.

Aş reveni puţin. Vorbiţi-ne despre admiterea la facultate.

Participarea la Olimpiada Internaţională şi premiul pe care l-am luat (n.r. – locul al II-lea) nu m-au ajutat cu nimic. Am dat, ca să zic aşa, admitere la cataramă. Două săptămâni am stat. O săptămână scrisul, trei probe, şi o săptămână oral, alte trei probe.

Cum a fost la facultate? V-a împlinit aşteptările sau nu?

Eu mă aşteptam la ceva mai simplu, credeam că e o continuare a liceului. Însă nu, se făceau cursuri serioase.

Apropo de uşurinţa cu care rezolvaţi problemele, au fost momente în care vi s-a părut că matematică e prea dificilă?

Nu, niciodată. Prin anul doi nici nu prea mă mai duceam pe la cursuri, învăţam de pe cursurile unui coleg. Mergea foarte rapid, îmi rămânea totul întipărit în minte. Probleme am avut la ştiinţele sociale. Am avut de tras pentru că repartiţia se acorda după medie şi a trebuit ca în liceu să le acord mai multă atenţie.

Doctor în matematică la 26 de ani

Am citit că, prin 1965, aţi fi introdus o categorie nouă în teorie, cea de „local coireductibilă“. Ce înseamnă asta?

E greu de explicat, ca să înţelegeţi ar trebui să ştiţi ce înseamnă categorie. Citind teza de doctorat a unui mare matematician francez, am făcut nişte expuneri la un seminar ştiinţific la care participam. Pe scurt, „local coireductibilă“ înseamnă că orice obiect dintr-o categorie conţine un coireductibil. E complicat, n-aş vrea să intru în detalii.

Cum a fost primită în lumea academică această introducere de concept?

Foarte bine, a fost foarte repede citată şi preluată de alţii. A stat şi la baza tezei mele de doctorat. Eu am devenit doctor la 26 de ani.

Aţi făcut şi armata. Chiar la finalul facultăţii.

Da, şase luni. Am făcut armata la tancuri, singura promoţie a facultăţii care a făcut tancuri, tancuri comandă. Cred că asta se datorează faptului că facultatea s-a numit pentru un anumit moment Facultatea de Matematică-Mecanică, cum e Matematică-Informatică acum. Ne-am trezit că cei de la Armată ne-au băgat la tancuri. La tancuri, dom’le!

Şi ce făceaţi la tancuri?

Am făcut armată ca lumea, am stat şase luni acolo, fără permisie. Nici tata n-a venit la mine. Eram şi la naiba, chiar lângă graniţa cu Ungaria. Am mers pe tancurile T34 şi T 55, tancurile ruseşti. Tancuri foarte bune, de altfel.

Mai aveaţi timp să vă ocupaţi şi de matematică în perioada armatei?

Mai lucram, dar a fost o perioadă... N-aş putea să zic de odihnă, deşi m-am odihnit aşa, cerebral. Am ieşit sublocotenent. Iar de la 1 februarie 1967 am fost repartizat în facultate, cadru didactic.

„Cel cu culegerea“

Haideţi să vorbim şi despre lucrările pentru care aţi ajuns aşa cunoscut.

Da, culegerile de matematică. Aşa e, m-au făcut mai cunoscut în ţară. Şi acuma, când mai spun numele „Năstăsescu“ la telefon, pe la câte o agenţie, mă întreabă: „Dumneavoastră sunteţi cel cu culegerea?“.

Cum aţi făcut să publicaţi aceste culegeri?

Aş vorbi mai întâi despre manuale. Pentru că ele au deschis totul. Să nu credeţi că aveam pile. Eu am fost total lipsit de aşa ceva. Se întâmpla în 1978. Era ministru Suzana Gâdea. Suzana Gâdea a fost un ministru, ulterior, mult înjurat. Era profesoară la Politehnică. Atunci când a trecut la Cultură, poate că nu se pricepea. Dar, de bine de rău, la Învăţământ era decentă. Exista o comisie de programe şi se dorea schimbarea vechilor manuale. Nu ştiu cum m-am trezit pe o listă. Eram acasă, se apropia Anul Nou, şi primesc un telefon chiar de la ministru. Eram invitat la cabinet. În sinea mea mă gândeam: te pomeneşti că îmi dă vreun premiu, ceva. M-am dus şi m-a întrebat direct Suzana Gâdea: „Tovarăşu’ Năstăsescu, vrei să scrii la manualele de algebră?“. Vă mărturisesc că întrebarea mi-a produs transpiraţie pe şira spinării. M-am gândit: „În ce măsură sunt eu pregătit pentru treaba asta?“. Am zis da.

Şi v-aţi apucat să scrieţi.

Au trecut Sărbătorile şi m-am apucat de treabă cu un profesor de liceu, de la „Cantemir“. El şi-a ales logica algebrică. Eu am scris fleacurile: înmulţiri, funcţii, chestii. Pe urmă, am început cu trinomul de gradul doi etc. Am avut libertatea de a nu ţine cont de programă. Acum, dacă nu respecţi programa, te zboară! La noi nu a fost aşa. Am gândit şi am spus: „Domnule, stai puţin, că lucrurile astea nu se potrivesc aici“.

Cât v-a luat să scrieţi manualele?

Am început în ianuarie şi până în vară trebuia dat. Am lucrat foarte mult. Am consultat foarte multe cărţi. Şi străine. Totuşi, mai importantă decât manualul a fost culegerea. Eu am insistat la minister să scriu şi o culegere. A ieşit o culegere reuşită. Aşa vorbeşte lumea.

Un aflux de meditaţii

Aţi fost mulţumit de munca dumneavoastră?

Cred că da.

Aţi luat vreun ban pentru munca asta?

Nimic.

Nici după 1990?

Mulţi mă consideră super bogat. Dar eu n-am luat nimic. Avantajul era că deveneai cunoscut. Atunci, chestia asta putea să-ţi aducă meditaţii.

Şi aţi avut mulţi elevi la meditaţii?

Să fiu sincer, a fost un aflux. Eu nu prea m-am omorât cu meditaţiile. Am meditat mulţi din satul ăla al meu, din Dâmboviţa. Veneau până la Bucureşti, credeau că eu fac minuni. Dar am avut rezultate cu ei, că nu mi-am bătut joc.

Aveţi vreun elev care a ajuns mare?

Am avut mai mulţi. Sunt colegi cu mine acum. Sunt profesori universitari. Au trecut prin mâna mea. Dar nu vreau să mă laud cu asta. ;

Eram în lotul de pregătire pentru Olimpiada Internaţională de Matematică. Stăteam acolo, la internat, aveam cantină, şi în fiecare zi lucram. Dimineaţa pregătire colectivă, după-amiaza pregătire individuală.

Am făcut armata la tancuri, singura promoţie a facultăţii care a făcut tancuri, tancuri comandă. Cred că asta se datorează faptului că facultatea s-a numit pentru un anumit moment Facultatea de Matematică-Mecanică. Ne-am trezit că cei de la Armată ne-au băgat la tancuri. La tancuri, dom’le!

„Credeţi-mă, lumea are nevoie de matematică“

Portret al matematicianului la tinereţe FOTO: ARHIVA PERSONALĂ

Nu vi s-a întâmplat să vă recunoască cineva şi în celălalt sens: „Uite, ăsta e ăla care ne-a distrus tinereţea cu problemele lui“?

Nu, pentru că în culegere erau şi probleme simple. Deci era bună pentru toate categoriile de elevi. Erau mii de probleme.

După Revoluţie vi s-a schimbat statutul?

Primii ani de după Revoluţie au fost o binefacere. Eram deja conferenţiar din anii 1980. Nu mă mai gândeam că pot să promovez. Cei care totuşi mai promovau trebuiau să fie secretari de partid. După Revoluţie am devenit profesor. Aveam dreptul la conducere de doctorat. Am avut noroc de o serie de absolvenţi remarcabili.

Mai are acum România o serie de matematicieni de acest tip?

Afară. Chiar fata mea, de pe băncile liceului s-a dus direct la Princeton. Acum e la doctorat.

După asta se va întoarce în România?

Eu cred că nu. Păi, mă gândesc că ar avea şi probleme. Termină Princeton-ul şi
vine aici şi îi spune cineva că nu corespunde cu programa noastră. Te zboară cu tot Princeton şi cu tot Harvard!

Înainte de Revoluţie, totuşi, se acorda atenţie matematicii. Astăzi, matematica e un fel de cenuşăreasă. Azi avansează ASE-ul, limbile străine, dreptul…

A fost explozia asta după Revoluţie, când era nevoie mare de avocaţi, nu vedeţi că toată ţara e plină de procese? Dar, e adevărat, ceva s-a pierdut. Eu sunt la Institutul de Matematică, dar nu mai primesc la doctorat.

Din cauza calităţii?

Da, sunt slabi.

Mai are România nevoie de matematicieni? Care mai e relevanţa matematicii în ziua de azi?

Acum a luat amploare informatica, în vecinătatea matematicii. Probabil că şi de asta facultatea se numeşte acum Matematică-Informatică. Dar, credeţi-mă, lumea are nevoie de matematică, are nevoie de profesori de profil. Matematica n-o să lipsească niciodată.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.