Pentru mulţi, lipsa electricienilor, a strungarilor, sudorilor sau a instalatorilor este turnesolul eşecului politicilor educaţionale autohtone care au preferat formarea teoreticienilor inutili, în licee şi universităţi, în favoarea deţinătorilor de meserii adevărate. Consecinţele penuriei de meseriaşi sunt grave: dezvoltarea economică este împiedicată investitorii fiind alungaţi de lipsa muncitorilor calificaţi iar preţul serviciilor calificate pentru populaţie este şi el sporit din aceeaşi cauză.

Realitatea seacă a statisticilor educaţiei arată aşa: potrivit studiilor PISA din 2012 şi 2015, în jur de 40% din copiii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţionali. Aceştia reprezintă grosul celor 57,8% din elevii din ciclul secundar superior înscrişi în clase cu profil tehnologic şi în şcoli profesionale din România (date Eurostat pentru 2015). Este un lucru recunoscut de toată lumea (vezi raportul ICCV-OMV din 2016) că admiterea în clasa a 9-a, bazată pe rezultatele evaluării naţionale din clasa a 8-a, trimite elevii cu cele mai reduse abilităţi academice către clasele cu profil vocaţional. Potenţialului şi motivaţiei reduse pentru învăţătură a elevilor - care ajung în aceste clase de obicei fără nici o legătură cu aspiraţiile şi aptitudinile lor - i se adaugă lipsa cvasitotală de legătură a formării profesionale cu realităţile muncii - calificări, laboratoare şi conţinuturi învechite, profesori uzaţi moral, tot tacâmul. Imaginea completă a dezastrului pe care puţinele contraexemple fericite nu o pot decât accentua.

Panaceul dual?

Soluţia de ultimă oră invocată insistent pentru problema deficienţelor din sistemul de formare profesională iniţială este cea a sistemului aşa-zis „dual”: un mecanism de gestiune şi implementare a pregătirii profesionale cu dublă autoritate în care pregătirea specialiştilor este planificată şi realizată atât de către şcolile formale cât şi de viitorii angajatori, folosind resurse umane şi materiale din ambele tipuri de instituţii. Dacă ţinem cont şi de faptul că în sistemul dual elevii au contracte cu firmele în care vor fi integraţi pentru învăţarea practică avantajele sistemului sunt clare: forţa de muncă este pregătită exact pentru nevoile, uneori anticipate, ale angajatorului, iar elevul are la absolvire un loc de muncă asigurat. Sistemul funcţionează foarte bine în Germania şi alte ţări central şi vest-europene. Nici nu e de mirare, prin urmare, că la admiterea în şcolile profesionale din Germania e o concurenţă acerbă şi mulţi elevi de gimnaziu se străduiesc să ia note bune tocmai pentru a reuşi admiterea la o şcoală profesională (Estevez-Abe, Iversen şi Soskice 2001). Dragi români, puteţi să vă imaginaţi bătaie pentru locurile de la şcoala profesională?

Aşadar, să ne întrebăm dacă poate fi învăţământul dual de tip nemţesc soluţia pentru formarea profesională iniţială de la noi.

Răspunsul evident e negativ. Pentru materializarea modelului german e nevoie de angajatori în sectoare industriale care se folosesc de personal calificat şi care, în plus, sunt dispuşi să investească în laboratoare, în formarea cadrelor didactice, în susţinerea stagiilor de practică, în planificarea şi realizarea conţinuturilor. Acestea înseamnă un anumit ordin de mărime, orientare către planificarea pe termen lung, o anumită cultură organizaţională şi o anumită responsabilitate socială practicată sustenabil. Toate acestea se găsesc în România în cantităţi mici, izolate în anumite regiuni - cazul cel mai bine cunoscut fiind cel al investitorilor germani din Braşov, care au şi contribuit la înfiinţarea de acum bine-cunoscutei şcoli profesionale Kronstadt. S-ar mai afla potenţial pentru astfel de iniţiative prin zone puternic industrializate cu investiţii din spaţiul germanic precum Sibiu sau Sebeş. 

Organizarea duală a formării profesionale iniţiale din Germania e rezultatul unor evoluţii insituţionale de multe decenii şi este consubstanţială unei economii orientată puternic către manufactura cu înaltă valoare adăugată. Nu este şi cazul României, care a luat-o timid pe calea reindustrializării după 20 de ani de dezindustrializare masivă. În afara unor insule de concentrare a investiţiilor în industrii cu aport tehnologic înalt, situate mai ales în zona de vest a ţării şi în Transilvania, dezvoltarea economică a ţării este prinsă într-un acut cerc vicios al resurselor umane slab calificate şi al investiţiilor industriale firave, cele două penurii întreţinând subdezvoltarea într-o nefericită sinergie.

Dacă nu învăţământ dual, atunci ce? Trei ingrediente

În regiunile puţin dezvoltate din punct de vedere industrial, care au probleme cu calificarea forţei de muncă şi cu accesul la pieţe, speranţa unei soluţii de dezvoltare de genul apariţiei din senin a investitorilor internaţionali este similară cu credinţa în miracole. Primul impuls al ieşirii din cercul vicios al subdezvoltării trebuie să aparţină celor responsabili de gestiunea şi producerea bunurilor publice, adică diverselor autorităţi de stat. Să spunem, în paranteză doar, că o primă măsură deloc dificilă de imaginat, dar evident insurmontabilă în practică, din motive pentru mine enigmatice, este cea a conectării respectivelor regiuni la pieţele relevante. Dar nu despre impotenţa românească proverbială din domeniul extinderii infrastructurii vreau să vorbesc aici, ci despre modalităţi de valorificare şi îmbunătăţire a resurselor umane.

Sunt numeroase necunoscutele care trebuie rezolvate şi care scad probabilitatea ca un demers în direcţia reformei învăţământului profesional să reuşească. Care să fie calificările pentru care pregătim specialişti, şi în ce cantitate, având în vedere că ne adresăm unor investiţii probabile şi nu unor investitori existenţi? Cine stabileşte conţinutul unor calificări pentru care nu avem standarde? Dar cine stabileşte conţinutul general al pregătirii, având în vedere că o bună parte din formare ar trebui orientat şi către livrarea de competenţe transversale? Să investim în şcoli noi sau în reformarea liceelor tehnologice şi a şcolilor profesionale alternative? Dacă înfiinţăm unele noi, ce facem cu cele vechi? Dacă le reformăm pe cele vechi cum ne descurcăm cu cadrele didactice actuale care au calificări în cu totul alte domenii? Cine să aibă autoritatea şi responsabilitatea acestor decizii atât de riscante?

Sigur că o astfel de listă scurtissimă de cauze de dureri de cap subliniază cât de spinoasă e problema şi argumentează – dacă e să admitem principiul minimizării riscurilor - în favoarea unei abordări pasive în care statul nu face altceva decât să menţină statu-quo-ul sperând că se vor întâmpla „organic” evenimente sau procese care vor rezolva problema calificării tinerilor fără intervenţii de stat. Gen întoarcerea masivă a românilor plecaţi în străinătate în zonele de baştină, apariţia unor giganţi industriali precum Daimler sau Hyundai cu investiţii de sute de milioane de euro în zone uitate până şi de proprii prefecţi ori evenimente mai probabile precum descoperirea unor resurse naturale valoroase în asemenea zone. Cum astfel de minuni se produc doar în poveşti şi în onirismele de campanie electorală, iar varianta aşteptării este ingredientul necesar pentru subdezvoltare cronică în anumite regiuni şi creşterea decalajelor teritoriale, e cazul să luăm în considerare variantele de acţiune.

Ingredientul 1: planuri de dezvoltare economică localizate şi angajante

Lipsa investitorilor efectivi poate fi compensată de planuri de dezvoltare care să ţină cont de potenţialul local, de priorităţile locale şi naţionale dar şi de trendurile naţionale dar mai ales cele internaţionale care, astfel, vor orienta intervenţiile către câteva domenii/calificări prioritare în care va fi creată forţă de muncă înalt calificată şi care va atrage investiţii în respectivele domenii.

Ingredientul 2: autoritatea decizională să fie a celor care au interesul să promoveze schimbarea

Realist, nu poţi cere celor care urmează să fie reformaţi să se reformeze singuri dar nici nu pare a fi o modalitate eficientă de utilizare a resurselor înfiinţarea unei reţele paralele de şcoli profesionale. Cele existente trebuie transformate astfel încât să aibă un impact multiplicativ în economiile locale. Doar în cazul în care restructurarea se dovedeşte prea costisitoare e recomandabilă soluţia încurajării dezvoltării unei reţele alternative de şcoli profesionale care, astfel, în scurtă vreme va face irelevante structurile vechi.

Important este faptul că, întrucât structurile ierarhizate din învăţământul public au dovedit întotdeauna o remarcabilă rezistenţă la schimbare, este evident că locul autorităţii în domeniul formării profesionale iniţiale trebuie mutat dramatic către actorii cu interese în direcţia restructurării. Cu alte cuvinte, ministerul şi inspectoratele şcolare trebuie să fie evacuate într-o măsură cât mai mare din ecuaţia adecvării învăţământului profesional la priorităţile de dezvoltare locale.

Ingredientul 3: planificare şi implementare prin coaliţii de dezvoltare locală

Şi astfel am ajuns şi la problema centrală: cine ia deciziile? Sarcina planificării şi implementării dezvoltării locale trebuie să aparţină autorităţilor locale în parteneriat cu alţi actori cu interese în domeniul formării resurselor umane. Aceste coaliţii de dezvoltare, formate din în primul rând din primării, consilii judeţene, organizaţii patronale, universităţi şi alţi furnizori de formare profesională pot stabili priorităţile de dezvoltare şi domeniile în care se vor face investiţiile în formare profesională iniţială. Lor trebuie să le aparţină şi autoritatea implementării planurilor operaţionale aferente strategiilor locale, evident cu asistenţă financiară şi expertiză de la structuri naţionale precum Ministerul Educaţiei, Ministerul Dezvoltării Regionale, CNDIPT etc.

Scenariul realist, adică pesimist

Să ne închipuim că nimeni nu face nimic iar lucrurile rămân aşa cum sunt. Calificările obţinute în şcolile profesionale vor fi din ce în ce mai irelevante, atât pentru angajatori, cât şi pentru tineri. Decidenţii şi şcolile vor fi presaţi să fie din ce în ce mai inventive în găsirea de soluţii pentru reducerea părăsirii timpurii a şcolii, majoritatea soluţiilor nefiind viabile, orientate fiind către prezervarea locurilor de muncă şi neducând la destinaţii atrăgătoare pe piaţa muncii. În paralel, angajatorii şi furnizorii de formare vor dezvolta inevitabil un sistem de formare alternativ pe care statul se va strădui să îl controleze din punct de vedere alternativ dar probabil că voinţa plătitorilor de impozit va prevala iar în ce din urmă statul va trebui să recunoască calificările furnizate de privaţi, să îl acrediteze şi poate chiar să abandoneze sistemul public de formare profesională în favoarea celui privat. Acesta este deznodământul fericit. Ar fi o istorie lungă, zbuciumată, măcinată de conflicte şi de multă suferinţă intilă combinată cu neputinţă. În varianta realistă este posibil ca sistemul alternativ să nici nu ajungă la nivelul de maturitate preconizat, iar consecinţa ar fi un dezastru pentru resursele umane ale ţării şi pentru perspectivele de creştere economică.

În loc de concluzii

Învăţământul profesional dual, aşa cum este organizat în Germania, este o modalitate fezabilă de formare de muncitori calificaţi doar pentru unele localităţi în care sunt suficienţi investitori dispuşi la o astfel de investiţie responsabilă din punct de vedere social.

Contra scenariului realist al inacţiunii guvernamentale este evident că varianta restructurării descrisă mai sus este de preferat. Coaliţii de dezvoltare locală conduse de autorităţile locale trebuie să primească autoritatea şi resursele pentru a restructura învăţământul profesional de stat în convergenţă cu obiectivele de dezvoltare stabilite în urma unor consultări şi analize ample. Dar pentru asta e nevoie de ceea ce de obicei lipseşte clasei politice: iniţiativă, viziune, competenţă, capacitate de dialog şi curaj. Oare se va găsi suficient din fiecare ingredient măcar cât pentru o minimă investiţie în viitor?


Bibliografie

Estevez-Abe, M., T. Iversen, şi D. Soskice. 2001. „Social protection and the formation of skills: a reinterpretation of the welfare state” Pp. 145-83 în Varieties of capitalism: The institutional foundations of comparative advantage.