Ne uităm în jur şi nu prea înţelegem cum stăm şi ce se întâmplă. De fapt nu prea înţelegem ce ne pregătesc “ei”: sărbătorirea Centenarului e mai mult decât timidă, deşi noi românii nu am spune că nu ne pricepem să petrecem.
 
Iar alianţa PSD-ALDE dă toate semnele că ştie cum să organizeze festivităţi de adulaţie publică la scenă deschisă cu sute de mii de cetăţeni. Dar la fel de evidentă precum ştiinţa organizării de mitinguri pro-regim este şi stângăcia instituţională în a celebra suta de ani de unitate românească. Stângăcia cu pricina se manifestă în ansamblul aparatului instituţional, în întregimea a ceea ce putem numi “statul român”, de la vârful Preşedinţiei şi Guvernului coborând în adâncul societăţii până la primari de comune, directori de şcoli săteşti, consilieri locali din oraşe pitice, oameni simpli de pe stradă. Modestia proiectelor propuse a fi scenele şi  manifestările Centenarului arată de fapt modestia spirituală a societăţii în întregimea ei, de la liderii formali până la fiecare Ion şi fiecare Mărie de pe uliţele satului românesc. Sub influenţa gravitaţiei terestre, apa curge întotdeauna de sus în jos. La fel şi în politică şi administraţie, dacă la vârf nu ai izvor de talente, la poale nu are ce să ajungă. 
 
Ne uităm în jur şi nu înţelegem nici de ce, după ani de creştere economică record,  mult trâmbiţată de mass-media româneşti, nu se vede nimic. Aceleaşi drumuri învechite, aceleaşi autostrăzi absente, aceleaşi spitale mucegăite, aceleaşi şcoli nezugrăvite, aceleaşi gospodării cu haznaua pitită ba prin spatele casei, ba prin vie, ba prin porumbi sau printre pomi. Aceeaşi sărăcie a trupului dar şi a minţii. Unele centre urbane, pline de viaţă “occidentală” şi împinse din spate de tehnologie, cercetare, inovare, antreprenoriat şi ambiţie de vârstă crudă - puţine la număr - se îndepărtează din ce în ce mai mult de satele ţării, care rămân şi mai mult în urmă, domicilii “forţate” ale bătrânilor care sprijină fantomatic ulucile uliţelor, privind cu disperare spre telefonul ce nu mai sună aducându-le veşti de la tinerii pribegi prin economia globală. 
 
De aproape 30 de ani România speră să se emancipeze european. Politicienii ce se perindă prin scaunele puterii ne promit de aproape 3 decade o viaţă mai bună. Spre ce ne conduc ei? Care este obiectivul naţional? Ce vrem să fim şi unde vrem să ajungem? Prognozele pesimiste arată că peste 10 ani vom fi cam 16 milioane din cele 20 ce ne pretindem a fi azi, din care cam 8 milioane se vor regăsi între graniţele Uniunii Europene fără a se mai regăsi şi între graniţele româneşti. Vom fi, aşadar, doar 8-10 milioane de localnici? Cam ca o Bulgarie care va locui în România? În ce condiţii vom trăi, oare? Debandada managerială şi gâlceava politică de azi prevestesc haosul de mâine. Spre ce ne conduc ei? Pot oare să ne răspundă? Avem nevoie să ştim!