Pentru cei care nu cunosc sensul cuvintelor mele, garanţia este o sumă pe care o dă un chiriaş la închirierea unei locuinţe. De cele mai multe ori, ea este egală cu o lună de chirie. Este folosită în cazul unor daune pe care le produci apartamentului sau, în alte situaţii, pentru a completa din întreţinere şi facturi după plecarea sa. Nu am fost în niciun apartament unde să nu fi dat garanţie la început. Am trecut prin patru locuinţe, iar acum sunt la a cincea. În buzunarele unor oameni au rămas 900 de euro din banii mei sau, de cele mai multe ori, ale părinţilor mei.

Am venit în Bucureşti şi m-am mutat în Berceni. O cameră într-o casă. Era frumos acolo, pe strada Şoimuş. Aveam o terăsucă, o curte frumoasă şi o cameră care conţinea şi bucătărie, iar la baie duşul venea direct de la chiuvetă. Singurul dezavantaj era preţul. Am dat 350 de euro pe lună în cele trei state acolo şi 300 de euro garanţie. Am decis rapid că sunt cel mai prost din Bucureşti pentru că dau suma asta şi am plecat altundeva. Nu am primit garanţia. Motivul? Nu am anunţat cu o lună înainte. Nota bene, am anunţat cu trei săptămâni înainte că deja îmi găsisem şi la finalul lunii voi părăsi incinta.

M-am mutat pe strada Sebastian. Eu ziceam că stau în Rahova. Părea mai romantic. Nu dădeam la fel de mult, dar împărţeam apartamentul cu un cuplu şi o mamă cu fata ei. A fost un loc mai bun, mai drăguţ pentru nevoile mele. Nu plăteam de departe la fel de mult. Am stat un an acolo şi am plecat sătul de certurile din camera alăturată, venite fix când învăţam pentru examenele cele mai grele (şocant, două examene sunt şi grele la jurnalism, iar fix atunci se certau). Am văzut garanţia înapoi? Nu.

M-am mutat la Gară, pe Dinicu Golescu. În spatele blocului aveam grătare făcute de romi, manele, sex oral în gangul de sub balconul meu de la etajul 1. A fost o perioadă foarte, foarte faină. Balconul era o plăcere primăvara şi vara. Munceam şi scriam cu un spor incredibil. Manelele vecinilor îmi deveniseră dragi. La final nu mai ţin minte să fi văzut toată garanţia, deşi cred că am văzut doar o parte. Nu aş vrea să fiu incorect, dar aici mă lasă memoria.

Un apartament drag. Pe Instagram

Mă mut în Militari. Un apartament frumos, o perioadă de aproape doi ani în care m-am simţit de multe ori ca acasă. Locuiam cu cea mai bună prietenă a mea, comentatorii de aici şi-o vor aminti probabil pe Georgiana Panca, cenzorul pe care l-au condamnat de atâtea ori. Am stat aproape doi ani, iar când m-am mutat i-am zis proprietarului să plătească întreţinerea şi lumina din garanţie. 250 de euro. Oricât nu am fi dus noi apometrele la administraţie şi nici dacă am fi avut nocturna de pe Naţional Arena în casă, tot nu ar fi ajuns la 250 de euro. După o lună jumătate îmi sun fosta proprietară de pe strada Bârsăneşti ca să-i spun de garanţie. Ar fi trebuit să fi fost vreo 100 de euro rămaşi. Sau chiar mai puţin. În orice caz, nu ar fi fost 10 milioane de datorii. Credeţi că am văzut vreun ban înapoi? Mi s-a spus că întreţinerile au fost foarte mari şi că garanţia le-a acoperit.

Garanţia e aproape universală. Nu am întâlnit pe nimeni care să nu fi dat încă. Agenţiile imobiliare iau comisioane, proprietarii dau mici ţepe, oricât de prieteni ar fi. De asta am susţinut proiecte cum este cel al lui Dumitru Sîrbu. Pentru că vor să ducă către o normalitate. Una pe care eu nu am întâlnit-o. Ziarele şi site-urile specializate sunt pline de anunţuri care se termină în 1+1. Acesta este semnul universal al garanţiei. Mă scârbeşte ideea asta, deşi înţeleg că mulţi proprietari au avut chiriaşi care le-au distrus apartamentul sau le-au lăsat datorii la întreţinere.

De ce mă deranjează? Pentru că nu am văzut vreun contract înregistrat. Ultima oară, contractul ar fi trebuit înregistrat la circa financiară, dar eu nu am văzut nicio copie. Nu am putut să îmi fac “buletin de Bucureşti” nici dacă aş fi vrut. Mă refer, evident, la o viză de flotant. Contractele pe care le-am văzut sunt doar nişte fiţuici fără nicio acoperire oferite de către agenţia imobiliară. E minima siguranţă că exişti în locul acela. Dar proprietarii au pretenţii uriaşe, în timp ce chiriaşii primesc un minimum de acoperire. E o junglă. Una din care ies multe răni şi experienţe nasoale. Eu nu am avut drame cu adevărat, ci mici probleme. 900 de euro sunt o problemă.

Dacă printre cititori sunt oameni care au avut experienţe din astea, povestiţi-le la finalul articolului, în rubrica de comentarii. Dacă există oameni cu expertiză, îi aştept aici sau pe Facebook-ul meu pentru o discuţie pe tema asta. Cred că, deşi a început anul universitar, poate fi potrivită pentru studenţii şi tinerii veniţi în Bucureşti. Eu am fost unul dintre cei care nu ştiau nimic despre Bucureşti şi istoria sa imobiliară. După cinci ani, cred că am învăţat câte ceva.