Teatru online. Seriozitate

Exegeţii de literatură dramatică apreciază că Tennessee Williams ar fi scriitorul a cărui creaţie ilustrează cel mai bine tipul modern de piesă cehoviană. Ceea ce în limba engleză se denumeşte prin sintagma „the Mood Play”.

Din cartea Teatrul European- Teatrul American –Interferenţe a universitarei ieşene Odette Caufman -Blumenfeld (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1998), aflăm că termenul ar fi fost lansat de o cercetătoare pe nume Toumanova, autoarea primei teze de doctorat despre Cehov pe tărâm american. Ea aprecia că, spre exemplu, Pescăruşul ar fi drama unei stări de spirit. În opinia lui John van Druton, nu succesiunea evenimentelor, ci atmosfera ar fi aceea care îi asigură acestui gen de piesă unitatea.

Atmosfera, care în cazul piesei lui Tennessee Williams, Un tramvai numit Dorinţă este dată de  acea Americă strict stratificată social, cu bogaţi şi săraci, cu emigranţi şi dezmoşteniţi ai sorţii care ştiau că sunt oameni de categoria a doua, dar trebuiau să se împace cu asta. Era o Americă ce încerca să îşi regăsească suflul după cel de-al Doilea Război Mondial. Şi ea apare perfect surprinsă în mai sus-numita piesă.

Tennessee Williams a scris-o în 1947, Elia Kazan a transpus-o în limbaj cinematografic câţiva ani mai târziu, la noi a adus-o, printr-un spectacol montat, în 1965, la Bulandra, Liviu Ciulei.

La o adică, Un tramvai numit Dorinţă nu ar mai trebui să prezinte cine ştie ce mare interes astăzi, ea surprinde lucruri revolute, însă cu toate acestea, iată, doar în ultimii ani a fost montată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de Tom Dugdale, la Teatrul Figura din Gheorgheni de Botond Nagy, la Teatrul Metropolis din Bucureşti de Claudiu Goga.

Care să fie oare explicaţia pentru asta? Cred că, înainte de orice, rolurile generoase pe care scrierea le oferă actorilor.

Pesemne, tocmai această ofertă, în cazul în speţă, şi artistică, şi pedagogică, i-a determinat pe profesorii Gelu Colceag, Nicoleta Mânzu-Hâncu, în calitate de coordonatori ai promoţiei din anul 2011 ai ciclului de Master în Arta actorului de la UNATC-ul bucureştean, dar şi pe lect. univ. dr. Mihaela Sîrbu, în calitate de regizor, să aleagă textul lui Tennessee pentru spectacolul de absolvire. A mai fost, cred, un argument. Acela al calităţii studenţilor promoţiei. Căci nu e puţin lucru că printre ei să se afle viitori actori ce au confirmat după aceea, precum Sabina Brânduşe, Alexandru Ion, Anca Dumitra, Denisa Nicolae sau Sergiu Fleşner.

Ce a făcut, de fapt,  Mihaela Sîrbu ? Şi-a luat foarte în serios misiunea, a citit şi recitit cu mare atenţie textul, i-a descoperit majoritatea avantajelor, a pus în evidenţă marile lui teme. Eşecul, minciuna, alcoolismul, fuga de vârstă şi de realitate, inutilitatea acestor evadări din viaţă, condiţia emigrantului, tragismul personajelor. Regizoarea a gândit un spectacol de atmosferă, i-a garantat acestuia echilibrul, justa măsură,. Mihaela Sîrbu a avut înţelepciunea de a nu îngroşa nimic. Nu a mizat defel. pe mizerabilism. Nu a făcut din casa de la capătul lumii şi al liniilor de tramvai o speluncă. Din contră. A ajutat-o în acest sens scenografia profesionistă, elaborată, chiar surprinzătoare pentru un spectacol studenţesc, scenografie datorată Iulianei Gherghescu. Mihaela Sîrbu a ales o foarte bună ilustraţie muzicală, în specificul vremurilor în care se petrece acţiunea. Nu a încercat să îi îmbătrânească inutil pe actorii din distribuţie, să o urâţească pe Sabina Brânduşe, curajos distribuită în rolul Blanche Du Bois, să îl facă respingător, excesiv brutal pe Alexandru Ion, admirabilul interpret al lui Stanley Kowalski. A luat, pesemne, în calcul complicitatea spectatorilor care ştiu că au de-a face cu un examen final al unor tineri. Care au intrat cu dreptul în profesia de actori.

Aşadar, Sabina Brânduşe a conturat o Blanche nelipsită de delicateţe, de sensibilitate. Cu atât mai vulnerabilă. Ea vede în sosirea în casa surorii sale, Stella, rafinat interpretată de Anca Dumitra (o Stella de mult deposedată de iluzii, împăcată cu soarta) şi, mai apoi, în căsătoria visată cu Mitch (fără excese adus în scenă de Alex Vlad) ultimele ei şanse. Ratate. De aici, finalul. Alexandru Ion e, mă rog, era cu totul remarcabil în rolul Stanley Kowalski. Dur, însă, cum spuneam, dur cu măsură, nervos, nemulţumit de sine, bănuitor, iscoditor, neiertător cu Blanche, profitor la o adică.

Demne de reţinut deopotrivă evoluţiile actorilor Denisa Nicolae (asistenta), Daniel Haralambie (Pablo), Ana Călin (Eunice,  vecina iscoditoare), Sergiu Fleşner (Steve) şi Răzvan Ropotan (cu necesara candoare în Tânărul).   

UNATC – Anul al II lea Master-promoţia 2011

UN TRAMVAI NUMIT DORINŢĂ de Tennessee Williams

Coordonator: prof. univ. dr. Gelu Colceag
Asist. drd. Nicoleta Mânzu-Hâncu
Regia: lect. univ. dr. Mihaela Sîrbu
Scenografia: Iuliana Gherghescu

Cu:

Sabina Brânduşe(Blanche)
Denisa Nicolae (Asistenta),
Alexandru Ion (Stanley Kowalski),
Daniel Haralambie (Pablo),
Anca Dumitra (Stella)
Ana Călin (Eunice)
Alex Vlad (Mitch)
Sergiu Fleşner (Steve)
Răzvan Ropotan (Tânărul)
Eugen Bănică (Doctorul)

Data difuzării online: 5 iunie 2020

P.S. Acest text nu se adresează hiper-activilor şi irespirabililor vânătorul/d.c. (un caz clinic, fără scăpare), lucifer, ioan stănilă, herr, victor nagy, zâna-măseluţă şi, new entry, aspida.