Avem, aşadar, de-a face cu „o prostie mare cu cântece răguşite şi coruri zbierate, de Matei Millo şi Vasile Alecsandri, prelucrate şi mai prosteşte de Cătălin Ştefănescu, cu ajutorul substanţial al lui Doru Mareş”. Aceleaşi surse de informaţie ne înştiinţează că responsabilitatea  “cântecelor răguşite” şi a “corurilor zbierate” cade, de fapt, în sarcina Adei Milea. Rolul de factor coagulant a fost îndeplinit de regizorul  Alexandru Dabija care a pus din nou de o “jucărea”. De un ceva “atât de simplu, după vorbă, după port”, zămislit din dragostea declarată a directorului de scenă pentru limba română, pentru comorile sale, pentru nenumăratele, infinitele ei faguri de miere, pentru subdialectul ei moldovenesc.

Atunci când a început spectacolul şi când am văzut pretextul de la care porneşte totul- o pretinsă carantină instituită asupra “importantului” nod de cale ferată Vârciorova, acolo unde opreşte până şi legendarul  Orient Expres- m-am  dus cu gândul mai departe de graniţele literaturii române, mai exact la  Decameron  şi la Heptameron.  Nu cred că am greşit foarte tare căci o poveste formată din mai multe poveşti ne spune, la urma urmei, spectacolul lui Dabija,.

O poveste cu Chiriţe multiplicate şi multivoiajate, care la Londra, care la Paris, care la Hamburg, care condamnate să nu depăşească hotarele Bucureştiului. O poveste cu o Babă  cu pensie sau, mai degrabă, aspirantă, ca tot românul, la o pensie bunişoară. O poveste cu un fel de jidov  rătăcitor sau, mă rog, homo viator. O poveste cu un doctor excedat de simţul datoriei. O poveste cu o Luluţă emancipată şi teribil de voluntară şi cu un Guliţă Dinamitescu supraponderal şi înalt de aproape 2 metri care vrea , prin forţă, prin  ameninţarea cu forţa şi cu acte teroriste, să îşi elibereze “mamele”. O poveste cu soldaţi prostuţi şi alcoolizaţi de băuturi beţive şi cu îndrăgostiţi alcoolizaţi cu amor. O poveste cu  alte babe având preocupări teatrologice. Ş.a.m.d. Dar, mai cu seamă, o poveste despre noi cei de azi şi despre noi cei de ieri, despre naivităţile şi prostiile cotidianului românesc. Despre dusul de nas la români.

Aparent, spectacolul de la Teatrul „Bacovia” e unul minor. O comedioară nostimă, la care râzi bine, de la care pleci bine –dispus acasă şi cam atât. În realitate, lucrurile nu sunt defel aşa. Povestea te îndeamnă să reflectezi la carantine recente, mai mult sau mai puţin inventate, la gripe porcine şi aviare ce au sporit conturi personale şi au provocat isterii naţionale.

Spectacolul mai atrage o dată atenţia asupra talentului lui Alexandru Dabija de a convinge actorii, de a-i determina să îl urmeze, de a le insufla bucuria jocului, de a le reaminti că e o fericire şi un privilegiu să te afli pe scenă, că acolo nimeni nu are voie să fie un funcţionar plictisit. Invitat pentru prima oară la Bacău, Alexandru Dabija a stimulat spiritul de echipă şi a încurajat performanţele individuale. Nu există în montarea de la Teatrul “Bacovia” actor din distribuţie care să nu aibă şi numărul lui solistic, tot la fel cum nu am identificat interpret care să nu fi deprins şi pus în practică regulile ansamblului. Artiştii se numesc Bogdan Buzdugan, Adelaida Perjoiu, Ştefan Alexiu, Eliza Noemi Judeu, Dumitru Rusu, Firuţa Apetrei, Florina Găzdaru, Ştefan Ionescu, Corina Garanda, Simona Nica, Daniela Vrânceanu, Matei Bogdan şi Alina Simionescu.

Teatrul Municipal “Bacovia” din Bacău-  VÂRCIOROVA, CARANTINĂ;  O prostie mare cu cântece răguşite şi coruri zbierate de Matei Millo şi  Vasile Alecsandri, prelucrate şi mai prosteşte de Cătălin Ştefănescu, cu ajutorul substanţial al lui Doru Mareş; Regia: Alexandru Dabija; Asistent de regie: Irina Crăiţa-Mândra; Muzica şi versurile: Ada Milea; Scenografia: Cristina Ciobanu; Cu: Bogdan Buzdugan, Adelaida Perjoiu, Ştefan Alexiu, Eliza Noemi Judeu, Dumitru Rusu, Firuţa Apetrei, Florina Găzdaru, Ştefan Ionescu, Corina Garanda, Simona Nica, Daniela Vrânceanu, Matei Bogdan şi Alina Simionescu; Data premierei: 5 aprilie 2014