INTERVIU Francisc Doboş, preot catolic: Încercăm să-L facem atât de serios pe Dumnezeu încât Îl îndepărtăm de oameni

Francisc Doboş a învăţat că Dumnezeu are umorul Lui FOTO Arhivă personală Francisc Doboş/Facebook

Francisc Doboş (43 de ani) nu a ştiut încă din copilărie că vrea să devină preot, chiar dacă mergea cu drag duminică de duminică la biserică, ba chiar îşi dorea orice altceva, numai preot să nu fie. Însă cum căile Domnului sunt nebănuite, a înţeles până la urmă de ce credinţa e o bucurie şi nu un sacrificiu, iar acum este unul dintre cei mai iubiţi părinţi din ţară.

L-am găsit pe Francisc Doboş în parohia Catedralei „Sf. Iosif“ cu un zâmbet larg pe chip. Ştiam deja că nu este un preot obişnuit, dar am aflat cu această ocazie şi că este un preot special, cu har în adevăratul sens al cuvântului. A copilărit în sânul unei familii în care mama a fost ca o icoană. De la ea a învăţat că joaca e poarta către mintea şi inima unui om, iar mai târziu asta l-a ajutat să spună lucruri foarte serioase despre Dumnezeu inclusiv prin glumă sau prin ironie. Ca oricărui om, şi părintelui Francisc i-a luat ceva timp pentru a-L înţelege pe Dumnezeu şi a căzut pradă mândriei prosteşti şi orgoliilor spirituale. Voia să-i demonstreze lui Dumnezeu că e vrednic, voia să fie înaintea Lui în faţa tuturor celorlalţi, credea că Dumnezeu e ca un tonomat în care în loc de bani bagi rugăciuni şi eforturi spirituale. Dar Dumnezeu nu i-a răspuns. Abia când a înţeles că Dumnezeu nu poate fi „cumpărat“, L-a descoperit cu adevărat. Francisc Doboş nu este un popă care predică un Dumnezeu autoritar, un „bau-bau“, ci este un preot care predică un Dumnezeu al iubirii, al înţelegerii, un Dumnezeu care nu se supără pe noi când Îi întoarcem spatele sau Îl învinovăţim, un Dumnezeu cu umor. 

„Weekend Adevărul“: Numele dumneavoastră, Francisc, provine din germana veche şi înseamnă „liber“ şi „curajos“. Vă consideraţi un om liber şi curajos?

Francisc Doboş: Aceste caracteristici nu vin aşa, pur şi simplu, ele cresc odată cu laptele mamei. Mi-a trebuit ceva timp să ajung aşa. Prin natura noastră, cu tot felul de limite, cred că tocmai opusul libertăţii şi al curajului ne caracterizează de foarte multe ori. Suntem sclavi, dar la noi pe plantaţie, adică sclavul propriei persoane, nu al altcuiva, şi fricoşi. Foarte multe dintre alegerile noastre le facem pe bază de frică. Dar să răspund la întrebarea dvs., mă educ la libertate şi la curaj zilnic. Însă mă refer la libertatea şi la curajul care au un corespondent, pentru că în creştinism libertatea şi curajul au o oglindă spirituală, e una care face referire cu Cristos. Cine este parametrul sau cine îmi ridică ştacheta libertăţii şi a curajului? Până unde e libertate şi nu libertinism? Cât este curaj şi nu inconştienţă sau doar adrenalină care frizează pericolul morţi?

Psihologii spun că frica şi iubirea sunt cele două mari emoţii care guvernează lumea, iar restul sunt doar derivate din ele.

Da, şi de foarte multe ori iubirea este denaturată din cauza fricii şi atunci, în multe situaţii de viaţă, iubirea bazată pe frică se transformă în posesie. Nu mai ai libertatea de a dărui celuilalt, celorlalţi – fie că e vorba de partener de viaţă, fie că e vorba de propriul copil sau de prieteni – posibilitatea de a te refuza, de a nu te accepta. Dar tu ar trebui să faci investiţia cu orice risc, asta înseamnă iubirea adevărată. Şi cine te învaţă iubirea adevărată dacă nu cel care a făcut-o fără niciun interes, adică Dumnezeu în Cristos? Acum e o perioadă de pregătire pentru Crăciun, care nu înseamnă luminiţe, jingle bells. E o lumină - una! - de la care derivă şi celelalte. Dar dacă nu ne dăm seama care este izvorul, vom rămâne doar cu luminiţele din oraş sau de acasă. E o cu totul altă lumină. Apropo de cele două emoţii puternice, printr-o iubire adevărată nu fac să dispară frica, ea mă va însoţi, dar depinde cum o voi converti într-o iubire autentică. Frica însă ne salvează de moarte de foarte multe ori.

Cum ar trebui să-L iubim pe Dumnezeu fără să ne fie frică de El, pentru că sunt mulţi oameni cărora le este mai degrabă teamă.

Da, întâlnim şi în rugăciunile noastre, întâlnim şi în psalmi „frica de Domnul“. Eu de foarte multe ori, şi atunci când predic, dau această sintagmă – frica paralizează, teama te eliberează. Frica este acea emoţie oarecum instictivă, animalică, atunci când de fapt doar te aperi, îţi salvezi viaţa fără a mai conta ce este în jurul tău. Teama este mai...

Raţională?

Nu doar raţională, pentru că nu trece printr-un mecanism al intelectului sau al neuronilor, ci trece prin creierul inimii. Este teama aceea de a nu răni pe cineva, teama de a nu fi la înălţimea propriei vocaţii. Fie că este vorba despre o iubire într-o relaţie sau de iubirea părinte-copil, în orice relaţie a noastră ar fi bine să existe acea teamă iubitoare, care nu este frică. Frica aceea instinctivă mă face doar să-mi salvez pielea, de foarte multe ori cu orice cost. Iar teama te face să nu-ţi fie frică să-ţi pierzi viaţa pentru a o salva pe a altuia. De fapt, ăsta este şi un creştinism asumat – te pune în situaţia de a fi gata să mori şi nu mă refer doar la o moarte martirică, ci la moartea zilnică, atunci când renunţi, atunci când dintr-o iubire mai mare nu calci pe principii, dar calci pe orgoliu.

Să renunţi la tine.

Renunţi la tine, dar fără să te anihilezi. Renunţi la tine pentru a te înfrumuseţa. Mori ca să învii. Nu la sfârşit, tot azi sau mâine. Mori azi ca să învii diseară sau mâine sau după trei zile, aşa cum e biblic.

„Nu avem fibră optică directă du Dumnezeu“

Care a fost prima întâlnire cu Dumnezeu?

Prin laptele mamei, o spun adesea. Pentru că în momentul în care mă hrănea, mama se ruga pentru mine, iar când am început să devin conştient, printre primele mele amintiri sunt cele în care seara, înainte de culcare, mama se ruga cu noi. Momentul pe care nu-l voi uita niciodată e acela când am fost capabil să spun pe de rost prima rugăciune. Primul contact cu Dumnezeu a venit prin mama, dar ăsta este creştinismul, e întotdeauna mediat, adică vine prin cineva, nu-ţi vine direct, nu avem fibră optică directă cu Dumnezeu, ci o avem prin carnea altora. Creştinismul este întotdeauna întrupat şi vine prin ceilalţi, nu există doar creştinismul a tu per tu cu Dumnezeu, e un creştinism comunitar, nu e pe privat, pe persoană fizică, ci e întotdeauna comunitar. A, da, avem nevoie de relaţia noastră intimă cu Dumnezeu, dar avem nevoie mai ales unii de alţii, adică nu suntem definiţi individual, ci comunitar şi în comuniune. Deci întâlnirea cu Dumnezeu a venit prin mama, am început să o imit, să repet cuvintele ei, pentru că în general repeţi ceea ce cred alţii şi dai credit cuvintelor celuilalt. Adică valorile mamei devin valorile copilului, hrana mamei devine hrana copilului. Dacă o mamă Îl are pe Dumnezeu, atunci automat Îl va transmite şi copilului. Eu în toată viaţa mea nu am avut o duminică în care să nu fi mers la biserică şi să nu particip la liturghie, cred că doar o dată sau de două ori, când mi-a fost fizic imposibil să ajung. Din asta trăim, dar nu o facem din obligaţie, pentru că devine constitutiv, asta te creează, te cizelează, asta îţi conferă rădăcini în cer, dar fără să te ridice sau să pierzi contactul cu pământul.

Vă amintiţi prima întrebare pe care i-aţi pus-o lui Dumnezeu?

Nu m-am dus la El cu întrebări. Nu aveam cum. De obicei, întrebările vin în momentele de durere. Altfel, cunoaşterea lui Dumnezeu se întâmplă prin ascultare, e acel moment de ascultare, de uimire, când asculţi ce ţi se transmite. E ca atunci când unui copil îi sunt povestite basmele, pentru el devin realitate. La faptul religios, ştiind că nu e basm, nu trebuie să-L defavorizăm pe Dumnezeu folosind doar tonul ăla rigid sau atât de sever încât să vorbim despre Divinitate, dar să îi facem o defavoare. Oare Dumnezeu nu are toată gama emoţiilor noastre tocmai ca să ne ajute să-L trăim pe El? Când râdem, când spunem bancuri, când plângem, când ne bucurăm, Dumnezeu este prezent. Şi atunci în modul nostru de a-L povesti pe Dumnezeu celor mici ar fi bine să folosim toată gama de emoţii, de tonalităţi. Cred că asta ar trebui să învăţăm poate mai mult, pentru că oamenii se satură de un Dumnezeu plictisitor prin vocea sau prin trăirile altora. De ce foarte mulţi oameni nu vor să meargă la biserică? Pentru că nu-i caracterizează. Poate noi, cei care avem misiunea şi menirea de a-L prezenta pe Dumnezeu, Îi facem o defavoare, suntem atât de serioşi încât Îl îndepărtăm tocmai de oameni.

Încercăm să-L facem atât de serios pe Dumnezeu încât Îl îndepărtăm de oameni. Asta nu înseamnă că preoţii trebuie să fie clovni sau showmani, să-L dea pe Dumnezeu la super reducere, dar nici să-I facă o defavoare şi să-i îndepărteze pe oameni de El

Unde ar trebui să ne uităm după Dumnezeu?

Ne uităm oriunde, dar ne găseşte El. Este perioada Crăciunului, e vorba de Dumnezeu care se face carne, trup, adică ia viaţa noastră. În primul rând, ar fi frumos să ne cunoaştem pe noi înşine aşa cum ne cunoaşte Dumnezeu. Sunt persoane care nu L-au întâlnit în viaţa lor pe Dumnezeu, poate că nu au permis acest lucru sau poate că nu au avut ocazia, poate pentru că au avut parte de întâlniri cu persoane care i-au scandalizat încât s-au certat cu Dumnezeu şi L-au învinovăţit pe El. De fapt, asta se întâmplă când cineva strigă: „dar unde era Dumnezeu când eu sufeream?“.

De ce avem tendinţa asta?

Pentru că atunci când ne merge bine punem pe seama noastră, iar când ne merge rău trebuie să găsim un ţap ispăşitor. Dumnezeu nu cred că se supără şi nici nu are cum. Ne cunoaşte mult mai bine. Şi până la urmă nici nu e vorba de răbdarea lui Dumnezeu cât e vorba de răbdarea pe care o avem cu noi înşine până ajungem să deschidem ochii sau până când durerea foarte mare ne face să ne dăm seama că Dumnezeu nu ne salvează de boală sau de moarte, ci Dumnezeu ne salvează în moarte, Dumnezeu ne salvează în boală. De fapt, orice trăim, fie boală, fie moarte, trebuie să fie viu, adică să fie cu sens. Şi în felul acesta de foarte, de foarte multe ori oamenii pot depăşi chiar boala, chiar moartea, chiar ruptura. De fapt, convertirea nu înseamnă doar un efort sufletesc, intelectual, o pocăinţă, un post aspru, ci este schimbarea eului meu, mă îndepărtez de un idol.

Mica criză şi marea prostie

Dvs. aţi văzut un idol în Dumnezeu?

Ooo, da! Am avut şi eu un Dumnezeu idolatru, nu era Dumnezeu în Cristos, ci era doar o idee a mea despre Dumnezeu şi cum ar trebui să funcţioneze relaţia mea cu El, iar El nu răspundea. Era ca un aparat automat unde pun moneda şi dacă trag de manetă ar trebui să primesc ceea ce am comandat. Adică un Dumnezeu pe care Îl „plătesc“ prin prestaţiile mele, prin rugăciunile mele, prin eforturile mele spirituale. Şi de foarte multe ori, atâta vreme cât trăim cu un Dumnezeu care e la limita idolatriei, credem că Îl putem cumpăra pe Dumnezeu, credem că e un business. Dumnezeu iese din aceste criterii, El nu este o afacere, nu este un business. După ce tot apelezi la Dumnezeu „plătindu-I“ prestaţiile pentru a-ţi da sănătate, pentru a te feri de rele şi toate lucrurile pentru care se mai roagă oamenii, ajungi să-L întâlneşti cu adevărat pe Dumnezeu.

Cum se simte?

Sentimentul e ca atunci când întâlneşti un bun prieten sau când îţi întâlneşti iubirea vieţii tale, când se creează acea legătură şi nu mai e nevoie să „cumperi“, ci doar să te bucuri. E simpla bucurie de a trăi în comuniune şi de a-L frecventa pe Dumnezeu sau de a-L lăsa pe el să te frecventeze. Atunci ieşim din acest dinamism al calculului. Idolul acela pe care îl aveam se transformă, devine un Dumnezeu întrupat.

Dvs. cum v-aţi dat seama că vă raportaţi în mod greşit la Dumnezeu?

Treptat. Am râs când mi-am dat seama. Îmi amintesc un episod. Eram în primii ani de liceu, făceam seminarul mic, şi eram foarte zelos, eram exagerat de zelos, voiam să fiu primul dimineaţa în capelă la rugăciune, voiam să-I arăt lui Dumnezeu că eu chiar sunt un tip de treabă. Câteva luni chiar am fost... pitbull. Eram practic într-o competiţie cu Dumnezeu. Până într-o zi când în capelă ajunsese altcineva înaintea mea (râde). Atunci a fost mica criză şi am realizat marea prostie. Mândria prostească! Orgoliile mele spirituale! Eu voiam să-I demonstrez lui Dumnezeu când, de fapt, El nu avea nevoie de nicio demonstraţie din partea mea. Vrem să fim înaintea lui Dumnezeu în faţa tuturor celorlalţi, dar El nu are nevoia de asta. Câtă lipsă de maturitate! Lasă-i pe toţi în faţă! Evanghelia te învaţă că cel dintâi este cel care slujeşte. Renunţă la protagonisme, mai ales la cele spirituale. Asta nu înseamnă că le poţi evita tot timpul, pentru că dracu’ stă la pândă toată viaţa să-ţi pună piedici. Ispitele fac parte din natura umană, vor fi acolo mereu, dar depinde doar de noi spre ce ne îndreptăm atenţia, ochii. E nevoie de mai multă smerenie şi mai multă, aş îndrăzni să spun, autoironie, să ştii să râzi de tine.

„Cea mai importantă şcoală e şcoala refuzului“

Aţi pomenit mult de mama. Cum vă amintiţi de mama din copilărie?

Wow! De o jovialitate, de o bucurie ieşite din comun. Râdea des şi prin jocul ei ne-a făcut să ne jucăm cu tot ceea ce era serios. Acum că mă gândesc, tot ceea ce făcea mama devenea o joacă pentru noi. Ne păcălea şi făceam treabă jucându-ne, o ajutam la tot. Astea sunt imaginile, o mamă cu un caracter debordant, cu o bucurie debordantă, care a ştiut să ne ţină în mână, dar care nu ne-a lipsit niciodată de nimic. Mama ne însoţea, era ca roţile ajutătoare pentru bicicletă, ea ne însoţea în permanenţă, dar din ce în ce mai puţin, renunţa uşor şi ne lăsa pe noi. Şi poate că mama a fost mai băieţoasă decât tata.

Deci să înţeleg că atitudinea dvs. jovială e o moştenire de la mama?

Da, fără nicio îndoială.

Prin joacă iei un copil în serios. Cred că de multe ori asta este calea şi pentru adulţi. Prin glumă, prin ironie sau prin joacă poţi spune lucrurile foarte serioase despre Dumnezeu 

Şi tata cum era?

Tata când se întorcea de la muncă îşi petrecea prima jumătate de oră jucându-se cu noi. Ne arunca pe sus ca pe nişte popice, ne bucura. De aici şi pentru mine în contactul pe care îl am cu nepoţii mei sau cu copiii de la Fundaţia „Bambini in Emergenza“ lucrul cel mai serios pe care îl fac este să mă joc. De fapt, joaca e poarta către mintea şi către inima unui copil, iar mai apoi poţi să-i dăruieşti toată învăţătura, el te va asculta pentru că simte că prin joc tu îl iubeşti, îi vrei binele şi îl iei în serios. Prin joacă iei un copil în serios. Cred că de multe ori asta este calea şi pentru adulţi. Prin glumă, prin ironie sau prin joacă poţi spune lucrurile foarte serioase despre Dumnezeu.

De la tata ce aţi moştenit?

Seriozitatea muncii, disciplina în muncă. Îmi aduc aminte, cred că aveam vreo 5 ani când l-am ajutat pe tata să planteze în grădină nişte arbuşti de coacăze. Copilul nu are răbdare, copilul vrea atunci, dacă azi ai plantat, copilul mâine vrea să mănânce fructul. Şi eu l-am întrebat pe tata: „Păi, şi când o să mâncăm noi coacăze?“. „Păi, când o să ai tu nouă ani“. Mi s-a părut o veşnicie! O veşnicie! Sunt unele episoade pe care nu le uiţi vreodată... Dar uite cum au trecut anii şi cum te educă acest contact. Pentru că avem nevoie de relaţii. Mulţi dintre noi nu suntem născuţi din părinţi geniali, din intelectuali, dar dacă sunt oameni simpli şi buni poţi ajunge departe. Părinţii nu ni i-am ales noi, ni i-a ales Dumnezeu şi ei devin poarta noastră către viaţă, de foarte multe ori cu limite, cu conflicte. Mă gândesc că cei care nu au avut o relaţie senină cu familia au nevoie să facă pace. De foarte multe ori adulţii se gândesc la perioada copilăriei şi vor să o uite. Nu, să nu o uite, ci să pună o amintire care să mântuiască trecutul lor, trecutul acela dureros sau conflictual din copilărie. De cele mai multe ori ne aducem în prezent rănile copilăriei, de acolo provin multe dintre devierile adulţilor. Trebuie să învăţăm să mântuim printr-o memorie a iubirii ceea ce nu putem uita. Noi nu trebuie să uităm, ci să ne amintim cu ochi diferiţi ceea ce a fost. Şi dacă iertăm nu facem bine nici mamei, nici tatălui care ne-au greşit, ci ne facem bine nouă şi, indirect, şi lor, pentru că începem să-i iubim.

De fapt, cred că aici este marea provocare – să ierţi.

Da, doar că, din păcate, cei mai mulţi, când se gândesc la iertare, consideră că fac un bine mai ales celui pe care îl iartă. Nu, îmi fac bine mie, eu mă eliberez. Devin curajos, nu îmi mai este frică de trecutul meu şi nu mai trăiesc cu inima de piatră crezând că ei nu merită iertarea. Viaţa nu e pe merit! Noi facem un business din viaţă – ne dăruim lucruri, atenţie!, doar dacă merităm. Nu am meritat să trăim, viaţa e din iubire, chiar şi dacă descoperim poate că părinţii nu ne-au dorit, că am ajuns pe lume nu neapărat din iubirea lor. Există astfel de oameni care au ajuns să vindece lipsa dorinţei părinţilor prin faptul că ei şi-au dorit părinţii, i-au iertat şi i-au iubit oricum. Convertirea aceasta înseamnă de fapt că mori în trecutul acela pentru a învia astăzi şi faci să învie viaţa în părinţi şi în tine. E concret şi e atât de frumos creştinismul când devine întrupat, asumat, glumit, cu doza corectă.

Joacă la greu

Care este amintirea din copilărie care v-a rămas cel mai aproape de suflet?

Am foarte multe, dar prima care îmi vine în minte e legată de joacă. A fost într-o iarnă, nu mai ştiu câţi anişori aveam, eram cu fraţii mei şi mai mulţi copii pe stradă, iar un vecin mai mare avea o sanie. Ninsese şi noi alergam după sania lui. Bucuria aceea o am de fiecare dată când mă joc cu nepoţii mei sau cu micuţii orfani de la Singureni, e o joacă dusă până la epuizare. Alergând după sanie am simţit momentul acela de fericire relaţională, iar când ne-am întors acasă aveam zâmbetul acela până la urechi, care nu mai este doar de publicitate, care nu mai este doar pentru a vinde produse. Punem în reclame tot felul de familii ce par atât de fericite... Ce te face cu adevărat fericit? Doar relaţiile umane! Bucuria aceea am simţit-o şi când, în timpul comunismului, ne aşezam toţi la masă şi mama desfăcea şi împărţea o portocală, câte o feliuţă pentru fiecare. Bucuria aceea... wow! În bucuria aceea nu era vorba de portocală, ci de relaţia noastră. Redescoperirea relaţiilor sănătoase, cred că de asta avem nevoie. Să mai blocăm routerul.

Aveţi doi fraţi mai mici. Cum era atmosfera în casă?

Ne jucam foarte mult, dar ne şi tachinam foarte mult, însă certurile fac parte din creştere şi din fericire. Într-o familie în care există mai mulţi copii înveţi să fii refuzat, pentru că înveţi că nu totul ţi se cuvine. Consider că refuzl mofturilor unui copil ajută la dezvoltarea adultului şi preîntâmpină depresii prosteşti. Pentru că dacă nu am fost la şcoala refuzului în copilărie ne va fi foarte greu să ne descurcăm în viaţă. Şcoala refuzului te învaţă să împarţi ceva cu un frate, cu o soră, te învaţă că nu totul ţi se cuvine, te învaţă când trebuie să pui capul în pământ, te învaţă să accepţi când nu ţi se dă dreptate, te pregăteşte pentru momentele când trebuie să te descurci - la un loc de muncă, la şcoală între colegi, să nu intri în depresie pentru că ai fost refuzat, pentru că nu mai eşti primul din clasă, pentru că nu ai obţinut jobul pe care îl doreai. Şcoala refuzului te învaţă, de fapt, să devii luptător. Luptele dintre fraţi te forjează pentru viaţă, iar arbitrii, părinţii, prin mângâiere şi prin pedeapsă, ajung să dozeze creşterea fiecăruia. De aceea eu sunt foarte mulţumit, dincolo de toate prostiile copilăriei, că am avut fraţi.

„Dumnezeu are umorul Lui“

Când v-aţi dat seama că asta vă este vocaţia, menirea?

În adolescenţă. Aveam foarte mulţi prieteni, dar şi dintre rude, verişori, care deja de mici ziceau că vor să se facă preoţi. Eu am zis: numai preot nu vreau să fiu! Şi, la un moment dat, o măicuţă, care de vreo 25 de ani e la Ierusalim, în treacăt m-a întrebat dacă nu aş vrea să mă fac preot. Am tratat întrebarea cu „he-he“, cu ironie. Nu i-am dat importanţă, dar m-a urmărit, nu m-a mai lăsat în pace, deşi eu am tot fugit de ea. E ceva care îţi intră în minte şi mai apoi îţi coboară în inimă şi începe să lucreze.

Dar de ce nu voiaţi?

În mintea de copil nu voiam, pentru că Batman, aviator. Când eşti mic îţi doreşti lucrurile pe care şi le doresc oamenii, dar mai apoi Dumnezeu te gâdilă în felul Lui, te provoacă în felul Lui, prin oameni, se întâmplă ceva aparent nevinovat. Dumnezeu ştie cum să pună persoanele la momentul potrivit în viaţa fiecăruia, le trimite, le ia, dar viaţa continuă, iar Dumnezeu creşte, ca o sămânţă. Are umorul Lui Dumnezeu...

Şi până la urmă cum v-aţi hotărât?

A lucrat acea întrebare, m-a tot fugărit. Era imediat după anii ‘90 şi eu începusem să fac sport de performanţă, arte marţiale. Era visul meu. Artele marţiale îţi dau o educaţie, o rigurozitate, îmi plăcea foarte mult. Asta a fost în balanţă – continui activitatea sportivă sau merg la seminar? Şi mi-am zis că sportul cu Dumnezeu e mai periculos (râde). Dar am continuat să fac sport şi la seminar. Se uitau colegii dimineaţa la mine ciudat, că mă trezeam şi începeam să fac antrenamente pe la copaci. Râdeau de mine. (Râde)

Cum au reacţionat părinţii când le-aţi spus că vă faceţi preot?

Mama m-a luat deoparte – trebuie să stăm de vorbă (n.r. – pe un ton grav). (Râde)

Ce v-a spus mama? A vrut să se asigure că ştiţi în ce vă băgaţi?

Da, voia să se asigure că nu erau doar gărgăuni în capul meu. Am discutat, mi-a zis doar să fiu conştient de drumul pe care îl voi alege, m-a întrebat dacă m-am gândit bine şi mi-a spus că dacă simt că ăsta e drumul, atunci el va creşte odată cu mine. Dumnezeu este serios pentru fiecare etapă a vieţii unui om. Şi pentru un copil Dumnezeu este serios. Sigur că un copil nu are maturitatea adultului de a judeca, dar asta nu înseamnă că lucrurile nu sunt serioase şi pentru el. Nu e vorba numai despre Dumnezeu, ci şi despre celelalte aspecte ale vieţii, un copil e capabil să înţeleagă lucrurile ca pentru vârsta lui. Aşa şi cu Dumnezeu, a crescut odată cu mine.

Credinţa e o bucurie, nu un sacrificiu. Nu trebuie să facem atâta efort încât să dăm într-o hernie spirituală, pentru că nu efortul, ci bucuria te face să trăieşti orice suferinţă, orice încrâncenare

O îmbrăţişare cât o mie de cuvinte

Aveţi doi fraţi mai mici. Ei ce au zis când au aflat că vreţi să deveniţi preot?

S-au bucurat în felul lor, dar nu mi-au zis-o. Când m-am hotărât să merg la seminar şi le-am zis, fratele meu, Mihai, a venit noaptea lângă mine în pat şi m-a îmbrăţişat foarte strâns, neştiind că eu nu dormeam. Eu m-am prefăcut că dorm din dorinţa aia de iubire. Sentimentul acela pe care l-am simţit când el mă strângea puternic nu o să-l uit niciodată, a însemnat mai mult decât orice cuvinte. Îmi mai amintesc acum un episod de pe vremea când făceam seminarul teologic la Iaşi. Stăteam la internat şi fraţii mei mi-au adus un pachet de acasă. Apropo de evlavia forţată, din pachetul cu toate bunătăţile de acasă nu am ţinut nimic pentru mine, absolut nimic nu am folosit. Atât eram de exagerat în trăirile astea spirituale, încât le-am dăruit tuturor. În sacrificiul meu nu am gustat nimic, iar mai apoi fraţii au făcut mişto de mine, îmi tot aduceau aminte (râde).

Cum au fost anii de studiu?

De tranformare. Acea seriozitate, gândindu-te că mergi pe „calea cea grea a lui Dumnezeu“, dăunează pe termen lung, pentru că te face oarecum taliban spiritual. Mi-am dat seama că Dumnezeu nu are nevoie de aşa ceva. Mai apoi am avut parte de oameni luminoşi, de dascăli, de prieteni. În ‘97 am fost trimis la studii în Roma şi am întâlnit fiinţe care mi-au deschis şi mintea, şi inima, şi, de fapt, m-au provocat la seninătate, la normalitate, la bucurie. Credinţa e o bucurie, nu un sacrificiu. Nu trebuie să ne forţăm. Să nu facem atâta efort încât să dăm într-o hernie spirituală, pentru că nu efortul, ci bucuria te face să trăieşti toate etapele, orice suferinţă, orice încrâncenare, orice durere.

Cum au fost anii de studiu în Italia?

Wow! Perioada primilor ani, pentru că au fost cinci, din ‘97 până în 2002, a fost plină de momente de deschidere către lume. Aş dori tuturor să trăiască experienţe de deschidere a minţii, a inimii, a capului, a relaţiei, să cunoască oameni din toată lumea. Unde am studiat eu aveam colegi din Insulele Fiji, din Japonia, China, India, Vietnam, Pakistan. Am avut această respiraţie universală din Africa, din America Latină. La fel ca atunci când ai fraţi, simţi problemele, simţi conflictele, dar apar şi oportunităţile, pentru că începi să înveţi cum gândesc oamenii în alte locuri, care le sunt obiceiurile, înveţi să nu mai râzi de ei, chiar dacă la început poate ai tendinţa să le tachinezi tradiţiile. Cunoşti culturi, oameni, le vezi dezvoltarea, dar şi temerile. Ajungi la întâlniri reale, ajungi să cunoşti lumea într-un singur loc.

Un preot şi trei papi

Apropo de întâlniri, i-aţi întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi pe Papa Francisc.

Şi pe Papa Benedict.

Cum au fost acele momente?

Pe Ioan Paul al II-lea l-am întâlnit în ‘98, chiar înainte să vină în România. Avea deja semnele acelea de oboseală fizică. Am acea imagine când un cardinal m-a prezentat... am avut doar câteva momente. Emoţia e atât de mare în acele momente şi mai apoi îţi dai seama că de fapt nu ai avut în faţă un rege, ci un om care face referire la Cristos. Mai apoi l-am mai întâlnit alături de părinţii mei, mi-a îngăduit o audienţă privată. Pe Benedict, mi-aduc aminte, l-am întâlnit înainte de a fi papă. Eram cu trei colegi prin faţa Bazilicii Sfântul Petru din Roma, noi mergeam la universitate, el mergea la birou cu gentuţa lui şi ne-a oprit să ne întrebe de unde suntem şi ce facem. Noi nu aveam curaj nici să deschidem gura... Tocmai această imagine a Papei Benedict care nu străpungea ecranul, care nu era mediatic, pentru că e foarte timid, gingăşia asta relaţională m-a impresionat.

Ne-au schimbat cumva vizitele celor doi papi?

Ambele vizite ne-au schimbat. Ioan Paul al II-lea a schimbat foarte mult România. Sunt acele întâlniri care te responsabilizează şi te fac să nu te mai simţi aşa de rău. Eu cred că România după vizita aceea a început să respire mai uşor, nu a fost mândria aceea arogantă, ci mândria smerită, care ajută la dezvoltarea unei ţări. Eu cred că vizita aceea a avut un rol important pentru România faţă de Occident, faţă de lume. Iar acum, da - wow! -, cum să nu simţi şi vizita Papei Francisc. Sigur, a fost diferită, asta şi pentru că România e deja mai matură, dar iarăşi e o onoare şi o bucurie. Şi mai apoi, când nişte copii l-au întrebat care a fost cea mai frumoasă vizită pe care a făcut-o vreodată, să auzi din gura Papei că a fost România? Ce brand de ţară pentru turism am vrea mai mult decât să spună Papa Francisc că unul dintre cele mai frumoase locuri în care a fost e România?

„Oamenii sunt sătui de moralizatori. Au nevoie de cineva care să le arate frumuseţea vieţii“

Aţi avut momente în care v-aţi dorit să renunţaţi la această cale?

Da, dar nu a fost niciun episod puternic, nu am avut un moment în care să am îndoieli din acelea care să mă pună în cumpănă şi să mă facă să îmi doresc să renunţ. Nu! Dar sunt mulţi alţii care le au, experienţa mea nu e definitorie. Înainte de hirotonire - wow! - simţeam puternic, mă întrebam: „Ăsta e drumul? Ăsta e drumul?“

Dar oare de ce? Ce vă speria?

Credeam că nu voi face faţă. Nu mă speria nimic altceva decât propria persoană, mă speriam de mine. Sunt capabil sau nu? În fond, când nu mai absolutizezi propria persoană, când porneşti pe drum, Dumnezeu ia măsura celor 24 de ore pe care ţi le dă într-o zi. Şi când te confrunţi cu veşnicia alegerilor, dacă alegerea este bună pentru cele 24 de ore, atunci ea este bună pe termen lung. Aşa e şi în cazul căsătoriei, chiar dacă în mintea unora există căsătoria tip Programul Rabla, când nu mai funcţionează una, schimbăm, fără a înţelege că nu e ca la maşini. De altfel, nici preoţia nu e cu Programul Rabla, la nivel emoţional şi spiritual nu ar trebui să funcţioneze Programul Rabla. Da, există momente în care te sperii, pentru că începi să conştientizezi lucruri, dar în acele clipe e bine să nu mergi pe pilot automat, doar din inerţie, doar pentru că merge toată turma. Atunci e bine să te aşezi, să reflectezi, intri în perioadele de îndoială, de criză, care sunt binefăcătoare, ar trebui să existe, ca să nu te trezeşti pe urmă întrebându-te: cum am ajuns aici?

Dacă trăim veşnicia de pe acum, atunci putem muri oricând. Dacă ai iubit astăzi suficient, dacă ai trăit din plin astăzi e OK, e perfect, e veşnic. Noi nu avem de îndeplinit o normă a vieţii şi a iubirii, ci doar să ne bucurăm de tot ceea ce ne este dat

Cum v-aţi simţit după ce aţi fost hirotonisit?

Am fost foarte timid. De fapt, nu doar timid, panicat. Eu nu puteam să vorbesc în public, mă speria doar gândul acesta. Asta a fost una dintre marile mele preocupări – că un preot trebuie să predice. OK, ce înseamnă să predici? Trebuie să învăţ pe de rost? În mintea şi în inima nedezvoltate, nu doar teologic, ci şi raţional, asta a fost panica. Până după 20 de ani, când trebuia să mă afişez public, mi se rupea filmul, eu nu eram capabil să vorbesc, îmi pocnea inima în piept de frică, de emoţie. Nu eram capabil să stau în faţa oamenilor. Şi acum când mă gândesc că am mereu microfoane prin faţă... e paradoxal (râde).

Dar cum v-aţi „vindecat“ de această spaimă?

Nici nu ştiu, sincer. A crescut odată cu mine. Creşte când nu mai focalizezi doar frica, ci îi permiţi lui Dumnezeu să te dezvolte. De multe ori avem parte de aceste momente tocmai pentru că punem prea mult accentul pe noi. Hei, redimensionează-te şi ai mai multă încredere, pentru că încrederea va creşte şi va deveni curaj. Când dispar complexele de orice fel, când nu sunt mai prejos de alţii, dar nici mai presus, când am aceleaşi oportunităţi, dar şi foarte multe defecte, când nu mai eşti speriat de propriile defecte, când nu mai trebuie să „cumperi“ nimic de la Dumnezeu, când nu mai trebuie să demonstrezi nimic celorlalţi pentru a fi acceptat, atunci începi să creşti şi e cu adevărat frumos.

Care a fost cel mai emoţionant moment, care v-a schimbat cel mai mult, în toţi aceşti ani de preoţie?

Sunt multe, dar sunt cele pastorale, adică momentele de contact cu oameni, când simţi că Dumnezeu creşte în carnea lor. Sunt momentele când oamenii vin să se spovedească, poate după o viaţă întreagă, şi simţi că atunci s-a rupt ceva în ei, s-a rupt acel blocaj şi reîncep să trăiască, iar tu eşti acolo ca legătură cu Dumnezeu. Am trăit multe astfel de momente. Când vezi viaţa în cel care era mort, mort ambulant, în sensul de mort în propria viaţă sau mort în relaţiile cu ceilalţi. În anii de studii la Roma mergeam în weekend-uri şi slujeam la spitalul din Siena, unde mai merg şi acum vara, iar acolo există momentele acelea în care tu ca preot te-ai rugat şi a fost definitoriu. De exemplu, aştept pe holul spitalului pentru o vizită la un bolnav grav, aproape de moarte, intrăm, ne rugăm, îi dau maslul, plec şi aflu după o jumătate de zi că a murit imediat după ce am plecat. Faptul că unii bolnavi pe moarte aşteaptă întâlnirea cu Dumnezeu şi ajung să se elibereze după ce s-a creat un contact. Sau invers. Un alt moment a fost când părinţii unui nou-născut m-au chemat de urgenţă într-o noapte să o botez pe fetiţă, pentru că nu prindea dimineaţa. Era o fiinţă cât palma, se născuse la cinci luni, era în incubator, medicii nu-i dădeau nicio şansă. Părinţii ei îmi spun şi astăzi că acel moment a fost... (n.r. – pauză lungă) Julia are şase ani acum, merg mereu şi îi vizitez, fac parte din familie. Cele mai frumoase sunt momentele când creştinismul devine carne, nu e doar poveste, când simţi că el creşte în relaţiile dintre oameni.

Dar v-aţi simţit vreodată neputincios?

Oo, da, dar cum! Vedem pe cruce neputinţa extremă. Creştinismul nu înseamnă filme americane în care îi îndepărtăm pe toţi duşmanii. Nu, îi iubim. Nu îi omorâm. Puterea cea mai mare e iubirea, nu aroganţa, nu dreptatea aceea răzbunătoare, ci iubirea iertătoare.

Tinerii şi Biserica, in a complicated relationship

Cum vi se pare relaţia tinerilor cu biserica?

E ca la statusul de pe Facebook – in a complicated relationship (râde). Depinde de ce au întâlnit până atunci, pentru că dacă L-au întâlnit doar pe Dumnezeu care e „bau-bau“, care îţi face doar morală, Dumnezeul poruncilor, atunci nici mie nu mi-ar plăcea... Adică un Dumnezeu care îţi dă doar porunci? Sunt distanţi pentru că nu au întâlnit un Dumnezeu relaţional. De foarte multe ori depinde foarte mult şi de noi, preoţii. Încercăm să-L facem atât de serios pe Dumnezeu încât Îl îndepărtăm de oameni. Asta nu înseamnă că preoţii trebuie să fie clovni sau showmani, să facem reduceri după reduceri şi să-L dăm pe Dumnezeu la super reducere, dar nici să-I facem o defavoare lui Dumnezeu şi să-i îndepărtăm pe oameni de El. Tinerii vin acolo unde simt că sunt iubiţi, aşa cum şi copiii vin acolo unde se simt iubiţi şi, tocmai pentru că se simt iubiţi, părinţii au căderea mai apoi să-i tragă de mânecă şi să le spună că au greşit, iar atunci ei pot primi un reproş pentru că ştiu că vine de la cel sau cea care îi iubeşte. La fel e şi cu Biserica, noi dacă le spuneam oamenilor doar că tinerii sunt toţi pierduţi, dacă nu le spunem oamenilor cât sunt de iubiţi, degeaba venim cu legea lui Dumnezeu sau cu poruncile Lui. Ele în acest caz mai degrabă ucid decât să le dea viaţă. Noi trebuie să-L facem pe Dumnezeu să le dea viaţă oamenilor pe care îi întâlnim, nu să le aducă mai multe sentimente de vinovăţie sau să-i afunde în depresii. Dumnezeu nu-i „bau-bau“, asta trebuie să înţelegem. Trebuie să le arătăm oamenilor că înţelegem, că predicăm un Dumnezeu al iubirii, nu al iubirismului, nu al libertinajului, ci un Dumnezeu de iubire profundă şi responsabilă.

Suntem pierduţi fără Dumnezeu?

Evident. Suntem în suc propriu. E ca şi cum putem fi foarte bine ancoraţi, dar ancoraţi în ce? În mintea noastră, în contul nostru bancar, în proprietăţile noastre, dar toate pot dispărea oricând. Şi atunci eu spun aşa: dacă am de trăit până la miezul nopţii sau încă zece ani sau încă o sută de ani, sunt gata în orice moment? Ceea ce am trăit e OK? Am trăit în deplinătate? Asta este! Şi atunci nu mai trăiesc viaţa ca pe o posesie, ci ca pe un dar. Viaţa nu este o posesie, aşa cum nici persoanele nu sunt o posesie, ci sunt un dar. Când înţeleg lucrul ăsta şi încep să-l transmită, oamenii se eliberează. Ăsta e cel mai important exerciţiu, să mă fac pe mine să înţeleg că nu trebuie să posed, ci să primesc în dar, pentru că lucrurile esenţiale în viaţă sunt daruri. De fapt, tocmai frica ne face să punem posesie pe persoane, pe soţ, pe soţie, pe copii. Geloziile de unde vin? De frica de a nu-l pierde pe celălalt, dar astfel ajung să-l sugrum, iar relaţia moare. Atunci când viaţa devine dar îi dai voie celuilalt să greşească şi tocmai prin iubire adevărată celălalt va înţelege că nu are nevoie de control, ci de iertare.

Ce le-aţi spune celor care L-au pierdut sau sunt supăraţi pe Dumnezeu?

Îi las să fie în continuare supăraţi, dar voi fi lângă ei. Le arăt. Am avut recent şi o întâlnire cu Lucian Mîndruţă, ateul prin definiţie de la noi din ţară. I-am zis că scopul meu nu e să-l conving de nimic. Eu nu vin cu lecţii sau cu argumente către cei care nu cred în Dumnezeu, argumentul va reieşi probabil din felul meu de a fi. Dar eu nu mă duc să conving pe nimeni de nimic, nu mă duc cu un refren sau cu un disc. Creştinismul nu este doar despre a predica prin cuvinte, nu trebuie să facem prozeliţie, noi trebuie să-L trăim pe Dumnezeu. E perioada Crăciunului, perioada în care Dumnezeu se întrupează, Îl las să se întrupeze în mine, e un mod de a fi, un mod de a avea răbdare. Nu-l iau pe celălat să-i spun că e pe drumul greşit. Oamenii oricum ştiu că sunt pe multe drumuri greşite. Oamenii au nevoie de un drum de viaţă, nu doar să le spun eu că au greşit, pentru că fiecare îşi dă singur seama când greşeşte. Oamenii sunt sătui de moralizatori, oamenii au nevoie de cineva care să le arate frumuseţea vieţii. Cred că de fapt asta e o menire – să le arăţi oamenilor cât de frumoasă este viaţa fără să-i păcăleşti.

Sunteţi un preot altfel, aş îndrăzni să spun cool. V-au reproşat oamenii felul de a fi?

Evident! La un moment dat ajungi, nu să nu-ţi pese, pentru că asta ar însemna aroganţă, să nu mai trăieşti viaţa fiind doar cuminte de frică. Chiar nu! Să trăieşti viaţa în mod creativ şi efervescent, o viaţă bucuroasă şi plină de sens, nu neapărat cuminte. Să ai curajul să faci alegeri, care vor fi de unii acceptate, de alţii nu, nu trebuie să fim toţi încolonaţi, tăiaţi pe aceeaşi măsură. Creativitatea şi iubirea iau inima şi caracterul fiecăruia dintre noi. Fiecare are o capacitate personală de a iubi, cum poate iubi un om nu mai poate iubi un altul şi persoanele pe care le poate iubi el nu le poate iubi nimeni în locul lui. Fiecare are geografia lui interioară pe care nu o poate ocupa nimeni, niciodată.

Cer pe pământ

Vă gândiţi în permanenţă la Dumnezeu?

Nu sunt obsedat de Dumnezeu, pentru că El se gândeşte în permanenţă la mine. Trăiesc în El. Şi când nu faci bine, şi când greşeşti Dumnezeu e acolo cu tine. De aceea şi noi, preoţii, ne spovedim, pentru că păcătuim. Un preot se spovedeşte la alt preot. Iertarea şi iubirea nu ţi le poţi da, le primeşti. Chiar dacă sunt preot şi doar eu pot acorda dezlegare altuia, eu nu mi-o pot da mie. La fel şi iubirea. Eu o pot dărui altuia, dar ca să trăiesc am nevoie să o primesc.

Există un sens al nostru?

Să plantăm cer pe pământ.

Ce înseamnă asta?

Să trăim veşnicia de pe acum şi atunci poţi să mori oricând pentru că ai trăit astăzi. Dacă ai iubit astăzi suficient, dacă ai trăit din plin astăzi e OK, e perfect, e veşnic. Noi nu avem de îndeplinit o normă a vieţii şi a iubirii, ci doar să ne bucurăm de tot ceea ce ne este dat câte zile, luni, ani avem. Să primim veşnicia şi să o dăruim, să primim iubirea şi să o dăruim. Nu ai cum să dăruieşti dacă nu primeşti.