Hai să-ţi demolez Bucureştiul noaptea...

Am stat vreo zece zile într-un mic oraş din Vestul Europei care arată ca o bijuterie. N-am urmărit ştirile din România. Când am vrut să văd ce se mai întâmplă în ţărişoară, am constatat că se demolează în continuare.

În ultimii ani, s-au demolat atâtea clădiri de interes istoric şi cultural în Bucureşti şi în alte oraşe, încât subiectul a devenit o banalitate. Nu mai trezeşte reacţii, nu mai provoacă indignări. Cu excepţia câtorva organizaţii neguvernamentale sau a unor oameni convinşi că merită să lupte până în ultima clipă pentru a salva ce e de salvat, restul societăţii româneşti doarme în papuci atunci când sunt distruse case de patrimoniu. Iar primăriile ori guvernul se ascund după tot felul de chichiţe, interpretând legea cum vor, şi îşi văd de treabă, profitând de nepăsarea generalizată.

După ce am stat (ca măsură de igienă intelectuală) câtva timp fără ştiri din România, când m-am hotărât să revin în actualitatea noastră cea de toate zilele am dat, pe lângă deja plicticoasele frecuşuri politice, peste două ştiri despre demolări. În Bucureşti s-a mai dărâmat o clădire veche din zona Calea Griviţei, iar la Roman s-a demolat casa în care a locuit scriitorul Max Blecher. Asemenea veşti mi-au picat cu atât mai prost cu cât mă aflam într-un mic oraş din vestul Europei, care fusese distrus aproape în totalitate în al doilea război mondial, şi admiram felul în care s-a reconstruit tot ce se putea reconstrui, iar clădirile noi au fost realizate în spiritul celor vechi. Am mai văzut asta în multe oraşe europene, în care preocuparea edililor şi a cetăţenilor este în primul rând aceea de a păstra tot ce se poate, de a repara şi renova edificiile vechi, de a conserva urmele istoriei. Până la urmă, e o chestiune de bun-simţ, dincolo de orice teorii sofisticate: oamenii vor să trăiască în comunităţi, nu în adunături de clădiri puse la grămadă. Aşa încât orice încercare de a schimba faţa localităţii, orice propunere de construcţie care pare să afecteze identitatea ori cultura locului creează mari dezbateri publice, în care cetăţenii se implică activ. La noi, pe lângă distrugerile propriu-zise (irecuperabile), mai e ceva cel puţin la fel de scandalos: modul în care se procedează. Clădirea din Bucureşti s-a demolat (ca şi altele) după căderea serii, pe şest şi la iuţeală. Vechiul cântec sentimental “Hai să-ţi arăt Bucureştiul noaptea” cade şi el sub lovituri de baros.

Justificările edililor sunt la fel de scandaloase. De pildă – citesc în Ziarul de Roman – arhitecta oraşului, care ar fi trebuit să facă demersuri pentru eventuala păstrare a casei lui Max Blecher, zice că “valorificarea prin reabilitare ar fi fost foarte costisitoare” şi că “dreptul proprietarilor trebuie respectat”, pentru a se ascunde apoi după un limbaj de lemn:  “Sunt situaţii care exced sferei de competenţă a administraţiei locale sau chiar şi a noastră, ca specialişti”. Care specialişti?... Povestea asta cu respectarea sfântului drept la proprietate (am mai auzit-o de multe ori...) nu arată altceva decât primitivism şi lipsă de cultură. Există sute de exemple (inclusiv în localităţile româneşti) în care primăria, comunitatea locală ori Guvernul au găsit soluţii pentru a conserva şi a pune în valoare clădiri de interes cultural şi istoric, cumpărându-le de la proprietari. Da, renovarea e costisitoare, dar memoria unui oraş şi a unei comunităţi e nepreţuită. Cât poate să coste o casă veche dintr-un oraş ca Roman? Câteva sute de mii de euro? E un nimic, faţă de banii tocaţi an de an de statul român pe prostii ori pe contracte făcute pe sub mână cu găştile politico-economice. Aşa că a se slăbi cu “respectarea dreptului la proprietate” şi cu refrenul “ţara e săracă”.

Invocând ipocrit pretextul sărăciei, semidocţii noştri conducători şi edili – care, altminteri, n-au nicio ezitare să arunce banii pe fântâni vorbitoare, distracţii prosteşti ori “opere de artă” făcute după gustul lor de ţoape – aruncă la coş cultura şi istoria. Aşa că avem toate şansele să devenim, dintr-o ţară săracă, o ţară săracă şi prostuţă, cu adunături umane care nu prea mai ştiu nimic despre identitatea oraşelor în care trăiesc. Şi nici nu le pasă.