Subiect multă vreme ocultat, masacrarea populaţiei civile - în mare majoritate evrei - din Odessa ocupă un rol aparte pe harta actelor de violenţa extremă ale capitolului românesc al Holocaustului.

Faptul că s-a petrecut în afara teritoriului românesc,  mai departe de centrul Puterii, a facilitat uitarea, „ascunderea” sa chiar mai mult decât alte tragedii ale acestui capitol.

Pentru cine nu ştie – şi mai ales nu vrea să ştie - este foarte simplu, ca „pretextul depărtării” sau „extrateritorialităţii” evenimentului să fie luat în seamă. E vorba de Odessa, de Ucraina, deci ce s-a întâmplat acolo, nu are legatura cu România,  unde se poate spune, cu seninătate , precum profesorul Vladimir Iliescu, recent aplaudat de “nemuritorii” academicieni, că nu a fost Holocaust”.  Basarabia şi Bucovina …mai greu pot fi ocolite, dar cu un „minim” efort… se poate tăcea! Mai dificil cu  masacrele de la Iaşi din zilele de 27-29 iunie 1941, dar şi aici se poate găsi o soluţie: se minimalizează cifrele, se arată acuzator spre ocupantul german - care nu era ocupant, ci aliat -  dar cine mai face deosebirea...Apoi se mai spune că era război şi haos, şi se rezolvă problema. Mai ales că exista un „public-ţintă” gata convins, pregătit de ani de zile de tăcere şi „uitare statal organizată” că să folosesc formula politologului Michail Shafir.

Astfel, că readucerea  unui nou subiect „antipatic” în memoria colectivă este primită cu ostilitate. Cu atît mai mult, cu cît problema depăşeşte problematica specifică a Holocaustului,  cu încărcătura sa etnică.  Este vorba şi de imaginea armatei române ca armată de ocupaţie.  Evenimentele de la Odessa clatină  un clişeu, la care a lucrat mult propaganda din varii perioade, cu varii învelişuri ideologice. Clişeul  armatei  eliberatoare, sentimentelor umanitare, etc.
 
Şi iată că un regizor român are curajul unui film, care are menirea să spargă tăcerea. Un regizor, care crede că o societate se întăreşte prin adevăr, şi nu prin ascunderea acestuia sub ”€œcovorul” uitării şi a nepăsării.
 
Nu doresc să reiau  diversele luări de poziţii împotriva filmului, ci să încerc să relev cîteva puncte în jurul evenimentului.

Masacrele de la Odessa au fost prilejuite de un atac terorist, împotriva clădirii Comandamentului român din oraş, atac ce a avut loc la 22 octombrie 1941, la şase zile după ocuparea marelui port ucrainean, de către armatele române, în urma unei lungi-unii consideră prea lungă-ofensiva.
 
Înainte de a discuta despre planul de represiuni, aş dori să subliniez, că acestea au început înainte - de atentat, în chiar prima noapte a ocupaţiei. Documentele vorbesc de 8000 de victime, în prima zi de ocupaţie.
 

Şi acum să aruncăm o privire asupra represalilor. Cred, că prezintă  interes pentru profilul regimului şi a Conducătorului să urmărim succesiunea ordinelor. Primul ordin venit de la Bucureşti, cerea: ”Să se ia drastice măsuri de represalii”. Deci,   înainte de orişice, şi înainte de a avea rezultatele unei anchete se decid represalii.  Pedeapsa colectivă pare a fi o soluţie firească, pentru regimul fascist al lui Ion Antonescu. Precizările nu întîrzie. Ele vin într-u ritm accelerat în zilele de 22 şi 23 octombrie.. O notă informativă a Serviciului de Securitate Internă (SSI) descrie mersul operaţiilor de pedepsire:  
 
trecerea imediată la represalii masive prin exterminarea tuturor elementelor lăsate cu misiuni, suprimarea funcţionarilor NKVD, a membrilor din partidul comunist, precum şi a tuturor evreilor din oraş

Un naiv s-ar întreba de ce evreii? Dar numai un naiv! Altfel cine nu ştie, bancul care ne spune, că întodeauna sunt de vină evreii şi bicicliştii. La care se aude o voce: De ce bicicliştii?

În realitaea istorică, clişeul „iudeo-bolşevic” a fost o piesă importantă în arsenalul propagandistic, dar şi în exerciţiul politic al fascimului, inclusiv a celui românesc!  Şi cum diverşii diversionişti, agenţi NKVD, erau mai greu de prins, represiunea s-a făcut în primul rînd împotriva evreilor. Un raport-sinteză a evenimentelor din Odessa, din 4 noiembrie 1941 redactat  de un  ofiţer german-Erich Rodler-destinat superiorilor sublinia: 
Drept represalii pentru atentat, în noaptea de 22 spre 23, au avut loc execuţii în masă. În dimineaţa zilei de 23, pe un teren situat în incinta instalatilor portuare, împrejmuit de un gard de scanduri, aproximativ 19000 de evrei au fost impuşcaţi, cadravele lor fiind stropite cu benzină şi arse. Responsabilul  cu supravegherea telefoanelor româneşti mi-a relatat că, vineri, alţi 40000 de evrei au fost scoşi din Odessa către Dalnic. Acolo evreii au fost puşi în santurile antitanc şi împuşcaţi.”

Nu este intenţia mea de a face un exerciţiu de contabilitate funerară. Deşi cifrele  sunt edificatoare. Doresc să subliniez gradul maxim de barbarie de factură medievală, în plin secol 20. Un semn al medievalului, care este o ”€œcontribuţie” a tortionarilor  de la Odessa este folosirea masivă a execuţiilor  prin spînzurare, fenomen destul de rar, în acei ani.  Spectacolul spânzurătorilor pe străzile Odessei, trebuia să potenţeze sentimentul fricii, stiln important al terorii antonesciene.

Într-o notă a cabinetului militar al lui Ion Antonescu, adresată comandanţilor români din Odessa, se cerea foarte clar, pe puncte:

1. Executarea tuturor evreilor din Basarabia refugiaţi la Odesa, 

2. Toţi indivizii ce intră în prevederile ordinului nr. 1361 din 23 octombrie ( a se citi: evrei  şi comunist-L.R.), încă neexecutaţi şi alţii ce mai pot fi găsiti, vor fi băgaţi într-o clădire în prealabil minată şi care se va arunca în aer. Aceasta se va face în ziua înmormântării victimelor noastre

Acest document adaugă o informaţie preţioasă despre o „simbolistică a  terorii”, ce ne ajută să înţelegem fenomenul Holocaustului.

A spune că încă nu se cunoaşte totul despre episodul Odessa este fals. Avem publicate numeroase colecţii de documente, ce conţin mii de documente din varii surse: documente  milităreşti diplomatice româneşti, germane, sovietice. Alături de acestea sute de mărturii ale victimelor sau ale unor marori, care şocaţi de realităţile întâlnite şi simt nevoia să vorbească. Printre acestea din urmă, emoţionanta este mărturia lui Radu Cioculescu, scriitor şi gazetar, în 1941, ofiţer în armata română.  Iată ce scrie acesta unui prieten:

Dragă Aurica,

Duminică, 2 noiembrie, am vazut cel mai oribil şi sângeros spectacol din câte mi-a fost dat să trăiesc. În satul Ianovka (la 75 Km. de Odesa) unde eram în repaos cu transportul de muniţii, am văzut şiruri de convoiuri (!) de evrei evacuaţi din Odessa, sub paza baionetelor româneşti.  Fiecare convoi avea 800-2000 de suflete. Erau de 6 zile pe drum, fără hrană. Îşi vindeau hainele de pe ei pentru o pîine sau două. Cine nu mai era în stare să se ţie de convoi era omorît pe loc. Nu glumesc. Am văzut nenumărate asemenea scene, cu toate că fugeam de ele, în timp ce inspectam cantonamentul coloanei. Bătrîni, copii, femei, care rămăseseră pe drum şi numai erau în stare să se ţie de restul coloanei, erau împuşcaţi pe loc... de asemenea acte de cruzime s-ar îngrozi pînă şi urmaşii lui Ginghis-Han ”

Episodul Odessa rămâne un moment semnificativ al Holocaustului românesc.  Violenţa,  crima, frica, tortura fizică şi morală se combină într-un ritual al barbariei, al ‘ieşirii’ din civilizaţie.

Un astfel de episod trebuie cunoscut.  De dragul unui viitor, ce trebuie construit pe adevăr. De aceea demersul lui Florin Iepan este salutar.