Punea caii la trăsură, plătea câţiva mercenari, căci prin Hârlău mereu  găseai polaci fără treabă, şi pornea la drum, de fiecare dată făcând un popas memorabil.

În călătoriile lui se întâmplau cam acelaşi lucruri: colinda prăvăliile, cumpăra mărfuri proaste de pe la nişte turci care vindeau cu toptanul şi îl vizita pe Christodor Tolea, pe care îl credea prieten, cu toate că între ei nu erau decât nişte saci de făină, la preţ mai mic şi hurmuze aduse de la Stambul.

Cel mult 3 zile stătea prin Bucureşti, dar când se întorcea la Hârlău, era altul. În ochi îi străluceau mătăsurile valahe, iar faţa îi era luminată încă de felinarele de pe Mogoşoaia, de masalalele de la han, de soarele incomparabil al Bucureştiul, care aprinde focul în orice om, chiar şi mort. Târgoveţii ieşeau în poartă ca să vadă noua faţă a lui Nicola, femeile oftau cu tristeţe, iar copiii jurau, ca de cum vor creşte, să plece de-acasă.

 Poate că şi din cauza aurei lui de călător consecvent, Nicola s-a însurat cu o femeie frumoasă, care fireşte avea nişte aspiraţii secrete. Femeia aceasta, care în documentele epocii este numită numai nevasta (vă amintiţi că adeseori femeile nu merită să fie numite prin hârţogăria oficială), ei bine, visa la aventuri şi la călătorii fabuloase, avea mintea plină de bărbaţi tolăniţi pe barşoane, în caleşti păzite de arnăuţi. Nicola era doar muza, îi aducea aminte de visul ei şi atât. Totuşi, din ce vedeai prin Hârlău, el era singurul pe potriva acestei Madame Bovary fără nume.

Pentru cine nu-şi aminteşte, Hârlăul e pe undeva lângă Iaşi, iar la vremea aia era destul de prosper, în ciuda faptului că un boier din neamul Racoviţă (adică al Struţocămilei) legase oraşul de-o mânăstire, transformându-i pe bieţii târgoveţi în sclavi, care trăgeau toată ziua să plătească biruri mânăstireşti şi plocoane pe la călugări.

 Totuşi, Nevasta, aşa o vom numi de aici înainte, n-o ducea prost. Avea slugărime, ţoale aduse de prin Polonia, parfumuri primite cadou de la negustori, nu puţini, căci Nicola, cosmopolit rău, făcea multe afaceri cu tipi din Valahia, între care desigur se afla şi Christodor Tolea. Şi-a venit timpul să vă zic două-trei vorbe şi despre el.

Deţinea mori, de-a lungul Dâmboviţei, avea câteva prăvălii şi o casă prin mahalaua Caimata. Fiind bucureştean, normal, era avântat, plin de ofuri şi înclinat spre plăceri. Ochi negri, ţoale bune şi o trăsură plină de arnăuţi. Aşa a descins pe uliţele Hârlăului lăsând mulţi localnici cu gura căscată. Iar în uşa patiseriei a dat de Nevastă. Ea - cu privire apoasă; el - cu inima zvăpăiată.

O săptămână a întârziat la Hârlău, fiind plecat într-o călătorie de pură plăcere. Nicola era flatat de un musafir pe care-l considera întruparea distincţiei, iar Nevasta avea grijă să-i arate corsetul, ori de câte ori era necesar.

Se spune despre moldovence că aşa şi pe dincolo, ştiu ce vor de la viaţă, iar despre valahi că mai întâi fac şi pe urmă gândesc. Pe scurt, în dimineaţa de vară, când Nicola a coborât în salon pentru micul dejun, a constatat că musafirul plecase fără să zică măcar un la revedere formal. Iar nu după mult şi-a dat seama că lipsea şi Nevasta, împreună cu bijuteriile pe care i le făcuse cadou.

Prin urmare a scris jalbă, direct la vodă -Mavrocordat în acel moment -, care, impresionat aşa cum sunt toţi bărbaţii care află că un alt bărbat a fost părăsit de nevastă, i-a dat câştig de cauză lui Nicola.

Nu vă mai spun că îl susţinea tot oraşul, iar unii puneau întâmplarea pe seama călătoriilor la Bucureşti, în oraşul deochiului şi al halviţelor otrăvite, al parfumurilor şi al damblalei şi aşa mai departe.

Sfătuit de susţinători, Nicola a trimis  jalbă şi în Valahia. Putem spune că Nevasta a fost dată în urmărire de la Hârlău până la Bucureşti.

Mavrogheni, aflat atunci pe scaunul din Valahia, a citit plângerea şi ce credeţi? I-a dat dreptate tot lui Nicola.

Prin urmare, aşa cum aflăm din condica acelui proces, publicată de V A Urechia, nefericitul Christodor Tolea a fost aruncat în puşcărie pentru răpire şi ofensă adusă ordinii sociale. Câteva dintre morile lui au fost vândute pentru a fi despăgubit părăsitul Nicola, dar şi pentru a acoperi cheltuielile judecăţii şi în general pentru a-i plăti pe cei implicaţi în poveste, de la ispravnic la mitropolit şi la funcţionarii din cancelarie.

Bineînţeles, Nevasta a fost obligată să se întoarcă acasă, iar restul vieţii ei s-a scurs monoton, lângă o fereastră deschisă spre sud şi spre visele ei spulberate. Ori aşa ar fi trebuit, căci cine bea din Dâmboviţa, ştiţi cum se spune, capătă obiceiul să bea din nou.