Marele Lider, liderul absolut, aflat la o vârstă deja înaintată, dispărea, cam fără explicaţii, preţ de câteva zile din peisajul vieţii cotidiene. La un moment dat, propaganda oficială se învrednicea să dea un comunicat potrivit căruia el, Marele Lider, ar fi răcit. Ocazie pentru marele public, adică pentru ceea ce se chema, în conformitate cu limbajul standard, limbajul oficial „popoarele Uniunii Sovietice” cărora li se alăturau şi cetăţenii din ţările satelite, să creadă că sfârşitul e pe-aproape.

Analiştii occidentali, sovietologii îşi intensificau activitatea, se întreceau în pronosticuri privind numele succesorului, convinşi că şi acesta va fi recrutat din rândul conducerii gerontocratice, că trecutul lui era ombilical legat de KGB şi că trecerea sa pe la Kremlin nu va aduce nici un fel de schimbare substanţială. Scenariul a funcţionat perfect trei ani după moartea lui Brejnev, din noiembrie 1982, când locul la Kremlin i-a fost luat mai întâi de fostul şef al KGB, Yuryi Andropov, apoi de Konstantin Cernenko.

După acesta, în 1985, a intervenit marea surpriză, pe numele său Mihail Gorbaciov. Surpriză iniţial doar pentru faptul că noul şef suprem era relativ tânăr, nu avea încă 45 de ani. Au urmat apoi alte surprize, mult mai consistente. La doar un an de la schimbarea de putere, început de schimbare a unei întregi gărzi, Pravda era cu totul alta, în societate se simţea un firicel de libertate, gurile se dezlegau, teama faţă de partid şi KGB se mai atenuase, lumea începând să spere. Speranţa s-a întărit atunci când noul lider a lansat pe piaţă cuvintele magice glasnost şi perestroika ce au creat pentru o vreme, nu doar în URSS, ci în întreg Blocul comunist răsăritean iluzia că socialismul ar putea fi reformabil.

Nu a fost să fie, nu se putea să fie astfel, iar toamna-iarna anului 1989 a adus cu sine căderea comunismului, o întreagă parte de lume redescoperind mai întâi cu încântare, chiar cu o doză de inconştienţă, mai apoi cu o timidă şi mai încolo cu accentuată îngrijorare cuvântul capitalism. Şi mai ales substanţa lui. Ce poate fi şi ea întunecată. Era un capitalism diferit, de bună seamă, de cel izgonit cu „ajutor” sovietic în anii 40-50 şi  pentru a cărui nouă punere în aplicare nimeni nu dispunea acum de nici un fel de „mod de întrebuinţare”. Au urmat ezitări, eşecuri, suferinţe, victorii parţiale. Au urmat pe alocuri chiar şi războaie. Unii le-au pus pe seama capitalismului fără să înţeleagă sau chiar fără a vrea să vadă că ele tot în comunism îşi află seva.

Încă un an sau doi, URSS şi Gorbaciov au făcut în Lume figură de lupi singuratici, Mihail Sergheevici supravieţuind cu imensă dificultate puciului din august 1991, dar nu şi imperativelor vremii. Doar câteva luni mai încolo, la sfârşitul lui decembrie, Gorbaciov avea să anunţe dizolvarea Uniunii Sovietice şi demisia sa din funcţia de preşedinte.

URSS a dispărut în doar trei zile. Să fi dispărut oare, cum era de dorit şi cum, poate, era normal şi omul sovietic? Homo sovieticus, acea creaţie artificială impusă de partid, despre care au scris şi spus atâtea iluştrii disidenţi, dar şi sovietologi.

Nici vorbă. Homo sovieticus trăieşte. Încă trăieşte. Şi după era Gorbaciov, şi după decăderea tragică a Rusiei din epoca Elţin. Trăieşte şi nu numai în Rusia, acolo unde un fost locotenent-colonel KGB pe nume Vladimir Putin, ajuns preşedinte, le alimentează localnicilor nostalgiile imperiale, ci şi în multe alte republici ce au făcut odinioară parte din fosta, din marea URSS.

Homo sovieticus a supravieţuit sărăciei, foamei, conflictelor armate inter-etnice. Vreme de mai bine de 20 de ani a dus o viaţă „cehoviană”, fără istorie, s-a refugiat în cine ştie ce fost mausoleu autentic sau doar simbolic. În vremea din urmă omul acela a devenit tot mai vocal, astfel apărând pe piaţă „cererea de Uniunea Sovietică”. Homo sovieticus a redevenit în zilele noastre protagonistul unei noi comedii de modă veche. Comedie ce poate oricând să se transforme în tragedie de vreme ce sunt în creştere nostalgia pentru Imperiu, pentru mâna de fier, pentru autoritate, pentru seceră şi ciocan.

Pe acest supravieţuitor, pe omul sovietic, l-a întâlnit în feluritele sale forme- stalinistă, hrusciovistă, brejnevistă şi gorbaciovistă- Svetlana Aleksievici. L-a provocat să vorbească, să se confeseze, să-şi spună povestea personală, o poveste frecvent emoţionantă, disperată, tragică de-a dreptul, Svetlana Aleksievici. Confesiunile lui, uneori fragmentare, anonime, convergente, suprapuse, asemănătoare, cum ar spune poetul, unor voci indistincte în lumina orbitoare, alteori perfect articulate reprezentând substanţa masivei cărţi Vremuri second-hand, apărută în anul 2016, în traducerea Luanei Schidu în colecţia Memorii/ Jurnale  a Editurii Humanitas.

Cartea e scrisă la persoana întâi. Numai că această persoană nu aparţine Svetlanei Aleksievici, ci protagoniştilor, martorilor, victimelor unei drastice, dure, chinuitoare tranziţii. Tranziţia aceasta le-a oferit mai întâi  oamenilor sovietici Alinarea prin apocalipsă iar mai încolo întâlnirea cu Farmecul vidului. Aceasta însemnând că în fosta URSS tranziţia, mai abitir ca altundeva în vechea „lume comunistă”, a dat mult prea adesea semn că duce spre nicăieri. Spre fundătură. Supremă răzbunare a istoriei! De unde teama, revolta, disperarea. De unde, fără doar şi poate, a doua răzbunare, concretizată în nostalgia imperială. Primejdios şi cu rezultate instrumentalizată de noul Ţar, cu comportament de atot-puternic secretar general. De Vladimir Putin.

„Relicvelor” de toate felurile - staliniste, hruscioviste, brejneviste ,- dezamăgiţilor gorbaciovişti li se alătură tinerii. Alţii, fireşte, şi nu doar strict biologic, faţă de cei ce la începutul anilor 90, Cei ce râdeau, făceau băşcălie de proaspăt defuncta şi înmormântata Uniune Sovietică. Alţii, dar mai ales radical altfel. Poartă la vedere tricouri cu secera şi ciocanul, se revendică din Lenin şi din Stalin.

Ştim. Istoria nu se repetă. Însă tinerii aceştia par să refacă povestea altor generaţii de la început de secol XX ce îşi doreau aprig comunismul, fără să ştie ce înseamnă el cu adevărat. De unde şi întrebarea justificată a Svetlanei Aleksievici, până la urmă întrebarea esenţială a cărţii. Ştiu oare tinerii, tinerii aceştia ce înseamnă comunismul? Fie el şi unul second-hand!

Svetlana Aleksievici - VREMURI SECOND-HAND; Traducerea: Luana Schidu; Colecţia Memorii/Jurnale; Editura Humanitas, Bucureşti, 2016