Reevaluări, recuperări

Mateiu Caragiale, autorul romanului „Craii de Curtea-veche“

În ultimii ani, apar tot mai multe cărţi, majoritatea, teze de doctorat la origine, care încearcă să reevalueze literatura interbelică. E vorba îndeosebi de romancieri, care au fost consideraţi marginali în epocă. Noţiunea însăşi de marginalitate a suscitat discuţii. E vorba de un raport faţă de canon sau de unul faţă de standardele estetice ale vremii?

Receptarea joacă, la rândul ei, un rol? Citim neapărat diferit în epoci diferite? E obligatorie în toate cazurile şi o reevaluare, ca să putem conta pe o recuperare? Şi, la urma urmei, care sunt scriitorii supuşi acestui tratament privilegiat?

Să spun dintru început că o astfel de listă nu este stabilită o dată pentru totdeauna. Mai mereu apare câte un nume nou. Reevaluarea are, apoi, rezultate variate. În unele cazuri, autorul cu pricina poate fi considerat ca intrat postum în canon, în altele, mai multe, efortul criticii se mărgineşte la a-i mări cota de piaţă. Ceea ce înseamnă reeditări, inedite, biografii sau studii.

Spre ilustrarea dificultăţilor procesului, să ne oprim la câteva opere care au fost reevaluate.

Poem sau roman?

Cea mai spectaculoasă reevaluare a avut-o romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea-veche“. Problema lui în anii 1930, când a apărut, n-a fost atât recunoaşterea valorii, cât identificarea formulei literare. Valoarea nu i-a fost pusă la îndoială, chiar dacă a creat mai degrabă fani incondiţionali decât cititori obişnuiţi, lucru rămas valabil şi după război. Cât priveşte formula, ea a dat naştere unor polemici aprige. Mulţi critici, între care G. Călinescu, au refuzat să considere „Craii“ un roman.

Nici „Ochii Maicii Domnului“ sau „Cimitirul Bunavestire“ ale lui Arghezi n-au fost considerate romane până târziu. Ş. Cioculescu îi sugera autorului acestora din urmă titulatura de poeme. Motivul e acelaşi: romanul era, în concepţia dominantă a epocii, o scriere epică şi realist-psihologică, aşa cum erau „Ion“ sau „Concert din muzică de Bach“. Şi care avea o anumită unitate a perspectivei. Condiţii pe care „Craii“ nu le îndeplinea într-o măsură suficientă. Abia lărgirea ideii de roman a permis „Crailor“ să fie reconsiderat şi să devină operă canonică. Asta s-a întâmplat în anii 1970.

În anii 1990, romanul a ocupat locul întâi într-o anchetă referitoare la ierarhia romanului românesc din secolul al XX-lea.

Revanşă peste timp

O soartă asemănătoare au avut „Întâmplările din irealitatea imediată“ ale lui M. Blecher, apărute tot în anii 1930. Ca şi în cazul „Crailor“, romanul lui Blecher a stârnit entuziam în privinţa valorii lui, considerate excepţionale, şi o la fel de excepţională nedumerire privind formula literară. Mai ales avangardiştii l-au preţuit fără rezerve, dar nici critica din două generaţii nu l-a ignorat. Romanul a avut însă ghinionul ca „Istoria“ lui G. Călinescu din 1941 să-l omită pur şi simplu. Marele critic s-a ocupat fugar doar de un al doilea roman al lui Blecher, „Inimi cicatrizate“, mai puţin valoros, e drept, pe care l-a socotit o imitaţie după Thomas Mann. În anii 1950, în plin realism-socialist, marginalitatea a devenit marginalizare „oficială“, atât a lui Mateiu, cât şi a lui Blecher, din motive ideologice.

Reconsiderarea se va produce tot în anii 1970, dar identificarea corectă a formulei va mai lua două decenii.

Sunt puţine romanele din interbelic socotite marginale de istoricii literari care şi-au luat o revanşă atât de strălucită precum cele două mai sus-menţionate, deşi câteva s-au bucurat de reevaluare. Mă gândesc la romanele lui H. Bonciu, originale şi chiar şocante în epoca în care au fost publicate, adică în aceiaşi ani 1930. Ca să nu mai vorbesc de romanele lui Felix Aderca, absolut remarcabile, preţuite la apariţie, unele, cu un deceniu mai devreme decât ale lui Bonciu, nici măcar retipărite toate până azi.

Reevaluarea e un proces continuu şi necesar. Schimbarea standardelor estetice şi, implicit, a celor de lectură implică reevaluări periodice, uneori cu rezultate neaşteptate. Recuperarea în canon este mai rară, deoarece canonul se schimbă mai rar şi e absolut imprevizibil. E nevoie de o privire în urmă de la oarecare distanţă spre a fi conştienţi de mişcările tectonice de suprafaţă ale standardelor literare. Canonul ţine, el, de mişcarea plăcilor tectonice, pe care nu le putem vedea, de la adâncimi insondabile, dar pe care le simţim ca şi pe cele superficiale.