Încă de la începutul volumului, apărut la editura Litera, Bucureşti, 2020, pp.255, aflăm ca autorul, Sebastian Burduja, este doctor în economie la ASE, summa cum laude, licenţiat cu onoruri şi merite deosebite al University of Standford şi dispune de două  masterate la universităţi americane de prestigiu, Harvard  Business School şi Harvard Kennedy School of Government. Activitatea universitară a autorului a fost fructificată prin jobb-uri la Banca Mondială în Washington DC, precum şi la Dalberg, companie specializată în proiecte de ţară. Cu toate acestea, Sebastian Burduja a ales să revină în ţară pentru acest proiect care se cheamă România, propunând un plan pentru ţară, în baza expertizei pe care a dobândit-o la universităţile şi instituţiile financiare amintite.

Cartea este structurată pe 7 capitole, iar autorul propune, pe tot parcursul volumului, un plan pentru România. Astfel, Sebastian Burduja analizează principalele probleme ale României şi oferă soluţii. Teza principală a volumului constă în faptul că pandemia globală sanitară, coronavirusul, poate reprezenta o oportunitate de dezvoltare economică pentru România.

Primul capitol se intitulează Revoluţia întoarcerii acasă. Românii, care au plecat în străinătate, ar trebui să se întoarcă. În acest sens, autorul oferă câteva cifre, arătând că doar în anul 2018 au plecat din ţară 203.000 români (p. 29), iar 6 milioane de români au plecat în ultimii 30 de ani. Astfel, diaspora românească este a cincea cea mai mare din lume, după un raport OCDE. Pentru acei români exilul este autoimpus, fiind născut din frustrările lipsei de oportunităţi. Aşa am ajuns să avem a doua cea mai mare creştere a migraţiei la nivel mondial, după Siria (p.33). Totuşi, elita exilată nu este ruptă de România, deoarece poate influenţa traiectoria ţării în plan politic şi economic.  România resetată, după cum o numeşte autorul România 4.0, trebuie să aibă oameni potriviţi la locul potrivit. Elita exilată poate transfera know-how din marile centre de inovare sau academice ale lumii. Autorul arată că deşi a terminat mari universităţi americane a revenit în ţară (p.35). Prin urmare, o soluţie ar consta în implicarea statului printr-o serie de politici pentru readucerea românilor acasă şi nu există un moment mai bun pentru acesta, odată cu declanşarea pandemiei de coronavirus. Astfel, diaspora SMAT e o resursă strategică pentru România, iar întoarcerea acasă ar putea însemna proiectul de ţară, prin inversarea fluxului din emigrare în repatriere. Aşa cum paşoptiştii s-au întors acasă după înfrângerea revoluţiei de la 1848, tot aşa românii care au plecat din ţară, în ultimii 30 de ani, se pot întoarce acasă pentru reclădirea României, precizează autorul.

În capitolul Revoluţia ideilor, Sebastian Burduja pleacă de la ipoteza că avem prea mulţi politicieni şi prea puţini lideri (p. 47). România are nevoie de lideri autentici în toate domeniile, iar cea mai mare criză de leadership este în arena politică (p.61). Soluţia ar fi aceasta: dacă eşti nemulţumit, intră în politică, deoarece implicarea nu e o alegere, ci o datorie nenegociabilă în orice democraţie (p. 61). În România, politica trebuie recucerită, om cu am, comunitate cu comunitate, prin vot democratic. Politica nu este despre politicieni, ci despre cetăţeni şi astfel cei care au renunţat la luptă pot fi recuperaţi, e de părere autorul volumului.

În capitol Revoluţia cetăţenilor, Sebastian Burduja marşează pe o consolidare democratică, prin dezvoltarea culturii politice şi a educaţiei civice unde statul până acum a eşuat, iar soluţia poate  veni dinspre societatea civilă şi partidele politice, cu condiţia ca cetăţenii să fie interesaţi de politică. Totuşi, odată cu Ordonanţa 13 şi marile manifestaţii de stradă, cetăţenii au început să se informeze (p.79). Momentul 10 august a amintit diasporei că îi pasă de ţara asta (p.81). Deşi  autorul menţionează că online-ul şi procurorii vor scoate la iveală adevăraţii vinovaţi pentru sutele de răniţi, totuşi luna aceasta dosarul 10 august a fost clasat de judecători, în lipsa probelor din dosar ale procurorilor, iar instigatorii şi sabotorii protestului au rămas liberi.  Prin urmare, însănătoşirea României nu poate să plece exclusiv de la aleşi (p. 86). De  aceea, trebuie să facem politică cu toţii şi astfel noua generaţie de cetăţeni se va ridica şi va desăvârşi ceea ce generaţia noastră a început.

În capitolul 4, Revoluţia democraţiei, autorul plecă de la afirmaţia lui Thomas Jefferson: „Când un guvern se teme de cetăţeni, este democraţie. Când cetăţenii se tem de guvern, e dictatură” (p. 89). Aici Sebastian Burduja reia câteva teze din lucrarea sa intitulată Între speranţă şi deziluzie, apărută în anul 2016. Astfel, progresele României, în privinţa consolidării democratice din zona instituţiilor anticorupţie, se datorează presiunilor externe, iar politicienii români nu îşi pot aroga merite în combaterea corupţiei (p. 96). În acest sens, ideea MCV-ului a fost să menţină o presiune externă pentru continuarea luptei anticorupţie româneşti (p. 97). Pe de altă parte, asupra partidelor nu a existat o presiune externă de reformare, însă recomandările externe au adaptat instituţiile statului la rigorile europene (p. 100). Pe de altă parte, cauzele deficitului democratic din partide constau în faptul că sunt organizate ca structuri de susţinere a unor lideri, decât ca organisme  de dezbatere (p. 101). Autorul propune un ghid de bune practici pentru partidele politice bazat pe cinci surse: oameni , idei, finanţare, organizare şi continuitate.

Revoluţia democraţiei are nevoie de o Românie educată, precum şi de corelarea şcolii cu piaţa muncii (p. 105). România are un surplus de fabrici de diplome şi nu există o monitorizare atentă a rezultatelor. Consecinţele constau în creşterea exodului de forţa de muncă, atractivitate slabă a pieţei romaneşti pentru investiţii străine cu valoare adăugată mare (p. 106). Autorul propune mai multe soluţii cum ar fi înfiinţarea unor reţele eficiente de absolvenţi, alumni, precum şi centre de orientare în carieră. (p. 107). Conform lui Sebastian Burduja, mai este nevoie de apariţia unei noi generaţii de antreprenori români. Acum antreprenorii sunt în antiteză cu birocraţia statului jupân, care învinge orice cetăţean şi partid politic. Astfel, România se va face bine când va fi condusă de oameni potriviţi, competenţi şi integri (p. 117). În funcţii de decizie trebuie să ajungă oameni potriviţi care vor şti ce să facă, în fiecare an, cu cele peste 400 miliarde de lei cheltuiţi de la bugetul de stat. Investiţia în politică ar fi cea mai bună decizie de business pentru antreprenorii români şi cea mai bună pentru România (p. 118). Pentru eficienţă şi transparenţă avem nevoie de inovaţii, pentru că tehnologia nu ia şpagă. Birocraţia în România este supradimensionată, iar încercările de digitalizare nu au reuşit. Astfel, noile tehnologii reduc eforturile cetăţenilor pentru a preveni practicile de corupţie, ascunse în spatele hârtiilor şi pentru acesta ar fi nevoie ca fiecare român să aibă o identitate digitală. Un exemplu în acest sens este dat de autor. ANAF a anulat un proiect de 70 de milioane de euro cu Banca Mondială pentru modernizarea sistemelor informatice (p. 119).

În capitol 5, Revoluţia deschiderii, autorul arată că direcţia României este spre Vest şi mai puţin spre Est (p. 123). Sebastian Burduja subscrie tezei susţinerii necondiţionate a României pentru apartenenţa la NATO şi la UE, precum şi pentru o democraţie liberală. Totodată, trebuie să fim primitori şi cu străinii, în acest context regional şi global şi astfel putem jongla printre marile manevre geopolitice. De aceea un stat slab, condus de politicieni corupţi, aşa cum s-a întâmplat între 2016-2019, este mediul ideal pentru forţa distructivă a Rusiei (p. 138). Criza sanitară, care a generat criza în sănătate, prin pachetul UE, poate reprezenta un nou plan Marschall, care sa reînvie construcţia europeană şi transatlantică (p.146).

În capitolul 6, Revoluţia Dezvoltării, Sebastian Burduja arată că această revoluţie cuprinde acea Românie destupată la minte, care poate să atragă fondurile europene, acestea reprezentând singurele şanse pentru comunităţile româneşti (p. 150). Autorul oferă şi câteva modele de dezvoltare, însă ele depind de nivelul fiecăruia de educaţie. Prin urmare, modelul de dezvoltare regională are la bază un principiu din fizică: două localităţi se atrag cu atât mai mult cu cât masa lor economică este mai mare şi distanţa este mai mică (p.153). Punerea în aplicare a acestui principiu ar conduce la  prioritizarea oraşelor secundare (p.157), precum şi la încurajarea educaţiei vocaţionale şi astfel s-ar putea corela sistemul educaţional cu piaţa muncii, iar tinerii nu ar mai pleca din ţară. Soluţia consta în creşterea calităţii infrastructurii conective între centrele urbane şi zonele periurbane şi rurale, cum ar fi oraşele competitive (p.161). O altă soluţie ar consta în regionalizarea şi descentralizarea deciziei politice şi astfel ar putea apărea investiţii care să conducă la zone de dezvoltare, prin infrastructură, altele decât Bucureşti-Ilfov şi partea de N-V a ţării, iar fluxurile economice nu ar mai ocoli România. În acest fel, s-ar recupera distanţa faţă de Occident, într-o singură generaţie (p.175).

În capitolul 7, Revoluţia Speranţei , cea mai fragilă, autorul e de părere că nu am avut lideri care sa aibă competenţa şi dorinţa de a face lumină, prin asumarea trecutului, asupra unor decenii întunecate de durere şi de ruşine şi astfel deziluziile ultimilor 30 de ani ne-au transformat în oameni sceptici (p.193).

În capitolul 8, Planul pentru România, autorul consideră că în plină pandemie avem oportunitatea să ne facem bine şi anume prin saltul în dezvoltare, deoarece avem şansa să facem parte dintr-o generaţie privilegiată şi putem schimba soarta României, în noua economie post coronavirus (p.195).

România inovatoare ar trebui să aibă ca fundament investiţiile în capitalul uman şi în economie, prin valorificarea noilor tehnologii. România se confruntă cu o migraţie semnificativă de oameni calificaţi, având una dintre cele mai mari diaspore  ştiinţifice din UE. Astfel resursa umană reprezintă principala bogăţie a României, care, din păcate, se află peste graniţe. Prin revoluţia întoarcerii acasă, minţile luminate se pot strânge în jurul unui efort naţional de inovare, deoarece acest popor a mai reuşit acest lucru în perioada interbelică. Astfel, inovarea ar fi singura soluţie pentru ca România să facă un salt în dezvoltare şi să recupereze avantajul faţă de economiile avansate.

Conform autorului, pactul pentru infrastructură trebuie să fie transpartinic, nenegociabil, indiferent de partidul aflat la putere şi astfel se poate realiza conectarea României la Europa de Vest, precum şi conectarea regiunilor şi oraşelor. Astfel, România conectată trebuie să asigure creşterea oraşelor, acestea reprezentând principalii vectori de creştere economică. Acesta este soluţia: „acolo unde nu se poate face turism sau agricultură, indicat ar fi să se mizeze pe infrastructură, deoarece permite oamenilor să locuiască în mediul rural şi să lucreze în centrele urbane proxime” (p. 219). Pentru reclădirea României, finanţarea ar fi al treilea imperativ pentru o Românie conectată. Finanţarea poate fi accesată la costuri reduse, deoarece instituţiile financiare internaţionale asigură împrumuturi mult mai ieftine decât piaţa liberă. Aceste instituţii financiare dispun şi de expertiza în dezvoltarea unor proiecte de infrastructură de anvergură (p.223).

Planul pentru economia verde constă în trecerea de la economia pe fosili la o economie circulară şi ecologică, adică verde şi se poate face în parteneriat cu Comisia Europeană, prin stimularea sectorului de transport electric (pp.227-229,) precum şi prin agricultură ecologică, produse bio, prin diverse programe finanţate de CE. Granturile pentru tinerii agricultori sau fermieri pot rezolva criza depopulării din mediul rural, mai ales în contextul repatrierii românilor din diaspora (p. 242). Astfel, agricultura, energia, precum şi industria autohtone ar putea fi reinventate, prin deviza prin noi înşine, principiu liberal, dar în parteneriat cu CE. Autorul e de părere că Europa şi lumea întreagă au în vedere ideea unei economii naţionale şi regionale puternice. Astfel, România ar putea să construiască o economie puternică, autonomă şi capabilă să îşi susţină sectoarele strategice (p. 248). Acest plan pentru România poate fi realizat doar împreună, de toţi românii, de cei din afară şi de acasă.

Regele Mihai şi-a încheiat discursul în faţa plenului reunit al Parlamentului de pe 25 octombrie 2011 cu acest mesaj: „România de astăzi nu este o moştenire de la părinţii noştri, ci o ţară luată cu împrumut de la copii noştii”. Având ca plan mesajul Regelui Mihai I, Sebastian Burduja conchide volumul cu un imperativ al speranţei şi anume că suntem condamnaţi să reuşim, că trebuie să lăsăm ceva în urma noastră, în ţara noastră România.