Mircea Cărtărescu, scriitor: „Trăim un dezastru instituţional care ne distruge vieţile şi valorile“

Mircea
Cărtărescu, scriitor: 

„Trăim un dezastru instituţional 
care ne distruge vieţile şi valorile“

A fost anul cărţii lui Cărtărescu                                                               FOTO: Adevărul/ Arhiva personală

Anul lui Mircea Cărtărescu se încheie cu lauri pentru romanul „Solenoid“, recent premiat în Franţa. Scriitorul vorbeşte despre succesul pe care l-a înregistrat anul acesta în străinătate, dar şi despre aşteptările sale în 2020, aşteptări care ţin de „o reformă adevărată“, menită să scoată ţara din dezastrul instituţional în care se află.

Ştiri pe aceeaşi temă

Anul 2019 a fost desemnat, prin decret prezidenţial, Anul Cărţii în România, însă, aşa cum s-a întâmplat şi cu celebrarea Centenarului Marii Uniri, rezultatele pe teren s-au văzut prea puţin. Totuşi, peste hotare, o carte românească a înregistrat succes după succes în ultimii ani: „Solenoid“, romanul lui Mircea Cărtărescu, şi-a continuat, în 2019, urcarea pe panta ascendentă, fiind recent dublu premiat în Franţa, cu Prix Millepages şi Prix Transfuge. De asemenea, a ajuns şi pe lista scurtă a renumitului Prix Médicis étranger. 

Aşadar, am putea spune că a fost anul cărţii lui Cărtărescu. Într-un interviu pentru „Adevărul Special“, Mircea Cărtărescu (63 de ani) a povestit despre parcursul romanului „Solenoid“ în ţări precum Spania, Suedia şi Germania, despre relaţia cu cei 15 traducători ai săi – un număr în creştere –, dar şi despre aşteptările sale pentru anul 2020, care vizează, pe lângă planul personal, şi destinul ţării. În legătură cu acesta din urmă, Cărtărescu găseşte necesară o schimbare profundă, pe toate planurile, care să pună pe primul loc un criteriu clar: competenţa. Bineînţeles, asta aşteaptă şi în cultură, „pentru că oricât efort ar face un autor să existe în lumea mai mare a literaturii lumii, pentru el rămâne de cea mai mare importanţă să aibă o imagine bună în lumea literară a ţării lui şi să fie iubit şi citit de concetăţeni în limba lui maternă, singura în care cărţile există cu adevărat“.

„Adevărul Special“: Domnule Cărtărescu, de ce credeţi că a avut o asemenea tracţiune „Solenoid“ anul acesta în ţări precum Franţa şi Germania?

Mircea Cărtărescu: Anul trecut, „Solenoid“ şi-a trecut proba focului în Spania şi Catalonia cu un succes pe care-l speram, dar la care nu mă aşteptam, totuşi. Editorul meu, Enrique Redel, directorul editurii Impedimenta din Madrid, a făcut pentru carte cât a putut de mult, cu un entuziasm molipsitor. A fost ajutat şi de premiul Formentor, pe care l-am primit în Mallorca, şi de turneele mele prin Spania şi prin ţări din America Latină, precum Mexic şi Columbia. Enrique a vândut peste 20.000 de exemplare în lumea hispanică, la care se adaugă un mare număr de volume vândute din celelalte cărţi ale mele apărute la Impedimenta, toate traduse excelent de Marian Ochoa de Eribe. Anul acesta, „Solenoid“ a apărut mai întâi în Suedia, la editura Albert Bonniers, unde a avut o presă ieşită din comun, favorizată şi de prezenţa mea la Târgul de carte din Göteborg. A fost pe locul întâi între cărţile apărute în Suedia într-un top al unei reviste de profil. 

Apoi cartea s-a publicat în Franţa, la editura Noir sur Blanc, cu enorm succes. Am fost şi acolo într-un turneu la Paris, la Vincennes şi apoi la Lausanne, în Elveţia. Au scris despre „Solenoid“, elogios, toate ziarele franceze şi elveţiene importante. În fine, cartea a apărut în spaţiul german la editura Paul Zsolnay, din Viena, şi a fost pe locul întâi în Austria şi pe locul doi în Germania în topurile de carte. Presa a fost încă şi mai bună decât în celelalte ţări. Am făcut şi două turnee, totalizând 12 lecturi în zece oraşe germane şi austriece.

De ce credeţi, totuşi, că a avut tocmai romanul „Solenoid“ o asemenea primire?

Cred foarte tare în „Solenoid“, este romanul meu „de bravură“, în care am spus tot ce-am avut de spus după o viaţă de om. Cartea are un potenţial nu doar de roman „de autor“, ce speră la un succes de stimă, ca alte cărţi ale mele, ci un mare potenţial de pătrundere reală pe piaţa internaţională, potenţial încă nerealizat deplin, dar care se va împlini. E o carte a condiţiei umane, un roman total, o carte cum nu prea se mai scriu azi. Şi aici nu vorbesc de valoarea ei, ci de tipul de carte pe care-l reprezintă. Cred că oricine mai citeşte literatură îi poate înţelege sensul şi mesajul. Nu cred că o carte românească a fost receptată mai bine în lume decât a fost „Solenoid“ în aceşti doi ani.

„America de Sud, un adevărat  Eldorado al literaturii adevărate de azi“

În anul 2020 se anunţă noi traduceri ale scrierilor dumneavoastră. Unde vor mai călători acestea?

Anul viitor cartea va mai apărea în câteva limbi, va exista o ediţie americană, una italiană, una norvegiană, una olandeză, mai sunt în pregătire şi o ediţie slovacă şi una bulgară. Pentru mine, cea americană este de o imensă importanţă. Acum mai mulţi ani am publicat „Nostalgia“ şi „Orbitor“ în Statele Unite, fără prea mare ecou. „Solenoid“ ar putea fi adevăratul meu debut în SUA. De asemenea, am mari aşteptări pentru spaţiul italian, unde scrisul meu, împărţit între mai multe edituri, n-a prea avut vizibilitate, dar unde are „fani“ statornici şi de mare ajutor.

În Franţa, „Solenoid“ a primit Prix Transfuge 2019 şi Prix Millepages 2019. De asemenea, a fost şi pe lista scurtă pentru Prix Médicis étranger. În aproape fiecare ţară în care a ajuns, nu a fost doar un eveniment „în trecere“, dacă putem să ne exprimăm aşa. Vă aşteptaţi ca acest roman să se bucure de o asemenea recunoaştere?

Mă aşteptam să fiu bine primit în unele locuri, unde sunt cunoscut şi poate şi iubit: Germania, Suedia, Spania. N-am avut nicio speranţă cu Franţa, de exemplu, care n-a fost niciodată un pământ prielnic pentru scrisul meu. Am fost foarte dezamăgit de totalul anonimat al cărţilor mele publicate recent la editura P.O.L, de exemplu, cea mai amară experienţă editorială a mea ever (n.r. – dintotdeauna). 

Nu cunoşteam editura Noir sur Blanc – elveţiană, de fapt – şi mă lăsam în voia sorţii. Dar doamna Vera Michalski, preşedinta grupului editorial din care editura face parte, s-a dovedit un om deosebit, care-a făcut foarte mult pentru „Solenoid“. Cartea a fost o vedetă a toamnei editoriale franceze, cu cronici fulminante în toate ziarele mari, a luat cele două premii – ar fi trebuit să ia şi Prix Médicis – şi, cred, numele meu s-a impus, în fine, în memoria literară franceză, atât cât ea există. Dar ce memorie mai există în această civilizaţie a clipei?

Putem spune că vă simţiţi mai apropiat de un anumit spaţiu, de un anumit public?

Cel mai mult mă bucură însă popularitatea cărţilor mele în America de Sud, un adevărat Eldorado al literaturii adevărate de azi. Acolo încă se citeşte, pasionat şi cu dorinţa de a găsi ceva nou, acolo tinerii mai visează încă să ajungă scriitori la fel de mari ca Márquez, Borges sau Vargas Llosa. Cred că nicăieri nu am fost primit mai bine decât în Columbia, patria lui Gabriel Garcia Márquez şi a multor minunaţi prozatori contemporani.

Anul acesta a fost unul foarte plin pentru dumneavoastră, cu multe călătorii peste hotare. Există vreun moment aparte care a rămas cu dumneavoastră, poate felul în care aţi fost primit undeva anume sau replica vreunui cititor?

Da, m-a impresionat foarte tare cât de mult s-a ataşat de cartea mea Julieta Venegas (foto: dreapta), celebra cântăreaţă mexicano-americană, al cărei ultim album, mi se spune, e influenţat de lumea din „Solenoid“. Am cunoscut-o în Guadalajara, e o fiinţă minunată, care citeşte enorm. De asemenea, m-a emoţionat mult un tânăr columbian care, după o lectură, a venit la mine şi mi-a spus: „Cartea dumneavoastră mi-a schimbat viaţa“. 

În fine, un moment incredibil pentru mine a fost întâlnirea, la Cartagena, cu Jaime Márquez, fratele marelui romancier.

Succesul unui roman în spaţiul românesc

Sigur că în România vorbim de parcursul literar al unei cărţi la scară mai redusă, dar cum aţi descrie parcursul romanului „Solenoid“ în ţară?

Nu mă pot plânge. „Solenoid“ a fost primit foarte bine în 2015, când a apărut în România. A fost susţinut intens de Humanitas şi de domnul Gabriel Liiceanu – care-a scris extraordinar despre el –, a primit premii şi a avut enorm de multe cronici şi recenzii, unele de o mare fineţe. M-a mirat, cu acea ocazie, cât de bună este, de fapt, critica românească actuală când are despre ce vorbi, ce extraordinari critici universitari avem. 

A fost o bucurie pentru mine să văd atâta risipă de talent în recenzarea cărţii mele şi atâta generozitate. Până şi câţiva scriitori au spus vorbe generoase despre „Solenoid“, uitând de nesfârşitele rivalităţi care urâţesc micul nostru spaţiu cultural. Le sunt foarte recunoscător tuturor.

Pentru că oricât efort ar face un autor să existe în lumea mai mare a literaturii lumii, pentru el rămâne de cea mai mare importanţă să aibă o imagine bună în lumea literară a ţării lui şi să fie iubit şi citit de concetăţeni în limba lui maternă, singura în care cărţile există cu adevărat. 

În Cartagena: Jaime Márquez, fratele celebrului romancier Gabriel García Márquez, luând autograf de la Mircea Cărtărescu

„Avem un învăţământ în dorul lelii“

Anul 2019 a fost anul cărţii în România. Aţi simţit în vreun fel prezenţa sau influenţa acestei teme în societatea românească?

Din păcate, nu se mai citeşte în România – asta e realitatea, oricâte explicaţii s-ar găsi pentru ea. Ne şochează şi ne alarmează, din când în când, câte-un raport, precum recentul raport Pisa, în care ni se spune că suntem o ţară de analfabeţi. Da, i-am văzut la televizor toţi anii trecuţi: un prim-ministru agramat şi incult, un guvern de îngrămădiţi cultural, miniştri ai Educaţiei şi-ai Culturii ce nu pot vorbi româneşte şi care nu ştiu şi nu înţeleg nimic, directori ICR risipiţi în lume ca să se plimbe şi să facă shopping, nu să promoveze cultura românească. 

Avem un învăţământ în dorul lelii şi o cultură clientelară, cu instituţii feudale dominate de câte-un tiran local. La ce să ne aşteptăm? La oameni care citesc? La cetăţeni cu conştiinţă civică? Există destui, spre cinstea lor şi uşurarea noastră, dar nu produşi de instituţiile noastre corupte până-n măduvă, ci self-made persons (n.r. – persoane autodidacte) sau oameni care-au învăţat cinstea, demnitatea, dragostea pentru cultură din familie sau în diaspora. Nu trăim doar un dezastru educaţional şi cultural, ci un dezastru instituţional cum n-am mai trăit în România şi care ne distruge vieţile şi valorile.

Marile speranţe

Pentru că este finalul anului, ce aşteptări aveţi pentru 2020?

Din acest punct de vedere, aştept ce-am aşteptat decenii şi nu s-a produs: o reformă adevărată, o curăţare a sistemului corupt, o reinstaurare a competenţei în toate domeniile, inclusiv în cultură. Ne-a trecut glonţul pe lângă ureche în ultimii ani: trebuie să învăţăm ceva din asta, căci data viitoare ne va nimeri în frunte. 

Cultural vorbind, aştept o restaurare a ICR la standardele din 2005-2012 – este esenţială pentru vizibilitatea noastră în lume. Aştept o Uniune a Scriitorilor mai democratică şi mai transparentă. Aştept un Minister al Culturii care să fie cu adevărat al culturii, nu al căluşarilor şi-al vechilor daci. 

În ceea ce mă priveşte, sper să merg mai departe cu promovarea „Solenoidului“ în lume – din fericire, se ocupă cu asta, foarte competent, domnul Herbert Ohrlinger, directorul de la Paul Zsolnay, care are drepturile internaţionale pentru multe cărţi de-ale mele şi publică mulţi alţi autori români – şi să încep să mă ocup de „Melancolia“, o carte care mi-e foarte dragă şi pe care-am neglijat-o. Are nevoie de o reeditare care să-i pună-n lumină adevăratul potenţial – prietenii ştiu de ce... Deja am vândut această carte în mai multe ţări şi sper să iasă în lume începând cu 2021.

Cu doi dintre editorii săi, Vera Michalski şi Herbert Ohrlinger care ţine ediţia germană a „Solenoid“

Artişti ai traducerii

O curiozitate: traducătorii  ce spun când se apucă de o carte de-a dumneavoastră? Le dă scrisul dumneavoastră bătăi de cap? Ce fel de lucruri v-au spus în legătură cu acest aspect?

Am spus-o de multe ori: sunt un mare norocos din acest punct de vedere. Am lucrat mereu cu o elită de vreo 15 mari traducători, la care se adaugă alţii, an de an, şi pe care-i număr printre cei mai buni prieteni ai mei. Foarte mulţi au luat premii în ţara lor pentru traducerile cărţilor mele. Nu pot decât bănui cât de greu le este, dar vreau să spun un lucru: traducătorii de felul celor de care vorbesc aici nu sunt doar profesionişti, ci şi artişti ai traducerii. Ei iubesc greutăţile, „bătăile de cap“, cum spuneţi. Nu traduc doar for a living (n.r. – pentru a trăi), ci sunt mândri de ceea ce fac, traducerile sunt capodoperele lor. De aceea, chiar dacă au lucrat la scrieri de o enormă lungime şi dificultate, ca trilogia mea „Orbitor“ sau ca „Solenoid“, eu nu l-am auzit pe vreunul că se plânge, dimpotrivă, i-am simţit bucuria: a mai învins o dificultate, a mai urcat o dată pe un munte greu accesibil. 

Premiat de două ori în Franţa, în 2019

Numele: Mircea Cărtărescu (Foto dreapta: Eduard Enea)

Data şi locul naşterii: 1 iunie 1956, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit cu Ioana Nicolaie

Studiile şi cariera: Este scriitor, profesor universitar şi publicist.

A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1980.

În prezent, este profesor doctor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

A debutat în 1980, cu volumul de poeme „Faruri, vitrine, fotografii“, la editura Cartea Românească, şi a publicat până în prezent numeroase cărţi de literatură (poezie, proză, eseu, publicistică).

Cărţile sale au fos traduse în numeroase limbi: engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, catalană, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă.

Dintre premiile obţinute, amintim: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Premiul Academiei Române, Premiul Aspro şi Premiul Asociaţiei Editorilor. A primit de asemenea numeroase distincţii internaţionale, între care: Premiul literar Giuseppe Acerbi, Italia (2005); Premiul internaţional pentru literatură de la Vilenica, Slovenia (2011); Premiul internaţional pentru literatură al oraşului Berlin (2012); Premiul internaţional Spycher-Leuk, Elveţia (2013); Premiul La tormenta en un vaso, Spania (2014); Premiul Euskadi de Plata, San Sebastián (2014); Premiul oraşului Leipzig pentru înţelegere europeană (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015); Premiul Gregor von Rezzori, Florenţa (2016), Premiul Leteo, Spania (2017); Premiul Thomas Mann pentru literatură, Lübeck (2018); Premio Formentor de las Letras, Palma de Mallorca (2018); Prix Millepages (2019); Prix Transfuge (2019). A ajuns, de asemenea, pe lista scurtă a Prix Médicis étranger.

Locuieşte în: Bucureşti 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările