INTERVIU Scriitorul Mihail Şişkin: „Acum, în Rusia, statul este ucigaş în masă“

INTERVIU Scriitorul Mihail Şişkin: „Acum, în Rusia, statul este ucigaş în masă“

Mihail Şişkin                   FOTO: Mediafax

Mihai Şişkin, considerat cel mai mare autor rus al momentului şi cel mai important candidat rus la Premiul Nobel pentru Literatură, este prezent în România, pentru două evenimente literare ce au loc la Iaşi şi la Bucureşti. Într-un interviu exclusiv pentru „Weekend Adevărul“, autorul critică în termeni duri actualul regim de la Kremlin.

Scriitorul Mihail Şişkin (58 de ani), considerat cel mai important autor rus contemporan, este prezent sâmbătă, 5 octombrie, la un eveniment în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură şi Traducere Iaşi – FILIT. Şişkin le va vorbi cititorilor despre ce ştie cel mai bine să facă: „învierea cuvintelor moarte“ în cărţile sale de o frumuseţe şi o profunzime copleşitoare. Marţi, 8 octombrie, de la ora 18.00, scriitorul care a mai fost în România în 2013 va reveni la Bucureşti, pentru o conferinţă ce va avea loc în Sala Mare a Ateneului, la invitaţia Curtea Veche Publishing, în parteneriat cu Filarmonica „George Enescu“, în cadrul Conferinţelor de la Ateneul Român. Comparat cu Tolstoi sau cu Cehov datorită lirismului cărţilor sale, toate apărute la Curtea Veche Publishing în traducerea Antoanetei Olteanu, Mihail Şişkin priveşte scrisul „ca pe un mod de a-ţi salva viaţa“ . Autorul locuieşte în prezent în Elveţia. Este singurul scriitor care a câştigat toate cele trei mari premii literare ruseşti: Premiul „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) şi „Premiul Naţional pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005). În România, Mihail Şişkin este foarte cunoscut şi îndrăgit pentru volumul „Scrisorar“, apărut la Curtea Veche Publishing în 2012, în traducerea Antoanetei Olteanu, o poveste de dragoste „de o frumuseţe ce îţi taie răsuflarea“, după cum scrie ziarul francez „Le Figaro“. Însă fanii săi îi pot citi în traducere şi alte trei titluri apărute la aceeaşi editură: „Părul Venerei“, „Luarea Ismailului“ şi „Paltonul cu gaică“. Pe lângă rusă, Şişkin mai scrie şi în germană. Un înverşunat critic al regimului politic din ţara natală, Şişkin este un om al prezentului, conectat la realităţile social-politice, dar şi un scriitor care caută frumuseţea din ce în ce mai ascunsă a lumii.

„Weekend Adevărul: Domnule Şişkin, ce sentimente aveţi în legătură cu revenirea în România şi întâlnirea cu fanii dumneavoastră, întâi la Iaşi, apoi la Bucureşti?

Mihail Şiskin: Eu întotdeauna am scris pentru cititorul ideal. Fără ajutorul lui nu aş fi reuşit să scriu nici măcar o singură pagină. Iar o dată venit în România, am avut o surpriză plăcută văzând cât de mulţi cititori am. De fiecare dată, când îi dau cuiva un autograf pe o carte, îi spun: „Se pare că am scris-o pentru tine“.

Când v-aţi dat seama pentru prima dată că „scrisul vă poate salva viaţa“?

Am scris mereu, de când mă ştiu, şi pe vremea când eram elev, dar şi în studenţie. Şi am ştiut că am două vieţi: una exterioară, falsă, în care joc rolul unui fel de „constructor al unei societăţi comuniste“, şi una ascunsă, adevărată, în care sunt scriitor. N-au decât să nu mă publice niciodată în viaţa falsă şi să nu-mi citească nimeni romanele, dar în viaţa reală mi-am dat seama de ce am venit pe acest pământ. Şi faptul că totul s-a schimbat în viaţa falsă, toată lumea a uitat de mult de comunism, si cărţile mele sunt traduse în 30 de limbi – acesta este doar un miracol. Nu am niciun merit pentru acest lucru.

„O lovitură care îţi taie respiraţia“

Dacă într-o zi nu aţi mai putea scrie, ce altceva v-ar putea salva, de dumneavoastră înşivă, de restul lumii?

Oh, sentimentul ăsta îmi este foarte cunoscut! „Nu voi mai putea scrie nimic niciodată“ – această frică m-a bântuit toată viaţa, încă de la primul roman. Şi apoi, dintr-o dată, îmi vine o idee nouă şi încep să scriu din nou, şi, de fapt, nu scriu un roman, ci un fel de non-ficţiune. De curând, fugind de acest „niciodată nimic“, m-am apucat de scris piese de teatru. Nu am scris niciodată special pentru teatru, deşi multe dintre textele mele au fost puse în scenă. Şi acum, pentru regizorul berlinez Eberhard Köhler, am făcut un remake al „M“ – celebrul film al lui Fritz Lang, din 1931. Filmele se demodează foarte repede, iar acele efecte care cândva îi îngrozeau pe spectatori astăzi nu-i fac decât să zâmbească. Dar filmul lui Lang nu este doar „un film de groază“, ci este o încercare profundă de a pătrunde în cele mai importante taine ale ordinii mondiale. Este vorba despre relaţia dintre societate şi stat, despre principiile statului de drept. Acest film vizează fragilitatea structurii democratice a societăţii. Toate întrebările ridicate de Lang sunt foarte actuale în Europa astăzi, mai mult ca niciodată. El a simţit în ce direcţie se îndreaptă democraţia – spre fascism. Şi statul în sine va deveni un criminal în masă. Câţi copii a ucis eroul filmului „Beckert“? Şi câţi copii au fost printre cei şase milioane de evrei ucişi? Premiera filmului a avut loc la Berna, pe 12 septembrie. În film joacă actori ruşi şi elveţieni. Filmul meu a rulat atât în Rusia, cât şi în Elveţia. Acum, în Rusia, statul este ucigaş în masă. În film, arătăm copiii ucişi în Cecenia şi cum, la aniversarea tragediei de la Beslan, mamele copiilor ucişi au venit îmbrăcate cu tricouri albe cu inscripţia „Putin este călăul din Beslan“, şi au fost arestate.

Un articol publicat în „NZZ“, principalul ziar elveţian, începe cu fraza: „Der Abend ist ein Schlag in die Magengrube“. „Acest spectacol este ca o lovitură care îţi taie respiraţia.“ Este exact ceea ce mi-am dorit! Acum simt din nou că „nu voi mai scrie nimic niciodată“.

Cât de important este pentru dumneavoastră să interacţionaţi cu publicul?  La Ateneu, care vor fi temele pe care le veţi aborda în conferinţa de pe 8 octombrie?

Întotdeauna, mi-e un pic teamă să mă întâlnesc pe viu cu cititorii, cu aşteptările lor. Până la urmă, autorul unei cărţi nu se identifică niciodată în totalitate cu acea persoană care a scris şi a publicat acea carte sub propriul său nume. De pildă, autorul romanelor „Război şi pace“ şi „Hagi Murad“ pentru mine este foarte important, dar, dacă ar trebui să-l întâlnesc în realitate pe acel bătrân la masă, nu aş putea să-l suport nici zece minute. „Nu mâncaţi carne!“ „Nu beţi vin!“ „De ce aveţi nevoie de artă?“ Prin urmare, îmi este întotdeauna frică să nu cumva să dezamăgesc publicul. Dar astfel de întâlniri sunt un mod de a-mi exprima recunoştinţa faţă de Editura Curtea Veche, pentru că au riscat să publice cărţile Şişkin.

„Nu voi face niciodată compromisuri“

Cum arată scriitorul contemporan în viziunea dumneavoastră, ce arme ar trebui să aibă pentru a reuşi?

Sunt un sfătuitor rău în această privinţă. Când scriu, ştiu că nu voi face niciodată compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Uite câţi alţi scriitori nu fac compromisuri şi manuscrisele lor rătăcesc de la un editor la altul! Poate, până la urmă, „arma“ pentru a avea succes o fi compromisul? Pentru asta trebuie să ştii să fii pe placul editorului, să ştii să fii pe placul cititorului, să poţi anticipa clar publicul-ţintă, vârsta, sexul potenţialilor cumpărători. Nu mă pricep la nimic din toate acestea.

Aveţi un scriitor preferat dintre contemporani?

 Da. E vorba de un minunat scriitor rus, Vladimir Şarov. Acum mi-a apărut o nouă carte, „Litera în zăpadă. Trei eseuri. Robert Walser, James Joyce, Vladimir Şarov“. Ce pot avea în comun aceşti autori atât de diferiţi precum Walser, Joyce şi Şarov? Îi uneşte faptul că doar câţiva cunoscători de literatură adevărată i-au înţeles şi i-au iubit în timpul vieţii lor. Adevăratul destin al cărţilor scrise de ei a început, din păcate, după moartea lor. Aşa a fost şi cu Walser, şi cu Joyce. Nu am nicio îndoială că la fel se va întâmpla cu Volodia Şarov. A murit de cancer în august anul trecut. Titlul „Litera în zăpadă“ este preluat de la sfârşitul eseului „Walser şi Tomzak“. Scriitorul a fost găsit mort de nişte copii în timpul unei plimbări în noaptea de Crăciun. Corpul său zăcea în zăpadă ca o literă dintr-un alfabet necunoscut. Nu ştiu dacă romanele lui Şarov „Repetiţiile“ şi „Întoarcerea în Egipt“ au fost traduse în limba română. Dacă nu, acest lucru trebuie neapărat făcut.

Este nedrept să-l privezi pe cititorul român de această proză incredibil de puternică. Acestea sunt cele mai bune şi mai profunde texte care s-au scris despre Rusia şi istoria Rusiei.

Credeţi că dragostea aceea duioasă, dependentă de simplitate şi firesc pe care o surprindeţi atât de bine în „Scrisorar“ i se mai potriveşte omului modern, consumerist, legat de tehnologie şi din ce în ce mai străin de rădăcini, de natură, de celălalt?

Bună întrebare. Dar cum poţi compara dragostea descrisă în literatură şi sentimentele oamenilor vii? Omenirea iubeşte la nivel nonverbal. Când a apărut iubirea şi când a apărut limbajul? Care a fost primul? Mii de generaţii au fost mistuite de pasiuni, şi nu există limbă în care cuvintele să le exprime. Şi e puţin probabil ca puterea iubirii să depindă de epocă sau de dispozitivele tehnice. Dragostea care pune stăpânire pe om este întotdeauna aceeaşi şi va fi întotdeauna aceeaşi – cea mai puternică forţă de pe pământ. Doar descrierea iubirii în literatură se schimbă. Dar arta cuvintelor este o realitate diferită. Aceasta este o încercare de a invoca puterea însăşi prin cuvinte. Aşa cum şamanul invocă forţele care se află în ceruri şi în fiecare dintre noi. Dacă şamanul este autentic, atunci această unire a cerului şi a inimii se petrece. Ele vin din poeziile lui Brodsky, Tyutchev, Arseny Tarkovski. Adevărul este că ei se învârt în mine, ca mantrele.

Pentru un scriitor, limba în care scrie e patria sa. Cum vă influenţează dumneavoastră scrisul faptul că nu locuiţi în ţara natală? Vă apropie sau vă înstrăinează de limba maternă?

Dacă ai trăit jumătate din viaţă în Rusia, atunci limba ta maternă nu va dispărea şi relaţia ta cu ea va rămâne mereu aceeaşi: e ca atunci când scoţi un câine la plimbare în lesă, ba te scoate el la plimbare pe tine. Ba eu sunt un câine care-i este fidel lui, ba el este. Cu adevărat important este altceva – să pot să le transmit limba maternă copiilor mei. Într-un basm, tatăl le-a lăsat moştenire fiilor o moară, un măgar şi o pisică. Eu nu am nici moară, nici măgar, nici pisică. Singurul lucru pe care îl pot lăsa moştenire fiiilor mei este limba mea şi marea cultură rusă. Fiul meu, elveţian prin naştere, a crescut, are deja 23 de ani, studiază să devină regizor de film. Konstantin vorbeşte rusă excelent, citeşte clasicii ruşi în original. Nu am nicio îndoială că acest lucru se va reflecta într-un fel sau altul în filmele sale. Iar cel mai mic, Ilya, are acum 6 ani. Seara avem un ritual obligatoriu – îi citesc. Sau ne uităm la diafilme din copilăria mea. Desigur, nu avem un proiector şi diafilme, la fel ca în copilăria mea, acum ne uităm la un computer. Totul este deja digitalizat, totul poate fi găsit pe internet. Aşa îl învăţ pe Ilya să citească – cu ajutorul titlurilor de diafilm.

Când scriu, ştiu că nu voi face niciodată compromisuri. Probabil am fost doar norocos. Şi uite câţi alţi scriitori nu fac compromisuri şi manuscrisele lor rătăcesc de la un editor la altul!

„Vin la FILIT pentru a trăi din nou acest uimitor sentiment de apropiere umană“

Poziţia dumneavoastră faţă de regimul politic din Rusia este foarte clară. Cât de importantă credeţi că este opoziţia pe care o fac scriitorii regimurilor autoritare din ţările în care s-au născut?

Mi se pare că acest lucru este important atât pentru scriitori, cât şi pentru cei care nu scriu, chiar dacă te-ai născut nu în cea mai totalitară, ci în cea mai democratică ţară din lume. Ne este greu să ne imaginăm cât de uniformă a devenit lumea în secolul XXI. Iar responsabilitatea pentru noul totalitarism rus aparţine inclusiv democraţiei occidentale. Vă amintiţi cât de fericită a fost toată lumea în Occident, atunci când Gorbaciov a anunţat „perestroika“! Părea că imperiul malefic s-a prăbuşit şi de-acum înainte o societate democratică va înflori în Rusia. Şi ce au făcut democraţiile occidentale pentru a ajuta tânăra societate civilă rusă să se pună pe picioare? Doar ştiţi foarte bine că în Rusia nimeni nu a trăit niciodată într-un stat de drept, iar populaţia habar nu avea despre ce este vorba. Occidentul trebuia să facă un lucru simplu: să arate, prin propriul său exemplu, cum funcţionează şi ce este statul de drept. Doar atât! Să-şi respecte propriile legi. Şi ce au arătat democraţiile occidentale? Că totul urmează o lege nescrisă: când e vorba de mulţi bani, statul de drept nu mai funcţionează. Bandiţii au preluat puterea în Rusia, jefuindu-şi propria populaţie şi vânzând bogăţiile naturale către Occident. Sumele mari de bani din Rusia sunt bani criminali. Punct. Şi în toţi aceşti treizeci de ani, Occidentul s-a bucurat incredibil de mult de aceşti bani. Am lucrat mult ca traducător în Elveţia şi am văzut cum funcţionează această maşină gigantică de spălare a banilor. Într-un adevărat stat de drept, legile actuale ar fi fost pur şi simplu aplicate, iar criminalii din Rusia şi cei care ascund bunuri furate în Elveţia ar fi în închisoare. Dictatura hoţilor lui Putin din Rusia există doar din cauza acestui sprijin puternic din Occident. Dacă democraţiile occidentale ar fi state guvernate cu adevărat de lege şi şi-ar respecta propriile legi, Rusia ar fi acum o ţară complet diferită. Am iniţiat un boicot al Olimpiadei de la Soci – dar cine îl ascultă pe scriitor? Olimpiada de la Soci trebuia boicotată pentru a arăta solidaritatea nu cu bandiţii care au luat întreaga ţară ostatică, ci cu ostaticii. Elveţienii şi-au construit la Soci un Hüsli Schwitzer, propria lor casă, în care preşedintele celei mai vechi democraţii europene să poată linge personal cizma călăului din Beslan. Rezultatul este cunoscut: imediat după Soci – anexarea Crimeei, războiul din Ucraina, zece mii de cadavre. Câţi dintre ei sunt copii – nimeni nu a numărat. În piesa mea „M“, un actor elveţian spune: „Sunt elveţian, dar nu am nicio legătură cu banii murdari din Rusia. Nu sunt politician. Sunt un cetăţean simplu“.

Nu suntem politicieni, cu toţii suntem cetăţeni obişnuiţi. Şi fiecare dintre noi este responsabil pentru preşedintele nostru, pentru ţara noastră, pentru oamenii noştri şi pentru istoria noastră. Şi dacă ţara mea comite o crimă, atunci eu sunt responsabil atât pentru ţara mea, cât şi pentru crima comisă de ea. Şi dacă un cetăţean obişnuit suferă pentru ţara sa, atunci nu e totul pierdut.

Festivalurile de literatură sunt importante pentru dumneavoastră? Ce vă determină să acceptaţi invitaţia la un festival cum este FILIT, de exemplu?

Mi se pare că dacă un om îmi citeşte cartea, el nu mai este un străin pentru mine. La urma urmei, am împărtăşit ceva important cu el, iar el a făcut din aceasta o parte importantă din el însuşi. Am comparat odată acest lucru cu o transfuzie de sânge: îi ofer cititorului o parte din viaţa mea, iar el trăieşte împreună cu mine. Important e să se potrivească grupele de sânge. Iar întâlnirea cu cititorii mei este foarte importantă, tocmai din acest motiv – fiindcă simt că am undeva în lume un grup special de oameni complet necunoscuţi, dar foarte apropiaţi de mine. De asemenea, vin la FILIT pentru a trăi din nou acest uimitor sentiment de apropiere umană.

Când scriitorul se odihneşte, ce vă place să faceţi?

De obicei lucrez dimineaţa – cel mai bun moment pentru cuvinte, ele sunt încă proaspete, neprelucrate. Încerc să merg la plimbare în fiecare zi – trăim în Munţii Jurassici, în jur sunt locuri minunate pentru plimbări prin pădure. Îmi place să lucrez în grădină, să sap pământul, să-l frământ cu mâinile mele. Este o fotografie cu Boris Pasternak, care-mi place mult, el stă în grădină cu o lopată în mână – sunt sigur că m-ar înţelege. (Traducere din limba rusă şi adaptare de Vitalie Gălăţanu şi Florina Pîrjol)

A câştigat Premiul „Booker Rusesc“

Numele: Mihail Şişkin

Data şi locul naşterii: 18 ianuarie 1961, Moscova, Rusia

Studiile şi cariera

A studiat la Institutul Pedagogic de Stat din Moscova.

A lucrat ca jurnalist şi apoi ca profesor de engleză şi germană.

Din 1995 s-a mutat în Elveţia, unde lucrează ca interpret pentru vorbitorii de limbă rusă care cer azil.

A debutat ca scriitor în 1993, cu volumul „Urok Kalligrafii“, după care a urmat „Zapiski Larionova“ (1994), „Luarea Izmailului“ (2000), „Părul Venerei“ (2005) şi „Scrisorar“ (2010).

A câştigat numeroase premii naţionale şi internaţionale: „Booker Rusesc“ („Russkii Buker“, 2000), „Marea carte“ („Bolshaja Kniga“, 2006, 2011) şi „Premiul Naţional pentru Bestseller“ („Nacionalnyi Bestseller“, 2005), Premiul „Cantonului Zürich“ în 2000, „Prix Du Meilleur Livre Étranger“ (secţiunea eseu) în 2005, premiul „Grinzane Cavour“ în 2007, Premiul internaţional pentru literatură „Haus der Kulturen der Welt“ în 2011.

Trei dintre romanele lui Şişkin au fost dramatizate şi puse în scenă: „Scrisorar“, la Teatrul de Artă Cehov din Moscova, „Vziatie Izmaila“, la Teatrul Most, şi „Părul Venerei“, la Atelierul Piotr Fomenko.

Locuieşte în: Zürich, Elveţia

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: