INTERVIU Marta Petreu, scriitoare: „Dacă aş fi publicat sub pseudonim masculin, probabil că volumele mele ar fi fost primite mai puţin violent“

INTERVIU Marta Petreu, scriitoare: „Dacă aş fi publicat sub pseudonim masculin, probabil că volumele mele ar fi fost primite mai puţin violent“

Scriitoarea Marta Petreu  Fotografii: Arhiva Adevărul şi arhiva personală Marta Petreu

Marta Petreu, profesoară de istoria filosofiei şi autoarea unor volume de versuri şi proză precum „Scara lui Iacob“ şi „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“, povesteşte de ce i-a trecut prin gând să renunţe la scris. Îşi aminteşte, de asemeni, de moartea tatălui ei în adolescenţă şi de duminicile copilăriei, când se pitea în grădina familiei din comuna Jucu, să citească literatură în tihnă

În judeţul Cluj, la vreo 20 de kilometri de comuna Jucu, unde a aflat prima oară de Jules Verne, Marta Petreu (64 de ani) parcurge cu uşurinţă momente din viaţa ei de la diferite vârste. Sunt imagini încă limpezi, nu se străduieşte să le revadă. La maturitate, a fost unul dintre oamenii care au crezut că Revoluţia le va aduce românilor libertate şi belşug, însă astăzi regretă că nu a încercat să plece din ţară. Simte că intelectualii de-aici nu au fost pregătiţi să-i primească unele cărţi, pentru care au criticat-o din pricina demitizărilor. „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian“ şi „Despre bolile filosofilor. Cioran“ sunt două dintre ele. 
 
„Weekend Adevărul“: Aţi mai ajuns în ultimii ani în satul natal?
Marta Petreu: Mai greu, de când nu mai am maşină, câteodată mă mai duce un nepot. Merg direct la cimitir, să pun flori la mormântul părinţilor mei, pe urmă trec pe la casa părintească, unde nimic nu mai e ca în copilărie. E altă casă, mai mare şi mai frumoasă, dar nu aceea în care am crescut, cu un şir lung de muşcate roşii pe pervazul tărnaţului (n.r. – pridvorului) de lemn. Grădiniţa de flori a dispărut – mama avea nişte crizanteme albe cu miez verde care au pierit, ca toate celelalte flori: ciocănaşi, gura-leului, papucul-doamnei, lalelele. Într-o primăvară devreme, am încurcat măcrişul cu lalelele şi le-am mâncat abia încolţite. Nici ograda nu mai e la fel: nu mai sunt nici bivoliţa noastră cu stea albă în frunte, nici oile, nici cârdul mare de curci, peste patruzeci, pe care le păzeam la arie sau pe mirişti. Dealurile sunt însă la fel. 
 
Cum au fost lalelele?
Bune. Am fost de râsul familiei ani de zile. Şi-acum, când îşi amintesc, sora şi fratele meu râd de mine.
 
Eraţi apropiată de părinţi în copilărie?
Pe mama o adoram. Cu tata m-am sfădit de mică. Ne citea seara din Biblie, înainte de-a fi alfabetizată, iar eu pesemne aveam şi-atunci o minte logică şi puneam întrebări. De pildă, la un pasaj din Vechiul Testament, în care Iehova interzice să te închini la alţi dumnezei, i-am comunicat senină tatălui meu că dacă e interzis înseamnă că ei, dumnezeii cei mulţi, există. S-a supărat tare. A avut un accident de muncă în timp ce construia ceva pentru CAP (n.r. – cooperativă agricolă de producţie). Aveam 19 ani. Ani de zile l-am visat, mă bucuram când îl visam, dar mă durea, pentru că îmi apărea numai cu spatele. După mulţi ani de la moartea lui, am reuşit, într-un vis, să-l întorc cu faţa la mine, să vorbim. Atunci am simţit că ne-am împăcat. Câtă vreme ai părinţii lângă tine, te porţi cu ei crezând că-i vei avea o eternitate, abia după ce-i pierzi îţi dai seama câte le-ai greşit şi că nu mai poţi repara nimic. Chiar şi publicarea cărţilor sub pseudonim – mi l-am ales când eram foarte tânără, înainte să debutez editorial – trădează conflictul meu cu tata. Îl chema Crişan, cum mă chema şi pe mine, fireşte. Am potrivit „Petreu“ cu „Marta“, să sune bine. În esenţă, tata nu merita să-i fac asta.
 
FOTO: Cu o colegă, în clasa a II-a 
 
Aţi urmat şcoala primară în sat?
Da, aveam o geantă de muşama verde, creioane colorate, caiete liniate şi o învăţătoare extraordinară: Maria Runcu. O doamnă frumoasă, cu părul blond, buclat, şi de o bunătate nesfârşită cu mine. Acum vreo două săptămâni, căutând într-o cutie, am găsit o fotografie din clasa întâi, toate colegele purtau rochii de hârtie creponată confecţionate de doamna învăţătoare pentru cine ştie ce balet am făcut noi atunci. A mea era albastră, eram floarea de nu-mă-uita. Multă vreme am împrumutat romane din biblioteca ei. Locuia în sat şi era măritată cu profesorul de matematică, pe care de asemenea l-am iubit. Începând din clasa a V-a, profesorii mi-au cărat din Cluj cărţi, să am ce citi; profesoara de geografie mi-a adus într-o vară toate volumele Jules Verne, iar profesoara de română mi-a adus, şi-acum ţin minte coperta: „Să ucizi o pasăre cântătoare“ de Harper Lee. Am avut nişte profesori fantastici, erau tineri, frumoşi, eleganţi. Veneau de la Cluj cu autobuzul de 07:45 şi coborau în staţie, într-un loc numit Poarta Curţii, pentru că era fosta intrare în castelul din sat, transformat pe vremea mea în şcoală. Eu am făcut şcoală într-un castel, cu ziduri  groase şi săli lambrisate. Iar ei, profesorii mei de la Jucu, m-au format. 
Cu tata m-am sfădit de mică. Ne citea seara din Biblie, înainte de-a fi alfabetizată, iar eu pesemne aveam şi-atunci o minte logică şi puneam întrebări. De pildă, la un pasaj din Vechiul Testament, în care Iehova interzice să te închini la alţi dumnezei, i-am comunicat senină tatălui meu că dacă e interzis înseamnă că ei, dumnezeii cei mulţi, există. S-a supărat tare. 
„Totalitarismul, 
greu de înţeles ş-acum“
Cât de prezent era comunismul atunci în Jucu?
Foarte. Când mă duceam spre şcoală, treceam pe uliţa principală şi citeam lozincile scrise cu roşu pe garduri. Unele lucruri le-am înregistrat fără să le înţeleg. Ţin minte ziua când a venit sora mea de la şcoală – era în clasa a VII-a – şi a zis că Petru Dumitriu e trădător de neam şi ţară şi că n-o să-l mai facă la ore, pentru că fugise. Maică-mea a luat cartea de română a surorii mele şi a început să citească în picioare, lângă masă. De obicei, ea citea pe furiş, pentru că era multă treabă în gospodărie. În general, părinţii aveau discuţii în şoaptă, cu un aer tainic, iar dacă-i auzeam, ne porunceau să nu spunem nimic despre ce vorbesc ei. Când s-a făcut colectivul în sat, a fost ca un vis rău, tata a refuzat să intre, şi de aceea sora şi fratele meu, care erau elevi – sunt mai mari ca mine – au fost scoşi de la ore. Aşa păţeau copiii ai căror părinţi refuzau să semneze cererea de intrare în colectiv. Părinţii mei au fost ţărani mijlocaşi, iar după ce n-au mai avut pământ, au încercat, în ciuda colectivizării, să-şi ţină rangul: o încercare disperată de-a fi la fostul lor nivel de demnitate şi bunăstare.    
 
Vă amintiţi când aţi început să înţelegeţi ideologia comunistă?
Abia la liceu, pentru că nu mi-o explicase nimeni. Când am vrut să citesc nişte cărţi, şi-am aflat că erau pe lista neagră şi că se ajungea la ele cu greutate sau deloc. Prima dată am vrut o carte de Blaga. Erau tot felul de informaţii pe care ni le dădeau profesorii într-un mod misterios şi care s-au legat la un moment dat cu amintirile de-acasă. Totalitarismul e greu de înţeles şi-acum, deşi am ieşit din el de 29 de ani. E greu să înţelegi cum s-a instaurat. Când faci un studiu, înţelegi paşii, dar după, te loveşte deodată un soi de opacitate: Cum a fost cu putinţă o asemenea tortură? Te apucă mirarea filosofică, demnitatea şi raţiunea pe care le ai nu acceptă că aşa ceva, ce ai trăit, a fost real. Înţelegerea, deci, a venit încet. Eram în clasa a IX-a la liceu, la Mediaş, profesorul de română, care preda Maiorescu, ne-a spus că Junimea şi-a cumpărat tipografie, iar eu, care ştiam că tipografiile sunt de stat şi controlate, am fost uluită că puteau avea nişte particulari, la anul 1870, tipografie! Multe lucruri le-am învăţat din cărţi: le citeam, le reţineam şi le comparam automat cu realitatea din jur. Şi-aşa mi s-a creat, încet, prin acte mărunte, dar însumate de conştiinţă, o conştiinţă politică. Am şi-un vers într-unul dintre primele volume: „Orice act de conştiinţă devine un act politic“.  
 
FOTO: La 27 de ani, în curtea Liceului „Emil Racoviţă“ din Cluj, unde preda 
 
Profesorii din liceu ce rol au jucat în acest proces de conştientizare?
Au avut un rol mai mic în construirea mea ca om decât învăţătoarea şi profesorii de la Jucu, de la şcoala elementară. Am făcut doi ani de liceu la Mediaş şi doi la Cluj, la „Racoviţă“, unde pe urmă am ajuns profesoară, prin repartiţie guvernamentală. La Cluj, la liceu, revelaţia a fost alta, una culturală: mă puteam duce la concerte la Filarmonică, aveam carnet de elevă şi cumpăram bilete cu reducere. Economiseam banii umblând pe jos în loc să merg cu troleul sau nu mâncam. Apoi, în Cluj exista un cenaclu mai bun decât cel de la Mediaş, aşa că am cunoscut alţi elevi care scriau, deci alţii ca mine. 
 

„Am mâncat bătaie pentru că, în loc să-mi fac treaba în gospodărie, citeam“

 
 
Din ce an aţi studiat filosofia la liceu?
Se făcea numai în clasa a XII-a, dar am citit cărţi de filosofie încă dintr-a IX-a: „Mitul lui Sisif“ de Camus. Citeam cărţi nepotrivite pentru vârsta de atunci, fireşte. Într-a VI-a, sora mea mi-a adus o monografie de Liviu Rusu: „Eschil, Sofocle, Euripide“, am citit-o, cum făceam cu orice carte primeam. N-aş zice că am înţeles-o, dar ceva se schimba în mine datorită efortului. 
Când s-a făcut colectivul în sat, a fost ca un vis rău, tata a refuzat să intre, şi de aceea sora şi fratele meu, care erau elevi – sunt mai mari ca mine – au fost scoşi de la ore. 
Vă retrăgeaţi în cărţi?
Eram lentă, destul de însingurată şi dornică să fiu lăsată să citesc. Eu am mâncat bătaie pentru că, în loc să-mi fac treaba în gospodărie, citeam. Vara era extraordinar, duminica mă puneam pe burtă în grădina de pomi şi citeam până mă apuca durerea de cap. Uitam să mănânc şi să beau apă.  
 
Filosofie cu astrofizică 
N-aţi avut nicio îndoială când a trebuit să alegeţi o facultate? 
Am ezitat între Litere şi Filosofie. Acum însă îmi pare rău că n-am făcut Medicina, pentru că am o gândire medicală bună, iar ca medic aş fi putut fi de mai mare folos decât cufundându-mă în lumea cărţilor. Nici prin scris şi nici prin activitatea de învăţământ nu primeşti confirmări categorice că ai fost util. Iar diverşi medici cu care am stat de vorbă mi-au confirmat că am o gândire medicală corectă. În plus, medicina chiar mă interesează, la fel ştiinţa, am citit şi citesc mereu reviste de medicină, pe vremuri „Minerva Medica“, acum volume din colecţia de carte ştiinţifică de la Humanitas, reviste străine de astrofizică, fizică, biologie. Astrofizica şi biologia se dezvoltă acum cu o viteză uimitoare, biologia are aplicaţii medicale imediate. Dacă aţi şti câtă ştiinţă e materializată într-un antibiotic, de pildă! 
 
Vorbiţi şi cu studenţii dumneavoastră despre ele?
Da, la cursuri fac paranteze explicative şi multe analogii. O idee filosofică mă poate duce la o descoperire din ştiinţă sau la o carte. Şi-atunci completez informaţia filosofică. Încerc să îi determin pe studenţi să nu trăiască numai în filosofie, ci să se conecteze şi la realitatea contemporană, ştiinţifică, să tindă spre completitudine. Să fie ancoraţi în realitatea de azi, nu într-una apusă şi strict culturală. Le spun multe despre structura creierului, de pildă, despre funcţionarea lui. Încă de pe vremea când eram profesoară de liceu, le prezentam elevilor cărţi de ecologie. Acum, la multe dintre conceptele lui Blaga dau exemple din astrofizică, pentru că se potrivesc. Astrofizicienii sunt metafizicienii zilelor noastre. 
 
Spuneţi-mi: sunt diferiţi studenţii de azi faţă de cei din ’90? 
Sunt diferiţi de studenţii de pe vremea mea, sunt diferiti şi de studenţii de la începutul anilor 1990. Nivelul lor la intrarea în facultate e tot mai scăzut, pentru că liceele sunt mai slabe. Capacitatea lor de exprimare în limba română este scăzută, nivelul lor de cultură, precar, interesul lor pentru cultură, intermitent. Cred că la noi ar trebui investiţi mulţi bani în învăţământ, în cel de bază, preuniversitar. Cu bani mulţi, ar putea fi schimbat statutul social al învăţătorului şi-al profesorului de la clasele V-XII şi-atunci, cu profesori foarte buni, şi neapărat cu suportul părinţilor, şcoala ar putea deveni ce trebuie să fie. Iar la intrarea în universitate, nivelul „bobocilor“ ar fi altul. Studenţi foarte buni sunt numai trei-patru într-un an. Orice performanţă presupune studiu individual, în plus, vocaţia intelectuală e din naştere şi, statistic vorbind, rară. În momentul de faţă, sistemul de învăţământ e criticat pentru că le cere elevilor să înveţe, adică să înţeleagă şi să memoreze. Păi, dacă nu există nişte date memorate, cu ce elemente să facă operaţiile intelectuale? Eu sunt profesor de o viaţă, am fost întâi la un liceu de elită, predam la clasele V-XII, acum sunt la facultate. Sunt bucuroasă că studenţii mei vin la cursuri, căci frecvenţa nu e obligatorie, bucuroasă când reuşesc să îi fac să râdă sau măcar să zâmbească, bucuroasă când îmi pun întrebări, ceea ce înseamnă că îmi urmează cu gândul prelegerea. Doar că nu prea învaţă.
 
„Revelaţia ultimă nu există“
Şi le daţi note mici?
Cred că dau note prea mari. Partea cu notele e singura penibilă, pentru mine, din procesul de învăţământ. Învăţământul de la noi a început să semene cu acela american, despre care Matei Călinescu îmi spunea că are un nivel scăzut. Acolo nivelul saltă la masterat şi la doctorat. 
 
Aţi aflat de la studenţi de ce aleg Facultatea de Istorie şi Filosofie?
Pentru că filosofia poartă promisiunea cunoaşterii universale. Ea poate într-adevăr să deschidă toate uşile; o compar mereu cu o cheie franceză pe care o poţi folosi oriunde. Unii studenţi, mai vârstnici, vin din dorinţa de autoperfecţionare şi cu o speranţă oarecum nesăbuită că o să primească revelaţia ultimă. Revelaţia ultimă nu există. Există doar înaintare pas cu pas în cunoaştere, adesea trecând prin eşec şi eroare. 
 

„Acum, rescriu un text cam de cinci ori“

 
Cu scriitorul Norman Manea, New York, 1997 FOTO: Cella Manea
 
Când aţi început să scrieţi versuri, v-aţi bazat pe intuiţie sau v-aţi gândit la o anume structură a poemului înainte?
Se întâmplă aşa: aud în cap un ritm muzical şi nişte cuvinte, le scriu pe hârtie şi după aceea curg şi celelalte. Mi se poate întâmpla oriunde: pe stradă, la coafor. Pe vremea când conduceam, trăgeam pe dreapta şi scriam poemul. Nu există un anotimp sau o oră pentru asta. Cel mai greu am ajuns la proză. De când am descoperit că naraţiunile sunt scrise de cineva, mi-am dorit să scriu şi eu istorii cu oameni, adică proză. Dar, când puneam creionul pe hârtie, îmi ieşeau, de fapt, versuri. 
 
Aşadar, n-aţi simţit că aţi muncit pentru volumul de debut în poezie „Aduceţi verbele“? 
Nu despre muncă a fost vorba, ci despre răbdare, a trebuit să aştept mult până să apară. Ca toate celelalte volume de poeme ale mele, nu a fost muncit, a fost plătit: nu există texte literare pe care să nu le plăteşti cu ceva din viaţa ta, cu momente pe care nu le-ai trăit sau le-ai trăit altfel decât ceilalţi oameni. Creaţia are un preţ pe care îl plăteşte autorul şi, fără voia lui, oamenii din jurul lui. De câteva ori, supărată pe o situaţie sau alta, am încercat să nu mai scriu, am făcut grevă cum ar veni, dar mi-a fost şi mai rău.
 
Când aţi deranjat alţi literaţi?
Când am început să scriu texte de istorie a culturii române şi m-am atins, prin ’94-’95, de Nae Ionescu. Nu ştiam că e un mit al lumii culte. Şi alte studii de-ale mele, despre Cioran, despre Eugen Ionescu, despre Mihail Sebastian au fost primite cu o rezistenţă semnificativă, deci psihanalizabilă, deşi eu n-am făcut altceva decât să urmez textele şi biografiile autorilor despre care am scris. Din punct de vedere cultural, la noi se trăieşte într-un semifals, la noi sunt agreate poveştile înălţătoare. Şi-apoi, sunt femeie. Dacă aş fi publicat sub un pseudonim masculin, probabil că volumele astea ale mele ar fi fost primite mai puţin violent. Când alţii, după mine, au scris cam acelaşi lucru, nimeni nu a mai fost deranjat. Norocul meu a fost că am avut întotdeauna o rezilienţă mare, adică o capacitate de a face faţă la şocuri.
 
 La începutul anilor ’90, alături de Ion Vartic, fostul ei soţ  
 
Aţi prevăzut aceste reacţii înainte de publicare?
Nici pomeneală! Cum era să ghicesc că va exista o asemenea rezistenţă la adevăr, unul inconfortabil, e drept, dar care priveşte trecutul? La început, reacţiile polemice şi insultele m-au amuzat, apoi am fost scandalizată. În prezent sunt oarecum indiferentă. 
 
Aţi obosit?
M-am îmbolnăvit.
 
În toţi aceşti ani, aţi rescris şi unele poezii sau doar proza?
Poemele îmi ies, de când mă ştiu, întregi şi perfecte, parcă ar veni cu o navă cosmică din Andromeda direct în capul meu, numai tai cuvintele de prisos. Dar, dacă lucrez la o carte de cercetare, poemele nu mai vin. Toţi scriitorii ştiu secretul ăsta, poezia se naşte din lene, din aşteptare, din timpul aparent gol. La eseuri şi studii e altfel, primele eseuri le-am rescris de câte 13-14 ori, pe vremea fostului regim, când lucram la maşina de scris. Acum, rescriu un text cam de cinci ori. La proză, lucrurile stau aşa: romanul „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“ l-am scris dintr-o răsuflare, în şase săptămâni, pe urmă am făcut numai corecturi şi adăugiri. Dar la „Supa de la miezul nopţii“ am rescris textul de vreo 20 de ori, de fiecare dată de la început, pentru că nu-mi ieşea; aveam materia, dar nu aveam forma. Mi-a luat şase ani. Şase veri, de fapt, pentru că nu mă ating de proză în timpul anului universitar. Cere continuitate, locuire în adâncul inconştientului atotgenerator, ceea ce nu e cu putinţă când pregătesc lecţii sau fac birocraţie universitară stupidă. 
 
Cum de aţi încheiat „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“ aşa repede?
E viaţa familiei mele. Iar construcţia unui monument funerar se vede că nu-mi ia mult timp.  
 
„Aveam de construit o ţară“
De 29 de ani sunteţi redactor-şef al revistei „Apostrof“, publicată de Uniunea Scriitorilor. Ce rol consideraţi că joacă această instituţie în România de astăzi?
E o instituţie necesară. Un editor important are opt reviste de cultură, diferite şi bune. Participă la formarea identităţii naţionale şi a conştiinţei-critice-de-sine a naţiei. 
 
De ce aţi rămas în ţară după Revoluţie?
La începutul lui ’90, am simţit că e un moment asemănător cu acela din 1918. Ca o ardeleancă vajnică ce sunt, spun asta cu toată autoironia din lume, am simţit că aveam de construit o ţară; aşa că am muncit pentru asta. Alţii s-au gândit să-şi facă afaceri şi avere, alţii au plecat. Eu m-am apucat de construit cultura română. Poate că asta e dovada că nu am inteligenţă practică: în loc să plec din România, am explicat în cărţi de ce au plecat alţii: Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade.
 
Participaţi la viaţa politică? Mergeţi la vot?
Doar ca votant particip, altfel, nu. Îţi trebuie energie, talent şi o pregătire profesională cum şi-a făcut Emil Hurezeanu, colegul meu de generaţie şi de la revista „Echinox“, pentru a participa activ la politică. El s-a pregătit îndelung şi continuă să studieze. 
 
„Am văzut un creier de om pe stradă“
Cum a fost anul 1989 pentru dumneavoastră?
Teribil! Toată toamna am aşteptat să se întâmple ceva. Când am auzit că la Timişoara e o mişcare, am crezut că întreg Clujul va ieşi în stradă. Ne-am dus, eu şi soţul meu, în faţă la judeţeana de partid. Dar eram numai noi doi, aşa că am plecat repede de-acolo. În zilele Revoluţiei, am văzut un creier de om pe stradă, pe asfalt. Schimbarea s-ar fi putut face şi fără să moară oameni. Iar executarea cuplului Ceauşescu a fost un act teribil, atunci nu mi-am dat seama, dar acum înţeleg. O ţară nouă şi curată nu se construieşte pe aşa ceva. Atunci am sperat că vom avea o Românie frumoasă, în care oamenii vor fi liberi şi îndestulaţi, că fiecare se va bucura de o mică bunăstare cinstită şi de demnitate. N-am bănuit că va fi atât de greu şi că România o să intre, repetat, în tot felul de fundături, sau că atâţia cetăţeni români or să plece din ţară din cauze economice.
 
Aţi avut încredere în Consiliul Frontului Salvării Naţionale?
Nu ştiam dacă să am sau nu încredere. Eram năucă. Mă bucuram că-l văd acolo pe Dinescu, împreună cu alţi intelectuali şi artişti. Eu pot evalua o situaţie politică trecută, înregistrată în acte şi în presă, mai rar o situaţie politică în curs. 
 
CV
 
Numele: Rodica Marta Vartic, născută Crişan 
Data şi locul naşterii: 14 martie 1955, comuna Jucu, judeţul Cluj 
Studiile şi cariera: 
- În 1980 a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde predă acum istoria filosofiei româneşti. 
- Din 1990, este redactor-şef al revistei „Apostrof“, publicaţie lunară editată de Uniunea Scriitorilor şi de Fundaţia Culturală Apostrof. 
- În 1992, şi-a obţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Bucureşti. 
- Printre volumele ei de poezie se numără: „Aduceţi verbele“ (1981), „Apocalipsa după Marta“ (1999) şi „Scara lui Iacob“ (2006), iar cele două romane publicate sunt: „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“ (2011) şi „Supa de la miezul nopţii“ (2017). 
- Pentru romanul „Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului“ a obţinut Premiul cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, din partea Galei Industriei de Carte din România. 
- A fost distinsă, printre altele, şi cu Premiul revistei „Observator cultural“, în 2012, pentru volumul „De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească“.
Locuieşte în: Cluj-Napoca
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: