FRAGMENT O nouă ediţie a romanului „Fluturele negru“, de Radu Paraschivescu

FRAGMENT O nouă ediţie a romanului „Fluturele negru“, de Radu Paraschivescu

Radu Paraschivescu                                                                                             FOTO: Radu Sandovici

„Fluturele negru”, de Radu Paraschivescu, urmăreşte destinul unuia dintre cei mai controversaţi şi admiraţi artisti ai lumii. În Roma, la început de secol XVII, printre cârciumari şi marchizi, prostituate şi cardinali, Caravaggio rastoarnă canoanele. Michelangelo Merisi, alias Caravaggio, îşi scrie romanul vieţii când cu pana, când cu pensula, când cu spada. „Adevărul” prezintă un fragment din carte, publicat, într-o nouă ediţie.

Ştiri pe aceeaşi temă

Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“ – Simona Sora

„Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficţională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putinţă, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se ţin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanţe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric şi textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înţelept şi nemilos cu sine – şi-o dresează prin literatură.“ – Tania Radu

-FRAGMENT-

„Blondul trânti cana de masă, gata-gata s-o spargă. În ultimele luni, toate discuţiile cu jupân Girolamo se opriseră, nu se ştie cum, la Michelangelo Merisi, sărăntocul care venise la Roma cu o boccea în băţ, ca să scape de foame şi să se vâre pe sub pielea bogătanilor dornici să-l ajute. Merisi trăia aici de treisprezece ani şi ajunsese să fie pomenit mereu de localnici. Unii îl îngropau în blesteme, alţii îl iubeau. Unii îl credeau unealta diavolului, alţii vedeau în el primul pictor adevărat după Tiţian. Unii se răfuiseră cu el prin crâşme şi fundături, alţii se mulţumiseră cu un portret de fum, făcut din zvonuri, clevetiri şi bănuieli. Merisi era slobod la gură, obraznic, jegos, beţiv, fanfaron şi iute la mânie. Nu exista oglindă pe lângă care să treacă fără să se cerceteze, chit că nu avea mare lucru de văzut. Nu era curvă pe care să nu şi-o fi adus în culcuş. Nu era pictor faţă de care să nu se creadă mai bun. Nu exista vorbă grea pe care să n-o fi aruncat în obrazul celorlalţi, fie ei hangii, preoţi sau pantofari. Şi aproape că nu era celulă în închisoarea oraşului în care să nu fi petrecut cel puţin o noapte. În mod ciudat însă, la fiecare întemniţare, pe când romanii sătui de scandaluri şi încăierări în toiul nopţii trăgeau nădejde că de data asta ciolanele netrebnicului aveau să putrezească după gratii, trimisul unuia dintre ocrotitorii lui Merisi se înfiinţa la poartă, schimba câteva vorbe cu temnicerii, împărţea pungi cu galbeni cui trebuia şi-l smulgea pe lombard din măruntaiele puşcăriei, ducându-l în faţa înaltului bărbat care comandase acţiunea. Merisi era un ins primejdios, un om răzvrătit, un ghem de simţiri, porniri şi obiceiuri proaste. Dar totodată o pană de preţ la pălăria multor nobili romani care voiau să pară prieteni ai artelor şi artiştilor.

La rândul lui, Ranuccio Tomassoni şovăia între traiul de pictor şi altul mult mai bănos: acela de ocrotitor al târfelor care le pozau artiştilor din Roma, părăsind astfel paturile în care-i lăsau pe bogătani să-şi facă mendrele cu ele şi ivindu-se pe pereţii bisericilor din oraş. La câţi peşti făceau deja umbră pământului, unul în plus nu supăra pe nimeni. Palazzo del Quirinale clocotea în febra sacrilegiului, dar Paul al V- lea nu avea mijloace prin care să răspundă. Dacă i-ar fi plătit pe pictori ca să nu mai preschimbe curvele în sfinte, şi-ar fi şubrezit puterea. Dac-ar fi trimis oameni să-i ameninţe, ar fi putut să rămână fără ei, ştiut fiind că bravii lui pictori mânuiau la fel de bine spada şi penelul. Aşa că Sfântul Părinte lăsase de la el, trăgând nădejde mai departe, cu o nevinovăţie feciorelnică, pe forţa de pătrundere a predicilor duminicale însufletul păcătoaselor.

— Lide a lucrat de multe ori cu Merisi, jupâne. I-a pozat pentru nu ştiu câte tablouri. Se cunosc de mai bine de zece ani. Dacă era să se-ntâmple ceva, s-ar fi întâmplat deja. Şi aş fi aflat. Sunt singurul om de care Lide nu poate să se-ascundă. Fiindcă numai eu îi ştiu taina. Iar dacă taina asta iese la iveală, Lide ajunge să doarmă sub poduri şi să fure de prin gunoaie ca să aibă cu ce-şi duce zilele. Cârciumarul îşi şterse fruntea cu o cârpă care fusese albă ultima dată cu o jumătate de an mai devreme.

— Ştii multe taine care-au avut viaţă lungă în Roma, Nuccio? Vinul şi caznele dezleagă toate limbile. Dac-ai reuşit să păstrezi taina pân-acum, fără să sufli o vorbuliţă nimănui, înseamnă că nu-i cine ştie ce. Altfel ai fi încercat să tragi vreun folos. Nu uita că te cunosc. Ştiu ce-ţi poate pielea.

Tomassoni clătină din cap fără să mai spună nimic, de parcă aerul nedumeritor pe care şi-l luase l-ar fi păzit de explicaţii. Plăti pentru vin şi ieşi din cârciumă. Piazza Navonna se vedea ca prin ceaţă prin praful ridicat de un călăreţ grăbit. Aproape că nu mai ştiai dacă era soare sau nor. La câteva sute de paşi, în Campo dei Fiori, două-trei florărese stropeau câteva grămezi de trandafiri cărnoşi, încercând să-i ţină proaspeţi în miezul zilei. Blondul cu părul strâns în coadă îşi atinse mânerul spadei dintr-un gest care-i intrase în obicei şi porni spre Piazza di Parione, unde, în faţa unui zid spălat de ploi şi înnegrit de vânturi, se afla Pasquino, statuia fără mâini şi fără picioare a lui Menelau, pe care slujitorii cardinalului Oliviero Carafa o aşezaseră acolo cu mai bine de un secol în urmă.“ (Copyright: Editura Humanitas) 

Radu Paraschivescu (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Ines de Castro, Maradona şi Caravaggio.

Cărţi: Efemeriada (2000, Libra); Balul fantomelor (2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009); Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007); Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă“ pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006); Fie-ne tranziţia uşoară: Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006); Mi-e rău la cap, mă doare mintea: Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007); Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008); Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008); Dintre sute de clişee: Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009); Fluturele negru (Humanitas, 2010, ediţie revizuită cu ilustraţii, Humanitas 2019); Toamna decanei: Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011); Astăzi este mâinele de care te- ai temut ieri (Humanitas, 2012); Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013); Muşte pe parbrizul vieţii: Nou catalog de perle (Humanitas, 2014); Noi vorbim, nu gândim: Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015); România în 7 gesturi (Humanitas, 2015); Poveşti de dragoste la prima vedere (coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015); Cum gândesc politicienii (Humanitas, 2016); Aştept să crăpi (de astăzi, în prime time) (Humanitas, 2016); Am fost cândva femeie de onoare şi alte povestiri (Humanitas, 2017); Cartea râsului şi a cercetării (Ce se întâmplă cu creierul dacă înveţi cuvinte noi în timp ce faci sex) (Humanitas, 2017); Două mături stau de vorbă: Scene româneşti (Humanitas, 2018); Orice om îi este teamă: Un partid, doi ani şi trei premieri (Humanitas, 2018); În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi) (Humanitas, 2019).

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: