FRAGMENT „Copiii de pe Volga“, de Guzel Iahina

FRAGMENT „Copiii de pe Volga“, de Guzel Iahina

Guzel Yahina                                                                                               FOTO: ELKOST agencyImagine

La trei ani după debutul cu bestsellerul „Zuleiha deschide ochii“, Guzel Iahina publică un nou roman care se bucură deja de faimă internaţională, „Copiii de pe Volga“.  „Adevărul“ prezintă un fragment din cartea recent publicată la editura Humanitas, în traducerea din rusă a Luanei Schidu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Jakob Ivanovici Bach, profesor în satul german Gnadental de pe Volga, duce o viaţă simplă, anonimă. Într-o zi, este chemat pe celălalt mal al fluviului ce „împarte lumea în două“ să-i dea lecţii unei tinere fragile şi timide, Klara, fiica unui straniu personaj, Udo Grimm. Nu e deloc surprinzător că între cei doi se înfiripă o poveste de iubire. Este însă singurul fapt previzibil din acest roman ameţitor, căci în clipa următoare istoria dă năvală, răsturnând reguli şi destine, realitatea capătă accente supranaturale, adevărul nu mai este acelaşi şi totul se topeşte într-o grandioasă epopee din ritmul căreia nu te mai poţi desprinde.

Coloniile germane de pe Volga, anii 1920–1930. Jakob Ivanovici Bach, profesor în Gnadental, primeşte propunerea să dea lecţii de germană unei tinere de pe malul opus al fluviului. Vrea să refuze, dar, fără să priceapă nici el cum şi de ce, acceptă. Între Bach şi eleva lui se naşte o poveste de dragoste care nu va fi cruţată nici de prejudecăţile sătenilor, nici de istorie. După ce trăieşte mai multă vreme izolat, la revenirea în satul natal descoperă uluit că întreaga lume pe care o cunoştea a dispărut. Vechile ierarhii nu mai există, iar cel care pare să conducă acum îi cere să scrie mai întâi informaţii despre locuitorii şi tradiţiile satului, apoi basme şi poveşti. Retras la ferma de peste Volga, Bach scrie fără să se mai poată opri şi descoperă, de câte ori se întoarce în Gnadental, că fiecare rând compus de el devine realitate. Suntem absorbiţi astfel într-o lume magică, în care adevărul crud al istoriei nu este însă mai puţin covârşitor.

-FRAGMENT-

„În noaptea aceea a minţit-o că nu e gaz în nici o lampă. Nici nu se putea gândi să aprindă lumina şi să-i vadă chipul, inima lui istovită n-ar fi putut îndura asta.

La insistenţele lui, Klara s-a dezbrăcat şi s-a întins în pat, sub singura pilotă existentă. Cât s-a pregătit ea, Bach s-a dus în clasă şi s-a plimbat de colo, colo, imaginându-şi cu lux de amănunte toate peripeţiile şi greutăţile prin care trecuse ea în ziua aceea. Îi povestise cum plecase de la tatăl ei: în prima gară după Saratov s-a strecurat din compartimentul în care trebuia să-şi petreacă toată călătoria până la Moscova (Tilda aţipise, obosită de legănatul trenului) şi a coborât din vagon neobservată. A mers repede, fără să se întoarcă şi fără să ridice ochii, până când a ajuns printre multe tarabe, căruţe, cai şi oameni care vorbeau într-o limbă necunoscută. A început să întrebe care-i drumul spre Gnadental şi multă vreme nimeni n-a părut să priceapă ce spune. Într-un târziu, un ţăran cu barba roşcată a desluşit în spusele ei denumirea coloniei şi s-a oferit s-o ducă. N-a păcălit-o, a adus-o: mai întâi cu bacul peste Volga, apoi cu căruţa pe malul stâng, până în Gnadental. Ca plată pentru drum a primit săculeţul pe care grijulia Tilda îl legase la brâul Klarei (fata nu ştia câţi bani erau în el, căci nu se uitase).

După ce s-a plimbat prin clasă o oră bună, poate chiar două, Bach şi-a dat seama că frisoanele şi oboseala îi trecuseră fără urmă. Şi-a scos ghetele şi a intrat în cameră, străduindu-se să nu facă scândurile să scârţâie. Respiraţia Klarei nu se auzea. Speriat că a dispărut sau că nici nu venise în cămăruţa lui întunecată, ci fusese doar o nălucire a febrei, s-a dus glonţ la fereastră, împleticindu-se şi răsturnând scaune, a dat deoparte perdelele… era acolo! Era acolo, o siluetă abia vizibilă sub pilotă, cu părul împrăştiat pe pernă şi chipul nedistingându-i-se în întuneric. A tresărit din cauza zgomotului, a întors capul spre perete şi a adormit la loc.

Bach n-a mai tras perdelele la loc. A ridicat încet un scaun şi l-a pus lângă pat. S-a aşezat. Şi-a sprijinit coatele pe genunchi, şi-a pus bărbia în deschizătura palmelor şi a început să se uite la Klara. Nu-i era somn, poziţia chircită, incomodă nu-l deranja.

Noaptea neagră, fără lună, s-a transformat într-o dimineaţă întunecoasă. Încet, din aerul de un albastru dens s-au desenat trăsăturile chipului Klarei: curbura urechii mici, linia obrazului, vârful sprâncenei. Aceste trăsături nedesluşite, încă scăldate în negură, tulburau mai puternic decât ar fi făcut-o un tablou clar– din ele se putea picta orice portret. Bach ar fi vrut să prelungească momentele de nedesăvârşire şi neştiinţă, să întârzie cât mai mult clipa întâlnirii, ba chiar şi-a amintit cu un fel de uşurare că e timpul să sune clopotul de ora şase.

Din fericire, dangătul clopotului n-a trezit-o pe Klara, şi Bach a mai stat o vreme lângă ea. Apropierea ei îl încălzea în mod uimitor– chiar şi-a descheiat haina la guler. A observat deodată că ţesătura era complet roasă pe margini, iar mânecile aveau nevoie să fie cârpite temeinic. Cu ochii altuia parcă, îşi vedea acum şi locuinţa: pereţii crăpaţi, nevăruiţi de mult, coşul umflat al sobei, care împărţea spaţiul în două, într-un colţ, o etajeră de răchită doldora de cărţi, cu un picior rupt, în locul căruia fusese pusă o piatră… E drept, ar fi trebuit să se ruşineze cu un asemenea cămin, şi altă dată s-ar fi ruşinat negreşit, s-ar fi ruşinat şi de vestonul ponosit, dar acum în sufletul lui nu era loc pentru jenă – atât de îngrijorat era de întâlnirea care-l aştepta.

Pe la opt, Klara nu se trezise, şi el s-a dus în jumătatea de clădire destinată clasei fără să-i fi văzut chipul. În pauza de la amiază nu s-a întors în camera lui – şi-a găsit zeci de ocupaţii în clasă: să facă focul în sobele care se răciseră, să stea de vorbă cu elevii, să lipească manuale rupte… Mâinile lui isprăveau treburi fără de sfârşit, buzele rosteau mii de cuvinte, dar urechile pândeau cu încordare ce se petrecea dincolo de perete. Acolo era linişte.

Când orele s-au încheiat, după ce l-a condus şi pe ultimul elev şi a încuiat uşa şcolii după el, Bach a vrut să se ducă în sfârşit la el, dar în loc de asta, fără să ştie de ce, s-a aşezat într-o bancă– din primul rând, „al măgarilor“– şi a stat aşa, ştergându-şi din toate puterile de genunchi palmele umede, până când uşa locuinţei lui s-a deschis: a venit Klara la el.

Era frumoasă– orbitor de frumoasă, frumoasă peste măsură. Era imposibil ca numai datorită imaginaţiei Bach să-i perceapă trăsăturile ca fără de cusur: şi delicateţea pielii, şi mătasea părului, şi albastrul ochilor, şi spuzeala de pistrui de pe obraji. Şedea în bancă gârbovit, încremenit de această frumuseţe, neştiind ce să spună. Ea s-a apropiat şi s-a aşezat alături. Privirea ei atent cercetătoare l-a tulburat– i s-au aprins obrajii şi rădăcinile părului, a fost brusc copleşit de ruşine: nu din cauza vestonului amărât şi a locuinţei sărăcăcioase, ci mult mai rău – din cauza propriei fizionomii fleşcăite şi banale, a părului rar de pe cap şi a gâtului subţire, a expresiei ades rugătoare a ochilor, amintind de cea a unui câine. Bach şi-ar fi acoperit faţa roşie cu mâinile, dar şi-a amintit de unghiile murdare, necurăţate de trei zile, şi a lăsat rapid braţele în jos.

— Şi-acum, ce facem? a întrebat el neputincios, întorcându‑şi faţa de la ea.

— Păi nu vă sunt soţie acum, domnule Schulmeister?

Bach s-a întors brusc, ca plesnit cu rigla peste spinare.

Nu râde de mine, Klara!“ i-a venit să strige. „Uită-te la mine, uită-te cu atenţie!“ Era ispitit să sară în picioare, s-o ia de mână şi s-o ducă la fereastră. „Uită-te şi spune-mi sincer: aşa un soţ ţi-ai visat dumneata?“

În loc de asta, n-a făcut decât să deschidă şi să închidă gura, ca un caras scos din apă. E drept, ar fi trebuit să cadă în genunchi sau să-i sărute mâna sau să facă orice alt gest galant– în schimb, el doar a zâmbit temător, apoi s-a încruntat, a bălmăjit ceva neinteligibil, abia auzit, şi a pornit de-a-ndăratelea spre uşă. Proptindu-se cu spatele în ea, a împins-o cu fundul şi a ţâşnit afară să-l caute pe pastorul Händel.

Pastorul Adam Händel însă a refuzat să-i cunune pe tineri. Fata apărută nu se ştie de unde în locuinţa Schulmeister-ului părea atât de tânără, încât se ridicau îndoieli asupra legalităţii: avea într-adevăr şaptesprezece ani, aşa cum afirma? Nu avea asupra ei nici un act de identitate sau vreo altă hârtie care să-i confirme vârsta. Şi, mai ales, nu existau martori privind confirmarea pe care o primeşte fiecare tânăr colonist, şi nu avea nici o posibilitate de a se convinge asupra esenţei creştine pure a acestei tinere. Pastorul a discutat îndelung cu Klara, verificându-i cunoştinţele despre catehism; a ieşit de la acest examen palid, cu buzele strânse neîndurător; a recomandat să-i fie căutaţi neîntârziat părinţii şi să le fie înapoiat „copila nesăbuită“. Iar Klarei i-a poruncit să se mute deocamdată în casa parohială şi să locuiască acolo sub supravegherea bătrânei lui soţii până când i se vor ivi părinţii sau vreo mărturie din viaţa ei trecută.

Bach, cu faţa şi gâtul roşii, încurcându-se monstruos în vorbire şi nepricepând nimic din ceea ce se petrecea cu el, a hotărât să-l uimească pe Händel pentru prima dată în viaţa lui şi a afirmat că tânăra va rămâne să locuiască în clădirea şcolii. Le-a propus să se ducă pe malul drept până nu începea îngheţul şi să se convingă de existenţa casei părinteşti a Klarei şi, poate, să-i dea de urmă lui Udo Grimm. Starostele Dietrich a refuzat însă: toată lumea ştia că e interzis să calci pe pământurile mânăstireşti, că munţii de pe malul drept sunt total inaccesibili, că acolo nu e decât o nesfârşită pădure deasă. De asemenea toată lumea ştia că Schulmeister-ul Bach avea ciudăţeniile lui, frizând uneori iraţionalul, aşa că vorbele lui nu erau credibile.

Vestea despre tânăra Fraulein care apăruse ca prin minune noaptea în Schulhaus şi îl vrăjise în asemenea hal pe Bach, încât acesta hotărâse să i se împotrivească pastorului însuşi a zdruncinat blândul Gnadental. Acum Schulmeister-ului i se socoteau toate: şi plimbările de seară fără ţintă, şi înclinaţia fermă spre singurătate, şi rătăcirile bezmetice pe furtună – tot ceea ce înainte se ierta şi se uita a fost scos din adâncurile memoriei şi rostit: „Mereu a fost un pic sărit, dar acum a înnebunit de tot!“ La gândul că o fată de vârstă nedeterminată, care ar fi putut să-i fie fiică, îşi petrece noapte de noapte în locuinţa lui, gospodinele din Gnadental au turbat: colonia vuia de discuţii despre îndoielnica Fraulein şi neruşinatul Schulmeister, care-i amăgise atâţia ani pe bunii gnadentalieni, făcându-i să creadă în inocenţa lui.

A doua zi după examinarea de către pastorul Händel, Bach a dus-o pe Klara la plimbare, ca să-i arate Gnadentalul şi locurile lui preferate. Acest plan s-a sfârşit trist: fiecare om pe care-l întâlneau, îndată ce-i zărea, trecea pe partea opusă a străzii, cât mai departe de perechea scandaloasă, apoi se oprea şi se uita la ei cu o curiozitate dezgustată, dar lacomă, cum s-ar fi uitat la o şopârlă cu două capete sau la un rac cu labe de animal în loc de cleşti. Femeile se adunau ciopor, clătinau din cap şi, atingându-şi obrajii una alteia cu volanele scufiilor, şuşoteau ceva, aruncând priviri cu tâlc spre cei doi. Înainte de a ajunge la a zecea curte de la Schulhaus, Klara l-a rugat să se întoarcă.

Din ziua aceea n-a mai ieşit din clădirea şcolii: stătea mereu în camera lui Bach, ascultând ce se petrecea afară. Când auzea huruitul unei căruţe care se apropia sau zvon de glasuri străine îşi ascundea faţa în palme; când căruţa se îndepărta şi oamenii treceau de şcoală şi-o ridica. Obrajii i-au devenit palizi şi traşi, linia gurii tot mai subţire şi mai tristă, în ochi, dimpotrivă, i-a apărut ceva rece şi neînfricat, de parcă ei ar fi trăit separat de corp şi ar fi aparţinut altcuiva, mult mai bătrân şi mai înţelept decât Klara.

Când un imbecil a hotărât să arunce în joacă o privire pe fereastră ca s-o vadă mai bine pe „faimoasa Fraulein“, Bach a încetat să tragă perdelele dimineaţa. Când cineva a aruncat în geam cu un bulgăre de pământ, a închis obloanele, şi acum în cameră era mereu semiîntuneric. În mod ciudat, asta-i plăcea lui Bach– penumbra îi amintea de prima noapte cu Klara.

La început a încercat s-o distreze cu conversaţii – despre cărţile citite, personaje istorice, metode ştiinţifice de versificaţie. Dar era de-ajuns să-i zărească privirea trist-întrebătoare, în care se citeau şi jale, şi speranţă, şi un soi de năzuinţă timidă, că sunetele i se poticneau în gât şi gândurile în cap. Se încurca, se bâlbâia, tăcea. Şi cărţile, şi conducătorii de oşti, şi monarhii, chiar şi cele mai minunate poeme erau acum nelalocul lor, neavenite; să găsească alte subiecte nu ştia. Totodată, nu-l părăsea senzaţia că cineva pândea de cealaltă parte a ferestrei, lipindu-şi urechea curioasă de vreo crăpătură a oblonului, încremenit în aşteptare. Astfel, bolboroseala lui fără rost se stingea, lăsând locul obişnuitului laconism. Se liniştea cu gândul că în casă sunt multe cărţi – Klara putea s-o ia pe oricare şi să-şi petreacă timpul citind: şi dimineaţa, când el era cu elevii în clasă, şi seara, când se întorcea în locuinţă şi şedea sprijinit recunoscător cu spatele de sobă, privind-o pe femeia iubită cu o adoraţie mută.

Speranţele năruite ale Klarei îi provocau o suferinţă nemărginită. Bach se simţea vinovat şi… fericit, nemăsurat de fericit: pentru că putea s-o vadă, s-o audă, şi câteodată, ajutând-o să scoată un ceaunaş din cuptor sau o carte de pe raft, chiar s-o atingă cu cotul. Îl durea s-o vadă şezând ore întregi pe pat, cu mâinile atârnând, cu ochii stinşi, dar o părticică a sufletului său se bucura de captivitatea ei–aşa, îi aparţinea numai lui. Îl întrista să audă reproşurile gnadentalienilor, se făcea mic şi se ofilea sub privirile lor dojenitoare, dându-şi seama de ambiguitatea comportamentului său şi fiind apăsat de ea; dar era de-ajuns să deschidă uşa şi să intre în cămăruţa deja îmbibată cu parfumul abia simţit al părului Klarei, să-i audă foşnetul rochiei, să-i zărească profilul înceţoşat de întuneric, şi gândurile despre vinovăţia lui piereau fără urmă, lăsând locul emoţiei şi inspiraţiei: alături de Klara se simţea plin de forţă, atotputernic, parcă se afla în centrul unei furtuni, parcă sângele îi era plin de electricitatea arzătoare a primăverii. Înţelegea că fata nu poate împărtăşi emoţia lui. Înţelegea şi că nu mai putea continua aşa – ceva trebuia să rupă această tramă absurdă, tergiversată.

Iar zvonurile creşteau ca aluatul în copaie. Dacă le răspândea cu intenţie vreun suflet rău sau dacă se iveau singure, cum se prindeau uneori păduchii până şi de cel mai cuviincios creştin, era greu de spus. Zvonurile erau bogate, variate şi conţineau amănunte atât de veridice, încât şi dacă nu voiai, le credeai! Se şoptea că pe fată n-o cheamă de fapt Klara, ci Kunigunda; că nu e alta decât fiica secretă a lui Bach, care mai întâi o omorâse pe frumoasa ei mamă, iar acum vrea să se însoare cu propria copilă; că din creştet până la buric ea e frumoasă, dar de acolo până la călcâie e acoperită cu păr negru aspru, ca nişte ţepi de arici; că de fapt n-o cheamă nici Kunigunda, ci Kakilia; că în ciorapul de pe piciorul drept poartă permanent o crenguţă de salcie proaspăt tăiată – nimeni nu ştie de ce; că de fapt n-o cheamă Kakilia, ci în nici un fel – până în toamna asta a trăit fără nume, legată cu lanţuri de un puţ, pe fundul unei râpe îndepărtate.

Despre Schulmeister se zicea că în timpul plimbărilor sale de seară se aşază în genunchi lângă Pârâul Soldatului, îşi bagă faţa în apă şi lipăie cu sete, ca un câine; că sapă cu mâinile pământul în cimitirul din Râpa celor Trei Boi şi cu pământul acela îşi unge pereţii camerei; că înţelege limba turcă (numai acest fapt în sine părea peste poate de suspect); că mulţi ani la rând îşi ţinuse prizoniera într-un bordei din stepă şi acum voia să se însoare cu ea şi să emigreze în Brazilia.

Separat, în timp ce scoteau copiii din clasă şi coborau vocea până la o şoaptă înfierbântată, povesteau despre necuviinţele care se petrec noaptea în Schulhaus; şi până la sfârşitul toamnei aceste zvonuri au ajuns la o asemenea intensitate şi au fost hrănite cu amănunte atât de colorate, că pastorul Händel, când le-a auzit, trei duminici la rând a vorbit în predicile sale despre păcatul clevetirii.

Prima care a refuzat să-şi mai trimită copiii la şcoală a fost Emmy Pepenoasa. După trei zile nici măcar un elev n-a mai venit dimineaţa la ore. Iar o săptămână mai târziu, bărbaţii, după ce au terminat cu tăiatul porcilor şi pregătirea cârnaţilor pentru iarnă, după ce au tăiat majoritatea păsărilor domestice şi le-au pus, jumulite şi eviscerate cu grijă, în gheţăriile caselor, s-au adunat la sfatul satului, care avea loc de obicei în clădirea şcolii, şi i-au cerut starostelui Dietrich un profesor nou pentru şcoala din Gnadental.

Era sfârşitul lui noiembrie – geros, cu multă ninsoare. Drumurile erau înzăpezite, străzile pustii, rar mai ieşea câte o sanie din colonie – satele încremeniseră în aşteptarea Crăciunului. La vremea asta să cauţi un nou Schulmeister era cu neputinţă – cu toate acestea, discuţia s-a încins. Fie că subiectul a aprins sângele bărbaţilor, fie gândul că dincolo de perete, în mica locuinţă, se afla obiectul discuţiei– o fată pistruiată cu ochi nevinovaţi şi nas cârn–, vocile lor au fost asurzitoare în seara aceea, şi starostele a fost nevoit să bată de trei ori cu rigla în catedră, chemând la linişte.

— Fiul cel mare ne-a fost ucis în război, mijlociul e prizonier, iar pe cel mic nici măcar şcoală nu-l putem învăţa ca lumea: nevesti-mii îi e frică să-l lase dimineaţa la Schulhaus! Treabă-i asta? striga Kohl cel mic şi jigărit.

— Să ne adunăm tot satul şi s-o scoatem pe fată din şcoală cu forţa! O punem în beciul pastorului şi n-o hrănim trei zile, ca să se căiască mai uşor! a zis morocănos Böll-cu-Mustăţi. Iar pe Schulmeister să-l dăm afară în şuturi din Gnadental, noaptea! Să vedem, poate se răzgândeşte!

— Să-i dăm afară pe amândoi! Îi punem pe gheaţa Volgăi, cu boarfe cu tot– ducă-se unde-or vrea! În colonia învecinată sau hăt, în Brazilia! a adăugat Gauss, care era mereu de acord cu toată lumea.

— De unde să vă iau eu Schulmeister nou în miezul iernii? Să vi-l scot de sub zăpadă? a spus starostele Dietrich. Bach, cât a trăit singur, şi-a făcut treaba. Să trăiască şi mai departe– singur. Şi să ne înveţe copiii! Cât despre gărgăunii din tărtăcuţă– asta nu-i nimic. Un pic de rahat nu strică niciodat’!

Au hotărât: aveau să-l roage pe pastorul Händel să preia el predarea la şcoală până la Crăciun, iar Schulmeister-ului rătăcit să-i ceară pentru ultima dată să-şi bage minţile-n cap, să se întoarcă în sânul obştii, s-o predea pe tânăra Klara de bunăvoie în mâinile bisericii, iar el să-şi reia atribuţiile de la începutul lui ianuarie.

Bach a şezut indiferent toată seara lângă soba de fier– îi asculta pe cei adunaţi, dar urmărea cu privirea doar licăririle focului. Când a fost întrebat ce are de răspuns adunării, doar s-a încruntat şi a ridicat din umeri: „Nimic“. Au plecat şi l-au lăsat singur.

El s-a întors în camera lui. Klara stătea lângă sobă, cu obrazul lipit de ea. Fireşte, auzise totul, până la ultimul cuvânt– peretele dintre jumătatea destinată clasei şi cea pentru locuit era subţirel, din scânduri. „Şi-acum, ce facem?“ ar fi vrut s-o întrebe, cum o făcuse cu câteva săptămâni în urmă, dar n-a îndrăznit.

Străduindu-se să nu facă zgomot, a aruncat pe sobă o şubă veche (patul i-l lăsase Klarei din prima zi) şi s-a culcat, făcându-se covrig. Nici el nu şi-a dat seama când a aţipit.

L-a trezit o senzaţie: Klara nu mai era în cameră.“ (Copyright: Editura Humanitas)

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuieşte la Moscova, unde a urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secţia scenaristică. A lucrat în relaţii publice, publicitate şi marketing şi a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018). 

Inspirat din relatările bunicii ei, o învăţătoare tătară care a petrecut şaisprezece ani într-o colonie de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător şi a primit mai multe premii prestigioase. În Rusia, în 2015: Bolşaia Kniga (Marea Carte), Premiul întâi şi Premiul cititorilor – Locul întâi; Premiul Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi), Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) şi Premiul Zviozdnîi Bilet (Bilet spre stele) al Festivalului Aksionov. A fost finalist la Russkii Buker (Booker Rus), în 2016 i s-a acordat Premiul Cyrano, iar în Franţa a apărut în 2017 şi a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de asemenea, finalist la Premiul Médicis Étranger. Cel de-al doilea roman al său, Copiii de pe Volga (Deti moi; Humanitas Fiction, 2020), publicat în 2018, a câştigat în anul 2019 Bolşaia Kniga, Premiul al treilea şi Premiul cititorilor – Locul întâi, precum şi Marele Premiu Ivo Andrić în Serbia. Romanele lui Guzel Iahina sunt în curs de traducere în peste patruzeci de ţări.

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: