"Fracturile" lui Mihail Victus

Mihail Victus

Luni, 9 decembrie, de la ora 19.00, la librăria Humanitas Kretzulescu, va avea loc lansarea romanului „Fracturi” de Mihail Victus, apărut la editura Vremea. Prezenţi, alături de autor, vor fi Silvia Colfescu, director editorial al editurii Vremea, Daniela Albu şi Radu Găvan.

Un presupus atentat cu maşină. Un manipulator media, lipsit de scrupule. Sentimentul de vinovăţie. Lupta disperată de-a nu pierde controlul. "Fracturi" de Mihail Victus este un roman care vorbeşte despre trezirea conştiinţei.  În acest roman publicat de editura Vremea, care va fi lansat luni, 9 decembrie, de la ora 19.00, la Humanitas Kretzulescu, se spune o "poveste ingenioasă despre felul cum minciuna subminează realul”, apreciază Diana Alzner. E „un roman psihologic captivant despre manipulare”, apreciază Delicatese Literare. „Fracturi este încă o dovadă că oamenii nu sunt făcuţi din beton, ci din pământ: sunt fragili, maleabili, dar şi capabili să facă mult mai multe decât ar părea şi, atunci când situaţia o impune, să capete forţa de a depăşi, aşa cum spune autorul în roman, acel rău sădit încă de la naştere în ei”, punctează Raluca Nicula.

Autorul, Mihail Victus, în vârstă de 33 de ani, a obţinut numeroase premii literare pentru proză, dintre care: Marin Preda (2018), Ioan Slavici (2017), Radu Rosetti (2015). Începând cu 2006, a publicat proză în diverse reviste: Tribuna (2017), Iocan (2016), Ateneu (2015), Actualitatea literară (2011) etc.

FRAGMENT

"Lorena ştia în ce fel îmi câştigam banii şi nu-mi aproba metodele, dar în acelaşi timp alegea să ignore aspectul ăsta. Era ca o gaură neagră a relaţiei noastre. Nu ne apropiam de ea, de frică să nu ne absoarbă şi să ne distrugă. „Odată ce ajungi acasă, va trebui să uiţi de serviciu şi orice are legătură cu el”, mă avertizase demult, când realizase că uneori nefericirea altora ne punea pâinea pe masă şi fusese aproape gata să-şi strângă lucrurile şi să plece. „Dacă laşi chestia asta să intervină între noi, voi începe să te urăsc.” Mi s-a părut că dovedea egoism prin faptul că admitea să accepte o latură a mea, iar pe cealaltă să o ignore. O iubeam şi nu voiam să o pierd, aşa că i-am promis, chiar dacă ştiam că nu întotdeauna mă voi ţine de cuvânt. M-aş fi considerat un prost dacă, având posibilitatea să-mi folosesc abilităţile în aşa fel încât să ne servească scopurilor comune, alegeam să fac pe neştiutorul şi să accept situaţiile ca atare, oricât de frustrante ar fi fost.

După ce deciseserăm împreună să-i contactez pe proprietarii casei din Kiseleff şi să le înaintez o ofertă atractivă, ştiam deja că voi folosi orice strategie ca să obţin contractul de cumpărare. Lorena m-a lăsat să mă desfăşor în voie. N-a intervenit deloc pe durata întregului proces. Voia să obţinem casa aia şi, pentru prima dată, nu o interesa cum aveam să procedez. A insistat doar să plătim un preţ corect. Cred că în felul ăsta se scutea de orice mustrare de conştiinţă. Mie oricum nu-mi păsa. Eram satisfăcut că nu trebuia să mă ascund şi că asta nu avea să ne dăuneze în vreun fel. Primisem aprobarea ei.

Cu ajutorul lui George Trache, un fel de agent special, care funcţiona ca un detectiv particular şi la ale cărui servicii apelam uneori (voi vorbi mai pe larg despre el cu prima ocazie), am aflat ce aveam nevoie despre proprietari. Era un cuplu cam din aceeaşi generaţie cu mine şi Lorena, trăiau împreună de mai mulţi ani, dar nu se căsătoriseră. Lucraseră în Irlanda o perioadă, apoi reveniseră în ţară şi încercaseră să lanseze diferite afaceri, fără succes. Înainte de asta însă, când priveau cu entuziasm spre viitor, reuşiseră să plătească avansul pentru casă. Până să fie definitiv a lor, mai trebuiau să treacă totuşi peste zece ani, iar cotizaţia la bancă nu era deloc mică. Ştiam că aici trebuia să atac. În punctul lor cel mai vulnerabil.

Când i-am sunat, pentru a stabili o întâlnire, nici n-au vrut să audă de aşa ceva. Nu îşi propuseseră să vândă casa şi se simţeau deranjaţi de îndrăzneala mea. „Credeţi-mă, va fi în folosul dumneavoastră să ne vedem.” Şi-au dat seama că nu se aflau într-o poziţie de unde să îşi asume riscuri inutile, aşa că până la urmă au acceptat. Mi-am pus unul din cele mai elegante costume, am aşezat actele într-o servietă din piele naturală şi m-am dus să le prezint oferta, la un restaurant cu pretenţii ales de mine. Toate astea – aspectul meu şi decorul – urmau să-i intimideze îndeajuns încât să-mi servească scopurilor. Au venit amândoi, lipiţi unul de altul, jucând rolurile unor indivizi care aveau lucruri mult mai interesante de făcut decât să mă audă vorbind. Nu le reuşea foarte bine. După ce am comandat o sticlă din cel mai scump vin din meniu şi i-am lăsat să se mai fâţâie o vreme în scaune (fiindcă niciunul nu îndrăznea să ia iniţiativa), am scos din servietă un bilet de bancă, completat pe numele lor, şi l-am împins spre ei, pe masă. Fusesem mai generos decât aş fi vrut, doar ca să-i fac pe plac Lorenei. Am scos apoi contractul de vânzare-cumpărare, în două exemplare.

– Imediat ce semnaţi, banii vă aparţin.

– Chiar credeţi că vă puteţi permite orice, doar fiindcă aveţi bani?

– E o afacere care vă avantajează din orice punct de vedere. Vă plătesc pe proprietate mai mult decât ar reuşi să o estimeze şi cel mai optimist evaluator bancar.

– Nu totul este de vânzare.

– Ba din contră. Orice obiect are un preţ.

– Vorbim despre casa noastră, nu despre un obiect. Nu ştim ce înseamnă asta pentru dumneavoastră, dar pentru unii dintre noi, muritorii de rând, cuvântul ăsta, casă, înseamnă mai mult decât cred că sunteţi capabil să înţelegeţi.

– Daţi-mi voie să nu divaghez acum şi să dezbat asemenea idei. Prefer să lăsăm sentimentele deoparte şi să discutăm obiectiv. Fără jigniri şi insinuări de genul acesta. Mă aflu aici cu intenţia de a fi rezonabil, dar vă sfătuiesc să înţelegeţi că există şi alte metode, mai avantajoase pentru mine, dacă ne gândim doar la partea financiară a problemei.

– Ce insinuaţi?

– Voi cumpăra proprietatea. Am două variante. Pe prima tocmai v-am prezentat-o. Acceptaţi suma generoasă pe care v-am oferit-o şi ne scutim reciproc de complicaţii. Cealaltă variantă nu o să vă placă. Am făcut unele cercetări.

Ca să obţineţi împrumutul de la bancă, aţi falsificat actele în aşa fel încât să figureze că aveţi venituri cu mult mai mari decât cele reale, vizibile în acte. E adevărat că împreună câştigaţi suficient cât să vă permiteţi rata la bancă, dar lucrul acesta nu poate fi dovedit legal.

– Nu suntem singurii care au fost nevoiţi să facă treaba asta.

– E de-ajuns să fie sesizate persoanele potrivite şi vă puteţi trezi c-un proces de judecată de pe urma

căruia veţi pierde mai mult decât vă puteţi imagina. Vă cer să fiţi rezonabili, să puneţi sentimentele deoparte şi să vă vedeţi interesul.

Nu lăsasem loc de alte opţiuni. Au înţeles că şansele de reuşită, în cazul în care ar fi hotărât să lupte împotriva mea, deveniseră microscopice. M-am gândit că oricum le făceam un serviciu. Cu banii câştigaţi puteau să-şi cumpere un apartament spaţios şi să scape de grija ratelor la bancă. Oamenii se ataşează prea mult de locuri, obiecte şi idei învechite. Nu vreau să crezi că prin explicaţiile astea încerc să mă pun într-o lumină mai bună decât ar fi cazul. Dacă vechii proprietari n-ar fi arătat înţelegere, aş fi fost gata să-i arunc în stradă. În schimb, deoarece nu mi-au provocat disconfortul de a pierde timpul cu aşa ceva, le-am acordat o lună ca să-şi care lucrurile şi să-şi găsească o locuinţă. Le-am oferit în plus întreaga mobilă şi orice altceva considerau că merită să ia cu ei. Aş fi aruncat oricum totul. Am privit-o apoi pe Lorena plimbându-se fericită prin casă, explicându-mi cu entuziasm cum avea să decoreze fiecare cameră, ce culori se potriveau fiecărui spaţiu şi ce tip de mobilier trebuia să comandăm.

Asta a ţinut-o ocupată câteva luni. În timpul ăsta eu am angajat o echipă de profesionişti care să adauge cât mai multe ferestre în mansardă, astfel încât aceasta să beneficieze din plin de lumină naturală. „Aici va fi atelierul tău”, i l-am prezentat Lorenei când a fost gata. Următorii doi ani au fost cei mai fericiţi ai relaţiei noastre. N-au mai existat micile confruntări de dinainte iar atitudinea ei s-a îmbunătăţit considerabil.

Ţin minte că înainte trecea des prin nişte perioade lungi de apatie, pe care ajunsesem să le accept ca pe o condiţie a procesului ei creativ. A început să aibă încredere în ea, să fie mai îndrăzneaţă. Se observa în noile tablouri. Culorile deveniseră mai vii şi mai directe, ca şi cum ar fi tăiat cu ele într-o materie moartă şi i-ar fi dat viaţă. Eram cu adevărat mândru de evoluţia asta. Poate că până atunci n-o încurajasem suficient, dar nici nu bănuisem că ascunde un asemenea potenţial" . (Copyright Editura Vremea)

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: