Călătoria e lungă şi plină de primejdii. Dar călătorul nu se dă bătut cu una, cu două. Dorinţa lui de a învăţa e mai puternică decât orice. La capătul călătoriei, tânărul îl întâlneşte pe omul înţelept, care trăieşte uneori în deşert sau într-o peşteră din munte, precum schimnicii de altădată (există şi varianta înţeleptului care trăieşte alături de noi şi care, în trecutul îndepărtat, era sclav sau bufon, dar s-o lăsăm deocamdată deoparte pe aceasta), şi se împărtăşeşte din înţelepciunea lui. 

Povestea cu pricina poate fi interpretată ca o parabolă a unui anume fel de a concepe învăţătura. Două sunt elementele caracteristice. Unul este că învăţătura se transmite de la un mai-ştiutor la un tânăr-prieten, după cum i-a plăcut lui Mihai Şora să-i numească pe cei doi convorbitori dintr-o carte a sa, aşa zicând, de învăţătură. Se înţelege că acesta trebuie să fie raportul dintre cei doi şi anume unul de autoritate consimţită. Celălalt element este că învăţătorul şi învăţăcelul stau faţă în faţă şi se privesc în ochi în timp ce învăţătorul îi transmite învăţăcelului ştiinţa sa. Altfel cum s-ar explica lungul drum făcut de cel de-al doilea în căutarea celui dintâi? 
 
Înţeleptul Daniil Sihastru
 
Vreme de milenii, acesta a fost modul în care oamenii au învăţat unii de la alţii. În India, învăţătorul se numea guru. În alte locuri, el a primit un nume. Daniil Sihastru, de exemplu, înţeleptul căruia ar trebui să i se adreseze politicienii, măcar o dată, la începutul carierei, precum a făcut înaintaşul lor Ştefan cel Mare. Îl găsim în tradiţia arabă, sufită, iudaică sau chineză. Învăţătorul este, în definitiv, dascălul, profesorul, Domnul Trandafir din copilăria fiecăruia dintre noi, pe când eram învăţăcei ascultători, este maiştiutorul până mai ieri inconturnabil pentru toţi care consimţeau să-i fie tineri-prieteni. 
 
Până mai ieri... Lucrurile par a se fi schimbat şi povestea să nu mai fie parabola potrivită pentru felul de a învăţa al celor de astăzi. Cred că nu greşesc spunând că schimbarea s-a petrecut pe durata vieţii celor din generaţia mea. Şi nu numai, fireşte, în şcoala românească. O cauză, poate limitată la câteva ţări europene, de unde schimbarea a traversat Oceanul, a fost de natură politică. S-a impus de la sfârşitul anilor 1960 o filosofie a învăţării care avea la bază sociologia şi psihologia stângistă a francezului Bourdieu, aceea care a rodit după mai 1968. Nu e cazul să intru în detalii. Bourdieu şi emulii săi erau de părere că sistemul tradiţional de învăţământ era unul represiv în care dascălul îşi oprima elevii la fel cum patronii îşi exploatau salariaţii. 
 
Supremaţia internetului
 
Deşi sistemul cu pricina era mult mai vechi decât capitalismul, adversarii lui îl considerau parte integrantă din societatea capitalistă bazată pe clase şi pe exploatare. Înlăturarea lui completă ar fi condus la ceva asemănător cu „revoluţia culturală“ din China lui Mao, pe care, de la Bourdieu la Badiou, numeroşi intelectuali neo-marxişti au văzut şi continuă a vedea o soluţie magică pentru şcoala noastră cea de toate gradele. Până la urmă, doctrina s-a dovedit o poţiune otrăvită care a fost cât pe ce să omoare şcoala, lipsind-o de autoritate: elevul a fost pus pe picior de egalitate cu profesorul, iar ştiinţa celui din urmă s-a pomenit contestată de cel dintâi în numele libertăţii de opinie. 
 
A doua cauză este absolut generală: supremaţia informaticii. Principala vină pe care i-o aduc internetului este confuzia dintre mijloc şi scop pe care a creat-o şi o întreţine. Ca mijloc de informare, internetul este cel mai important din istorie. Dar informarea nu poate ţine loc de cunoaştere, aşadar, nu poate reprezenta un scop în sine. Transformarea informaţiei în cunoaştere implică o cernere şi o discernere care se cheamă spirit critic. 
 
Sita cu pricina nu se află în mâna elevului sau a studentului, ci în mâna dascălului, pe care însă internetul îl face inutil sau, în cel mai bun caz, îl ţine la distanţă de cei pe care ar trebui să-i înveţe carte, privindu-i în ochi şi făcându-se ascultat. Rezultatul, catastrofal, după părerea mea, constă în coborârea nivelului şcolii de la principalul mod de transmitere a cunoştinţelor la o modalitate, e drept, rapidă, eficientă, de stocare a informaţiei. 
 
Ceea ce îi răpeşte rolul formativ şi creator: în loc de a-i instrui pe elevi şi studenţi, şcoala actuală îi dopează. Mă tem că vom ajunge în câteva decenii să strigăm (din fericire, vârsta nu-mi permite să fiu de faţă!): „Omul a murit! Trăiască robotul!“. 
 
În loc de a-i instrui pe elevi şi studenţi, şcoala actuală îi dopează.
Principala vină pe care i-o aduc internetului este confuzia dintre mijloc şi scop pe care a creat-o şi o întreţine.