Aceea că istoria a fost întotdeauna o obsesie pentru comuniştii români, că în cei 33 de ani de cârmuire pretins democrat- populară aceştia au pus la punct şi controlat strict un program de aservire a istoriei şi a istoriografiei politicii. Însă cum PCR nu a avut aceeaşi politică de-a lungul celor 33 de ani ce trecuseră de la ieşirea lui din ilegalitate din august 1944, acesta a impus, pe cale de consecinţă, continue operaţii de scriere şi rescriere a istoriei. Au fost, desigur, istorici care au refuzat să facă integral jocul partidului. PCR nu s-a lăsat intimidat şi i-a înlocuit cu cei pe care Vlad Georgescu i-a numit „culturnici”. Unii dintre „refuznici” au plătit pentru onestitatea lor şi pentru încercarea păstrării demnităţii personale şi a profesiei cu postul, cu catedra universitară, ba chiar cu libertatea, alţii cu marginalizarea. S-au confruntat cu refuzarea ori cu restrângerea dreptului de a publica. Drept pentru care, simţindu-se inutili, cetăţeni de clasa a doua, unii dintre aceşti istorici au decis să emigreze. Aceasta fiindcă pe lângă sus-numitul refuz mai aveau şi ceea ce se chema „un dosar prost”, iar el, „dosarul”, a contat în funcţie de politica regimului nu doar în „obsedantul deceniu” sau în anii „stalinismului integral”. A început să conteze din nou, tot mai agresiv, în a doua parte a anilor 70 cam tot la fel cum contase la finele anilor 40 şi apoi cam pe toată durata deceniului următor. Acesta a fost cazul lui Vlad Georgescu care numai după ce a părăsit România a izbutit să îşi vadă publicat sus-menţionatul eseu, fireşte, în străinătate.

Îndată după 1989, tema scrierii şi rescrierii istoriei a revenit în actualitate. Au meditat asupra ei „martorii”, adică unii dintre istoricii care în anii 50 erau studenţi la facultatea de profil, iar în anii 80, ca profesionişti ai scrisului istoric, s-au văzut obligaţi să înfrunte completa ideologizare a acestuia. Care s-au văzut „dublaţi” de „istoricii oficiali”, de „istoricii partidului” pentru care „conducerea superioară de partid şi de Stat” a creat institute speciale „de cercetare”, dar şi de salarizare. Mai exact, institute „de mistificare”, ca parte a unui diabolic şi deloc ficţional „minister al adevărului”.

Aceeaşi conducere superioară de partid a desfiinţat ori reorganizat institutele serioase, le-au asaltat, la fel cum au asaltat Universitatea şi facultăţile de profil şi nu numai. Unii dintre „martori” au fost categorici în judecăţile lor, au pornit la demistificări şi demitizări. Alţii, „conservatorii”, au dovedit prudenţă şi s-au străduit să salveze ceea ce se putea salva, identificând nu doar elucubraţii şi siluiri, ci şi continuităţi.

Tinerii, noul val de istorici de după Revoluţie, au fost, fireşte, radicali. Dar dincolo de atitudini, de rezerve, de entuziasme, de poziţionări şi repoziţionări, concluzia cam tot aceeaşi e. Ea a fost clar formulată de istoricul Bogdan C. Iacob care, într-una dintre cercetările sale, a dovedit felul în care, de-a lungul celor 45 de ani de comunism, istoria a devenit simbolul central al identităţii regimului comunist. Au existat, negreşit, momente şi momente, etape şi etape, atitudini şi atitudini. Au existat şi perioade în care regimul nu a bătut categoric cu pumnul în masă, în care a admis negocierea sau numai a mimat-o. În care a permis libertatea şi liberalizarea controlată. Dar niciodată, nici măcar în anii zisei liberalizări, în timpurile în care Nicolae Ceauşescu era profund preocupat de consolidarea propriei puteri, istoria şi istoricii români nu le-au fost indiferenţi comuniştilor români. Fără doar şi poate, nici în anii 70, nici în anii 80 nu a mai apărut un nou Mihail Roller. Au apărut, în schimb, Ilie Ceauşescu, Mircea Muşat sau Ion Ardeleanu şi liota lor de aghiotanţi.

În cartea Viaţa intelectuală şi artistică în primul deceniu al regimului Ceauşescu- 1965-1974, apărută la finele anului 2014 la editura Humanitas, tânărul istoric Cristian Vasile socotea că poate fi nuanţată opinia lui Vlad Georgescu potrivit căreia, între anii 1965-1971, ar fi existat un anumit dezinteres al regimului faţă de istorie şi istoriografie. Autorul volumului Politică şi istorie se baza în afirmaţiile sale pe absenţa din cuvântările secretarului general , din documentele de partid, a referirilor la istorie şi istoriografie. Cristian Vasile sublinia, în schimb, că încă de la începutul domniei sale Nicolae Ceauşescu se implica în decizii ţinând de istoriografie. Cel mai bun exemplu e faptul că, din ordinul lui Ceauşescu, a fost oprită apariţia volumului al patrulea din Tratatul de istorie a României, cu toate că volumul al cincilea fusese deja tipărit.

Cartea Istorie şi istorici în România comunistă (1948-1989) datorată lui Felician Velimirovici, la origine o teză de doctorat (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015), vine să lămurească, deşi nu expres, aceste controverse. Cartea nu este în acelaşi mod expres nici o continuare a cercetării lui Vlad Georgescu, nici un omagiu adus, peste ani, acestuia. La modul implicit este însă şi una şi alta.

În Introducerea lucrării, Felician Velimirovici arată că unul dintre scopurile proiectului său istoriografic este acela de „a analiza, de a interpreta şi de a evidenţia, pe baza literaturii de specialitate şi a surselor editate până în prezent, a lecturării critice a documentelor relevante aferente temei, păstrate în arhiva C.C. al PCR ori a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi, nu în ultimul rând, pe baza interviurilor de istorie orală pe care le-am realizat cu istorici martori ai epocii nu neapărat ce fel de istorie s-a scris în perioada comunistă (interval delimitat, convenţional, de anii 1948 şi 1989) ci, mai ales, cum, de către cine, de ce, în ce circumstanţe, sub ce auspicii şi în ce forme s-au asamblat discursurile istorice româneşti în perioada postbelică, în condiţiile în care majoritatea cercetărilor realizate în clipa de faţă au în centrul atenţiei mai curând discursurile decât actorii, mai mult viziunile despre istorie, decât pe istoricii propriu-zişi ai vremii”.

Tocmai de aceea găsim în carte „portrete” şi „caractere” ale unor Mihail Roller (îndeosebi în etapa de declin a rolului şi a atotputerniciei sale, un declin comandat de conducerea PMR, de Gheorghiu-Dej personal), Solomon Ştirbu, Florenţa Rusu, deşi Felician Velimirovici nu aspiră să fie nici Teofrast, nici La Bruyѐre. Ca şi o demontare a falselor mărturii şi a pocăinţei mimate şi interesate a lui Pavel Ţugui. Şi nu numai portrete ale acestor satrapi. Am citit cu maxim interes secvenţa din carte dedicată „emoţiilor” provocate la Bucureşti de Congresul al XV lea de Ştiinţe Istorice. Ca şi cel dedicat felului în care „frontul istoric” s-a mobilizat pentru a da satisfacţie naţional-comunismului ceauşist ajuns la apogeu în ultimul deceniu comunist. Capitolul final conţine un excelent studiu chiar despre Vlad Georgescu şi destinul său de istoric până în momentul în care cărturarul a luat categorica decizie de emigrare în SUA. Studiul se cheamă Vlad Georgescu- istoricul exemplar. Am scris despre el cu altă ocazie.

Fără doar şi poate, nu serveşte nimănui să compare eseul lui Vlad Georgescu cu cercetarea doctorală a lui Felician Velimirovici. Epoca în care viitorul director al Departamentului românesc al Europei libere a scris Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români era alta şi, cum spuneam, deloc favorabilă unor întreprinderi de acest fel. Metodologia cercetării istorice s-a rafinat între timp, accesul la arhive e cu totul altul, chiar dacă nu e unul necondiţionat. Vlad Georgescu nici nu putea visa în 1976-1977 să intre în arhiva C.C. a PCR, cu atât mai puţin în cea a Securităţii. Perioada de timp cercetată de Felician Velimirovici e mai amplă decât cea investigată de Vlad Georgescu, ea acoperă şi teribilii ani 80. Ani care au infirmat dorinţele de mai bine ale predecesorului, dorinţe afirmate în capitolul final al eseului său. Încă mai abitir decât până în 1977 nu se mai putea vorbi în anii „deceniului satanic” despre istorie şi istoriografie, ci doar despre ceea ce acelaţi Vlad Georgescu numea „istorie de parastas”.

Delimitările şi decupajele în interiorul vastei perioade supusă cercetării propuse de Felician Velimirovici sunt mai multe şi puţin altfel decât cele avansate de Vlad Georgescu. Lucru cum nu se poate mai firesc.

Sigur, e rostul istoricilor profesionişti să se pronunţe în detaliu asupra cărţii. Eu am dorit să o semnalez fiindcă mi se pare că ea reprezintă o cercetare utilă şi solidă.

Felician Velimirovici - ISTORIE ŞI ISTORICI ÎN ROMÂNIA COMUNISTĂ (1948-1989), Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015