Ani fără istorie şi adevăr. Ne întoarcem la sînge şi la pământ?

- ’Tu-i mama mă-sii de politician! E SRI-ist sau mason! interveni în forţă cel din umbră, care repetase până atunci „Exact!”.

Noul personaj nu se linişti nici aşa, mai adăugase ceva şi despre ochiul perfid al lui Băsescu, patronul lor.

Ceva sexual îi înflorea când şi când pe buze când îl obijduia pe bietul politician de azi. Omul avea o barbă puternică, buze musculoase, rotunde. Vocea voia să fie şi mai frumoasă. Venea cu adevărat dinăuntru, din adânc, mângâind pereţii netezi, previzibili şi plăcuţi, ca palma unui prunc. Gâtul rotund şi înalt. Mă temeam să nu sfârşesc crezând că-i un beţiv ce duce mult. Avea părul des; o claie neagră, de catran: inima cărbunelui sticlos strălucea printre firele grosuţe. Unele şuviţe cădeau, grele, moi, până peste ochii lui fierbinţi.

Un dubios, mi-am spus, apoi l-am crezut complice cu cel care repetase „Kokoschka”, până răguşise. Desigur, treaba cu acest „ Kokoschka” e de neexplicat. Fata între timp, tiptil-tiptil, fugise în cuşetă.

- Trage-o-n pat pe fătucă!, spuse omul dubios şi ieşi victorios la lumina chioară. Explică-i acolo cum e cu literatura de azi. Cearceafurile alea miros a cărbune sau a motani bătrâni, nu pot dormi, tu, ce-ai să faci?

De cum l-am văzut de aproape mi-am dat seama că nu-mi va fi atât de uşor. Mă aşteptam să fie chiar violent. Nu ca un zid, deşi aşa părea la prima impresie. Venise cu siguranţă din cuşeta negresei, cea cu trupul senzual, amplu, arcuit ca o boltă peste lumea aceea de nimic din vagonul răpănos. În lemnul lăcuit sau în stofa uzată, mi se părea mereu că văd urmele de dinţi ale animăluţului, ce lucrează neobosit în lumea noastră. În cauciucul ros de sub pantof auzeam, fâss!; încă nu mă descălţasem. Pesemne fata fugise la veceu.

Bărbatul arăta ca un artist viguros.

Îmi venea iar să-i fac o descriere. Ca unui porc din „Copiii sălbatici”, plesnind de grăsime, inteligent şi stăpân, în imperiul acelei utopii crude. O asemenea fiinţă face ţăndări lumea asta abia clădită de raţiune. E vorba de Porcul meu, care dă structura în romanul „Copiii sălbatici”, nu vă faceţi griji!. Acesta, nu!

Părea operă de arhitect al zilei. Barbă perie, părul la fel, dar lung, o figură luminoasă de activist social, cu trupul ciolănos, cu carnea bine dispusă faţă-piept. Unul care umple golurile din plasa celor mărunţi, egali, cei care sunt stăpânii muncii de dimineaţă până seara. Bănuiam un zefir de trup tânăr, la acest zeu, sigur şi comod, sub ţesătura costumului sportiv. Ar fi putut să taie capetele-nveninate ale duhul mort din vagonul putred.

Deodată mi-am amintit perfect de Pierre Bezuhov, eroul-problemă al lui Tolstoi din romanul „Război şi pace”, şi el un munte de om. Niciodată nu mi-am închipuit că va fi până la urmă soţul Nataşei. O uram pe sora ei mai mare, Vera, cea calculată şi matură la 20 de ani, care se iubea cu Berg, ofiţer în garda ţarului.

Pierre fusese şi el mason, cu un grad înalt, de neaflat.

Îi spusesem toate acestea, dintr-o răsuflare, omului meu. Nici un efect. Repetă încă o înjurătură.

La puţin timp după moartea marelui aristocrat Bezuhov - am reluat eu povestirea -, unul din stâlpii Rusiei Imperiale, de tip Petru şi Ecaterina cea Mare - bogăţie şi viziune umanistă -, de un misticism imens marca iluminism-Kant, care-l va preface într-un slavofil necruţător, Pierre, fiul nelegitim al acestui zeu al Estului, pleacă în lume, forţează hotarele destinului. Tolstoi îl înzestrează cu o intuiţie străină aristocraţilor din jur. E un personaj canonic pentru universul cultural european. La fel ca Nataşa, cu o feminitate mai puternică decât modelul romantic, atotstăpânitor şi la noi. Ea duce mai departe forma ratată de Anna Karenina.

Nataşa mea râdea de Pierre, înalt, spătos, cu mâinile mari şi roşii. Râdea de ochelarii lui rotunzi, apoi de ochii buni şi speriaţi. Trupul imens, înalt şi gros, ni-l aminteşte pe Ahile, tânărul veşnic inspirat şi curajos. Pierre, ridicol,în felul său, se urcase în spatele unui urs, plutise aşa, într-o noapte, pe Neva. Prinţul Andrei Bolkonsky, vlăstarul altei familii de aristocraţi – tatăl său fusese chiar consilierul ţarinei Ecaterinei – va merge însă drept pe drumul destinului, fără ocolişurile acelei minţi bune, vii, şi va sfârşi urât, trădat de Nataşa, ucis întâmplător pe front. Sfârşitul lui seamănă cu cel al Annei Karenina. Îmi amintesc de moşul cel urât , un fel de moarte - adevărul urât mereu! -, din visul ei şi al lui.

Little princess, Nataşa mea, nu-i va ierta orgoliul înfiorător lui prince Andrew. Pentru prima dată, în faţa prinţului Andrei, va gândi: cine-i ea? Dacă va muri tatăl ei rotund şi chel, contele Ilya Andreevici Rostov, care le lichida pe ascuns zestrea, ca palatul să aibă veşnic ferestre mari şi luminoase.

Scena întâlnirii celor trei mari eroi ai literaturii moderne ruse - Pierre, Nataşa şi Andrei - are loc la balul ce mă face mereu să plâng. După scena dansului contelui Ilya cu Maria Dumitrevna, începe dezastrul. Aristocrata, mai înaltă cu un cap, ţeapănă, îşi rotunjeşte şi scutură umerii pe lângă conte, bate din picioare pe loc, la Danilo Kupăr, al şaselea anglaise, melodie cântată în falset de lăutarii casei. Acolo se află şi prăbuşirea mea, pe muchie de cuţit, aşa începe înstrăinarea, maturizarea. Moscova intră-n război.

Omul meu, din când în când, îşi mişca piciorul care dârdâia de carne. Voia să înainteze cu pas uşor, şi nu-i ieşea. O pulpă de cal încordat întindea copita spre mine, ca o găleată grea. Avea bocanci de munte, frumoşi, murdari de pământ reavăn. Îi zărisem şi potcoava. Cât bine se lipea de acest om muntele, cu muchii de piatră, cu frunzare chele de-acum! Febra din ochi îi cobora pesemne şi în muşchi, şi se înălţa aburindu-i-se privirea. Îşi retrăgea bocancul la timp. Câteva secunde însă potcoava - negru cu vânăt, strălucind în întuneric – tremură în aer. Apoi se aşeză cu gingăşie, printre două şerveţele făcute ghem.

Îndată ce m-am liniştit, mintea mi se duse iar la bravul Pierre. Îi rămăsesem dator convivului cu treaba asta care trezeşte fiori românilor, cu masoneria.

De îndată ce devine moştenitorul averii, pentru Pierre, începe şi tragedia falsificării acelui loc de rai din suflet. Se dezlănţuie un conflict ascuns al raţiunii, ce-i va decide destinul. Războiul Moscovei, de după neuitata scena a balului, maturizarea mea. Factorul X, unicul, iraţionalul, tropul cultural marca Nabokov, devine nebun de-a binelea. Cei din jur pândesc, pizmuiesc, dispare cu totul fraternitatea, apare nesiguranţa, spaima. Mai întâi îi iese în cale preafrumoasa Hélène, o combinaţie între Nataşa mea, negresa senzuală şi eroina, fata din trenul de noapte. Glumesc! E o altfel de feminitate, searbădă, ca Ofelia din „Hamlet” iar tatăl ei, prinţul Vasili, un altfel de Polonius. Pierre se însoară cu Hélène şi i se adânceşte rătăcirea. Circulă prin toată Rusia. Călătoria, iniţiatică, va decide deschiderea sufletului său, apoi întoarcerea. E un Ulise etern. Dar mai degrabă, ştiţi romanul „Pe drum” al lui Kerouac? La Kerouac, ţinutul, America din anii '60, nu are istorie sau adevăr. E ca la noi acum. Rătăcim într-un univers de fum, întortocheat, dispus pe orizontală. Americanii au mereu câte ceva imens-măreţia Mississippi de exemplu -, şi acolo se duc. Lumea americanilor de după război seamănă cu carnea fleşcăită a unei femeii uriaşe, ivită din adâncul minţii vinovate de senzualitatea trăită la extrem, gen Baudelaire. Pe conturul unei asemenea femei uriaşe aleargă şi Kerouac. Lui Pierre i se întâmplă aventuri de acest gen. Într-un tren de noapte, în culcuşul de pluş zmeuriu al unui vagon de aristocraţi, află de puterile tămăduitoare ale masoneriei. Se va converti. Apoi va uita de masoni, curios, după ce divorţa de Hélène. Când urma să fie împuşcat ca trădător de francezi, îl întâlneşte Platon Karataev, omul destinului obişnuit, rotund şi mângâietor. Alt moment al drumului iniţiatic, de aici începe întoarcerea spre casă. Tolstoi distilează înţelepciunea lui Platon şi a lui Montaigne, doi filosofi de căpătâi, şi toarnă esenţa asta în făptura unui ţăran rus. Platon Karataev, moare întâmplător, Pierre scapă de plutonul de execuţie, printr-un curaj ridicol.

Nu ştiu dacă toate aceste comentarii, înflăcărate, nu i le-am prezentat mai pe larg bărbatului care o înlocuise pe fată.

- Şi despre SRI ce poţi să spui?, mă întrebă umbra aceea uriaşă.

- SRI, implicat în politică, va fi un fel de Securitate a comunismului crud şi sălbatic, o instituţie în forma raţiune şi sânge, un fel de topor uriaş care taie, zdrobeşte cu o mie de mâini, tot ce nu respectă modelul închis al viziunilor etniciste. Ratăm iar după zeci de ani să vrem să fim un stat modern, o naţiune politică. Ne întoarcem din nou la sânge şi la pământ, ca forme de cunoaştere socială.

Mă dezlănţuisem prea tare. Lăsasem ceva pe drum. Nu-i vorbisem de literatura noastră, care rata modernitatea sfârşind periodic, ca Ahile, inspirat şi frumos mereu, care dispare tânăr. Ne lipseşte modelul Ulise, Pierre sau Nataşa, model canonic al acestei modernităţi. Mereu ne vom întoarce de-acum acasă, spre sine, înstrăinaţi, urmând o mulţime de cărări şi ocolişuri.

- Ce bălmăjeşti, omule, cine vrei să te înţeleagă?

- Da, SRI s-a băgat nu numai în justiţie, dar şi în educaţie - vezi situaţia de la Biblioteca Centrală Universitară -, cred că şi printre scriitori. Băsescu, după chipul şi asemănarea minţii lui, a refăcut sistemul. Uite, Pleşu a simţit şi s-a retras la timp…

- Gata, hai, stingerea, că mă retrag!

Fata, Şeherezada mea, venise demult de la wc şi aştepta însingurată să începem alt dialog.