Radio România Cultural răspunde colaboratorilor!

Scoaterea din grila de programe a „Revistei literare radio“, creată de Vasile Voiculescu în urmăcu decenii, a stârnit protestul a 1.000 de personalităţi.

Vă rog să nu ignoraţi semnul de exclamare din titlu. Răspunsul cu pricina a venit la o lună de la publicarea primei liste de semnături pe o petiţie de protest adresată conducerii Radioului România Cultural şi nu înainte ca numărul semnăturilor să se apropie de 1.000. Emitentul este Serviciul de comunicare. Nu ştiu dacă Serviciul cu pricina face parte din organigrama Radioului public sau numai din aceea a Radioului România Cultural. Bănuiala mea este că nu face parte din niciuna.

Stilul este acela al scurtelor şi categoricelor atenţionări pe care le-am remarcat afişate periodic pe pereţii birourilor în care lucrează redactorii de la Radio România Cultural şi care o au ca autoare pe directoarea postului, Oltea Şerban-Pârâu. Textele cu pricina sunt singurele de care doamna Pârâu s-a dovedit capabilă în cei opt ani de când conduce postul. D-sa preferă cuvântului scris cuvântul rostit. Îi puteţi auzi vocea suavă anunţând ora exactă, în locul crainicilor de profesie. D-sa e, de altfel, un adversar hotărât al cuvântului în general.

Muzician ca formaţie, se luptă de ani buni (prima tentativă eşuată datează din 2008, altele, reuşite, din anii următori, când, pe durata Sărbătorilor, maratoanele muzicale dragi doamnei Pârâu obligau „Revista literară“ să-şi ia vacanţă) să ocupe cu muzică spaţiul de emisie consacrat dintotdeauna literaturii, aşadar cuvântului, deşi există excelentul Radio România Muzical.

Scoaterea din grila de programe a „Revistei literare radio“, creată de Vasile Voiculescu în urmă cu decenii, care a stârnit protestul celor 1.000, personalităţi muc şi sfârc, ca şi dispariţia din grilă a tuturor emisiunilor literare, face parte din această strategie personală fără sens.

Cuvântul în onoare

Răspunsul întârziat care mă determină să scriu aceste rânduri este o probă de virtuozitate demagogică. „Revista“, vezi, Doamne!, n-ar dispărea, ci ar apărea, şi încă de două ori, o dată în ediţii speciale în timpul Festivalului „G. Enescu“ (obsesiile muzicale ale doamnei Pârâu nu se dezmint), a doua oară, la sfârşitul lui septembrie, într-un format nou, cum altfel?, şi cu, ah!, oameni noi.

Sacrificarea, pentru prima oară, a «Revistei» şi a celorlalte emisiuni literare e un capriciu periculos al conducerii Radioului Cultural.

Legătura între o emisiune pur literară şi Festival îmi scapă. După cum nu văd niciun motiv de suspendare pe întreaga vară (iulie-august) a „Revistei“, cu toată prioritatea normală care se cade acordată marii manifestări muzicale de la sfârşitul verii. Radioul are alte nenumărate mijloace de a pune în lumină Festivalul. Sacrificarea, pentru prima oară, a „Revistei“ şi a celorlalte emisiuni literare e un capriciu periculos al conducerii Radioului Cultural. „Muzica, înainte de orice“, ar putea spune doamna Pârâu, dacă ar avea ureche şi pentru poezie, folosindu-l pe Verlaine ca argument falacios în slujba abuzului de putere. Nu i-a dat de gândit doamnei Pârâu, dincolo de numărul şi valoarea semnăturilor de pe lista de protest, nici faptul că aceia care apărau „Revista“, apărând în fond Cuvântul, nu erau doar scriitori, ci, la fel de reputaţi, muzicieni, artişti plastici, actori, matematicieni, medici, adică intelectuali al căror instrument principal de expresie nu este neapărat Cuvântul. Dar care, spre deosebire de doamna Pârâu, nu ţin
Cuvântul în oroare, ci în onoare.

Vacanţa răspunderii

O întrebare elementară se pune: cine şi de ce se teme de Cuvânt? Şi unde? La Radio, unde Cuvântul ar trebui să fie suveran. Muzica, şi ea, în drepturile ei la Radio, îşi are lungimea de undă proprie, la adăpost de fanteziile doamnei Pârâu. Literatura, nu.

Cine şi de ce se teme în Radio de Cuvânt şi, încă, într-o asemenea măsură, încât să încerce periodic să-i ştirbească din orele de emisie, să-l suspende din grilă, să confişte exemplarele xerocopiate, care circulau în Radio, ale „României literare“ care conţineau protestul şi, implicit, lista de semnături şi să interzică accesul în clădire al Teodorei Stanciu, suspectată a se afla la originea protestului?

Faptul că 1.000 de personalităţi aderaseră spontan la protest n-a mişcat un muşchi de pe obrazul Radioului public. Nici un cuvânt în limba de lemn a Comunicatului (semi)oficial despre acest adevărat (şi, mărturisesc, neaşteptat, cel puţin pentru mine) tsunami al protestului public, care, în orice ţară civilizată,  ar fi trebuit să măture conducerea Radioului România Cultural.

Nicio voce a membrilor Consiliului de Administraţie nu s-a făcut auzită. Conducerea Radioului public a rămas, şi ea, mută. Această vacanţă a răspunderii este expresia celui mai îngrozitor dispreţ faţă de opinia publică din câte mi-a fost dat să cunosc în aproape sfertul de secol scurs de la revoluţie. 

Replica Oltei Şerban-Pârâu: „Revista literară radio“, la schimbarea generaţiilor