Proiecte generoase la Ateneu

Întâmplător sau nu, Ateneul a găzduit, în doar o lună, trei concerte menite să strângă fonduri pentru susţinerea unor tineri muzicieni, asemenea proiecte „în beneficiu” devenind şi la noi tot mai frecvente şi, în general, cu impact la public, în parte şi la cei „cu dare de mână”.

Astfel, excepţionala Orchestră Română de Tineret, formată şi condusă de dăruitul violoncelist Marin Cazacu, a revenit pe podium într-o seară specială, dorindu-se ca, din sumele încasate din vânzarea biletelor (şi nu numai), să se poată achiziţiona noi instrumente de percuţie. O noutate a fost însă şi repertoriul abordat, ansamblul „atacând” pentru prima oară genul operei – de care, anterior, se apropiase doar prin uverturi sau preludii -, propunând un program de arii şi duete din creaţii celebre, oaspeţi de marcă fiind soprana Celia Costea şi baritonul George Petean, concretizând astfel colaborarea producătorului Lanto Communication, prin entuziastul director Dorin Ioniţă, cu renumita Agenţie impresarială Luisa Petrov din Frankfurt, co-producător TVR. Sub genericul „Primăvara magică” (prefaţând… „Vara magică”), programul a constituit şi o raportare la ciclul „Vă place opera?” iniţiat, în 1984, de către (pe atunci) redactorul TVR Luminiţa Constantinescu. Deloc întâmplător, fiul acesteia, redactorul Marius Constantinescu, a apărut în ipostază de prezentator.

Sub bagheta lui David Crescenzi, experimentat şi temperamental dirijor italian care a reuşit, în doar câteva repetiţii, să „ducă” ansamblul conform intenţiilor sale expresive, specifice muzicii de operă şi manierei de a acompania vocile, un public numeros şi avizat a ascultat superbe pagini verdiene precum uvertura la Nabucco (accentele incisive, „războinice”, alternând cu secvenţe de rugă şi trăire intensă), arii din Bal mascat (George Petean făcând o adevărată demonstraţie de frumuseţe şi amploare vocală, de frazare elegantă şi mai multă implicare ca altădată), Vecerniile siciliene şi Don Carlo (Celia Costea, depăşită de dificultatea ţesăturii din Bolero-ul cu multe fiorituri, convingând apoi în aria Elisabetei că glasul său a căpătat un plus de consistenţă, cântând „acoperit”, cu o linie atent condusă şi culori dramatice), cei doi solişti abordând duetul din Trubadurul cu siguranţa experienţei acumulate pe scene internaţionale importante, vocile lor potrivindu-se timbral, poate şi ca mod de construire a discursului melodic, conferind densitate, fluenţă şi logică replicilor alerte, perfect susţinute de tumultul orchestral (uneori acoperind totuşi glasurile), aşa încât acutele mai puţin izbutite ale sopranei au trecut în plan secund. „Festivalul” marii muzici italiene a continuat cu opere de Puccini – Intermezzo din Manon Lescaut, superb interpretat de orchestră, cu un suflu generos al frazei, fără excese melodramatice, dar cu o vibraţie interioară şi puternică forţă de sugestie, apoi aria din Tosca (soprana marcând momentul de vârf al evoluţiei sale din acea seară, realizând cu expresivitate şi sonorităţi generoase linia atât de dificilă şi riscantă, preferând redarea mai curând pătimaşă, deşi în esenţă este o rugă profund interiorizată). Un alt Intermezzo – cel din Cavalleria rusticana de Mascagni – a adus poezia tulburătoare, parcă înlăcrimată, în atmosfera aparent calmă, poate de reculegere, dintre încleştările terifiante ce străbat opera.

Schimbând „registrul”, cavatina lui Figaro din Bărbierul din Sevilla i-a permis lui George Petean să demonstreze că se simte bine şi în ariile „de linie” şi în cele care solicită lejeritate, umor şi dezinvoltură, punctând cu câteva „licenţe”  spectaculoasa arie rossiniană, pentru ca în Prologul din Paiaţe să redevină sobru şi aproape tragic, trecând apoi de la Tonio la… Silvio în duetul cu Nedda din aceeaşi creaţie de Leoncavallo, cântând, alături de Celia Costea, cu lirism şi din nou cu frazare caldă, adecvată îndrăgostitului pasional-disperat, partenera sa relevând, de asemenea, că rolul se potriveşte tipului de glas şi structurii sale temperamentale. În forma iniţială, programul ar fi trebuit să se încheie cu Baccanala din Samson şi Dalila de Saint-Saens, în care orchestra a reliefat jocurile languroase, cu tentă orientală şi dezlănţuirile dansurilor orgiastice în planuri bine definite şi acumulări gradate până la explozia ultimelor măsuri, gestica dirijorală, precisă şi sugestivă, modelând şi definind contrastele pe care instrumentiştii le-au realizat cu supleţe şi profesionalism, spre încântarea celor ce umpleau sala Ateneului. Numai că „cineva” a dorit să răstoarne firescul concepţiei repertoriale, preferând ca duetul Nedda-Silvio să fie punctul final, chiar dacă astfel concertul se „stingea” în piano, departe de apoteoza binemeritată în orice program de succes, cu atât mai mult într-o seară-eveniment.

Prezentatorul i-a invitat însă pe podium şi pe artizanii concertului - Dorin Ioniţă, Luisa Petrov şi Marin Cazacu -, dar şi pe Luminiţa Constantinescu, în calitate de iniţiatoare a proiectului „Vă place opera?”. Cu reverenţă firească în faţa oaspeţilor care au cântat „pro bono” în beneficiul Orchestrei de Tineret, precum şi faţă de Luisa Petrov, prin agenţia căreia a fost posibilă venirea lor, Dorin Ioniţă a acordat diplome simbolice, purtând semnătura tuturor membrilor ORT, ca semn de mulţumire şi preţuire – un gest frumos, chiar emoţionant, binemeritat de cei care ne-au oferit o superbă seară de operă. De ce după diplome, flori şi aplauze, marcând clar finalul evenimentului, s-au cântat, fără vreo legătură cu opera şi chiar cu genericul menţionat, două piese româneşti, ansamblul şi dirijorul David Crescenzi acompaniindu-l pe George Petean în Revedere de Eliade, iar pe Celia Costea în aria Muzica dintr-o operetă de George Grigoriu – este o altă discuţie… Dar numeroşii spectatori au încercat să păstreze în memorie şi în suflet evoluţia minunatei Orchestre Române de Tineret, care a reuşit să ne cucerească din nou, bucurându-se de colaborarea cu un dirijor fin cunoscător al operei, dar şi de revenirea unor solişti români care cântă pe scenele lumii, acum „acasă” după multă vreme. Starea „de bine” şi cota „specială” au fost date şi de coctail-ul ce a precedat concertul şi, în pauză, de parada modei din rotonda Ateneului, atractivă şi de bun gust, completată de o cupă de şampanie, o „pată de culoare” aducând şi balerinele în tu-tu-uri vaporoase, oferindu-ne cu graţie elegantul caiet-program.

Şi din nou rotonda şi apoi sala Ateneului au fost „ocupate” de rochii lungi şi costume elegante, ţinuta fiind obligatorie şi pentru participarea la concertul de binefacere organizat, sub auspiciile Marii Loji Naţionale, de către R.L. Humanitas nr. 86 din Bucureşti, proiectul „Aripi pentru talente” fiind destinat de această dată sprijinirii unor pianişti de talent. Elena-Miruna Panaite, elevă la Liceul de Arte din Piatra Neamţ, prezentată publicului printr-o filmare, a fost apoi aplaudată, „pe viu”, în Andante spianato şi Marea poloneză de Chopin, parcurse cu acurateţe tehnică şi cursivitate, cu un tuşeu rotund, dar cumva monocolor şi fără încărcătura învolburat-romantică specifică partiturilor, elemente pe care probabil le va nuanţa în viitoare master-classes sau la studii facilitate de burse oferite tocmai din donaţiile şi eventualele sponsorizări venite din partea participanţilor la eveniment. La rândul său, Marius-Cătălin Deneş (FOTO stânga), student în anul I la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, va beneficia de acelaşi sprijin material „necesar dezvoltării carierei”, pe lângă cei 2.500 Euro primiţi chiar în acea seară de către ambii pianişti. Binecunoscut încă din primii ani de şcoală prin frecvente recitaluri şi concerte cu orchestra derulate la Bucureşti sau în ţară, tânărul solist a fost, de asemenea, prezentat printr-o filmare, convingând însă, prin interpretarea excelentă conferită Bouree-ului de Enescu, că este deja un artist format, cu o maturitate deosebită în abordarea textului muzical, având şi înţelegerea stilistică şi fluenţa şi spectaculozitatea expresivă gândită de compozitor, ceea ce îl situează în top-ul generaţiei sale, meritând din plin să fie astfel ajutat să-şi împlinească visul şi să-şi pună în valoare calităţile de altfel îndelung aplaudate de către cei aflaţi în sală.

Interesant de remarcat este însă faptul că programul prin care s-a dorit atragerea de fonduri, dar şi răsplătirea generozităţii spectatorilor-invitaţi, a fost oferit de asemenea de către solişti vocali, ei înşişi membri în Comitetului de organizare, propunând opusuri celebre, dar adecvate doar în parte gustului unui public poate mai puţin familiarizat cu „muzica cultă”. Pentru început, l-am ascultat pe Marius-Vlad Budoiu – director al Operei Române din Cluj – în patru superbe lieduri de R. Strauss, cântate cu rafinament şi inteligenţă, tenorul trecând apoi cu dezinvoltură la duete din opere, abordate cu aplomb şi vădită experienţă de scenă, partener fiindu-i Ştefan Ignat de la Opera Naţională Bucureşti. Colaborând de multă vreme, s-au relaţionat fără probleme în două secvenţe destul de ciudat alese, optând pentru „înfruntarea” dintre Don Jose şi Escamillo din actul III al operei Carmen de Bizet, care nu se numără printre momentele selectate de obicei în concert, poate şi pentru că nu se consideră a fi un duet în adevăratul sens al cuvântului, dar  finalul alert şi incisiv (care în general „se taie” în spectacol) a adus tensiune şi sonorităţi de efect.

La polul opus se află duetul din Otello de Verdi, probabil aşteptat cu plăcere de către cei ce agrează genul liric, dar şi de această dată am avut surprize, celebra pagină fiind prefaţată, la fel de atipic, de întreaga scenă a „visului”, astfel încât, întâmplător sau nu, baritonul a avut de cântat mai mult, programul cuprinzând şi aria lui Escamillo şi aria lui Iago, rezolvate în maniera sa specifică, încercând totuşi şi evoluţii în piano (generând şi intonaţii aproximative), preferând însă cele în forţă, etalate şi subliniate de fiecare dată. Pe de altă parte, baritonul Cătălin Petrescu de la Operetă a adus zâmbetul şi buna dispoziţie prin arii din Oklahoma de Rodgers, Sylvia de Kalman, Rose Marie de Friml sau Scripcarul pe acoperiş de Bock, talentul său incontestabil de actor şi expresivitatea reliefându-se şi de această dată în pagini îndrăgite, mult mai apropiate de gustul publicului din acea seară. În treacăt fie spus, poate că, într-un context elitist, cu o anume sobrietate şi de o factură foarte specială, ar fi fost de evitat ariile sau duetele în care se strigă „Sânge” sau se clamează „Moartea şi atât” (în Otello), în faţa unor doamne elegante şi a unor diplomaţi, parlamentari sau oficiali de rang înalt, riscând astfel un umor (macabru) involuntar… Soliştii au fost acompaniaţi la pian de excelentul Horea Haplea şi de Liana Mareş, iar actorul Virgil Ogăşanu a prezentat programul, rostind şi texte semnate de Marin Sorescu, despre Brâncuşi sau despre Craiova, pline de savoare şi de profunzime, aplaudate de spectatorii care însă, spre final, s-au cam rărit, semn că lied-ul sau opera nu se află printre preferinţele lor, supunându-i la un test de rezistenţă pe care… unii nu l-au trecut. Important rămâne faptul că mulţi au intrat astfel pentru prima oară în Ateneu, întâmpinaţi, la rândul lor, cu o cupă de şampanie, că s-au acordat „cecurile” promise celor doi pianişti şi că s-au strâns, cu siguranţă, sumele necesare susţinerii acestora la început de drum. 

După doar câteva zile, am revenit sub acea seculară cupolă, unde tinereţea s-a aflat din nou în prim plan, într-un demers destinat achiziţionării unui pian performant, pe care elevii Colegiului „Dinu Lipatti” să poată studia pentru a deveni, poate, solişti adevăraţi. În acea seară s-a lansat Campania “Un pian pentru Lipatti” prin concertul derulat sub genericul “Omagiu lui Dinu Lipatti”, ansamblul elevilor colaborând cu artişti consacraţi,  formaţi însă pe băncile Colegiului.

Concertul „Omagiu lui Dinu Lipatti”, Ateneu 2014

Prefaţat de cuvântul poetic-sentimental rostit de Marina Constantinescu, ea însăşi implicată în acea generoasă acţiune,  programul a debutat cu uvertura la opera Wilhelm Tell de Rossini, apoi, cu acelaşi Andrei Racu la pupitru, “corzile” l-au acompaniat pe reputatul violoncelist Marin Cazacu în Adagio de Albinoni, superbă pagină în care linia solistică elegantă a fost cumva înglobată în sonoritatea generală, deşi era de aşteptat (şi de dorit) ca acea cantilenă interpretată cu rafinament să fie lăsată în prim-plan.

De altfel, tendinţa de a apela la sublinieri de intensitate, chiar şi în secvenţele care se cer estompate, s-a remarcat permanent de-a lungul întregului concert, reliefată şi în uvertura la opereta Cavaleria uşoară de Soupe, subliniind, ca şi în Rossini, în special alămurile şi percuţia, nu doar printr-un fortissimo excesiv, ci şi printr-o sacadare aproape cazonă, pe care am remarcat-o şi anterior, profesorii şi dirijorii (la rândul lor pedagogi) având totuşi menirea de a-şi învăţa elevii (şi) cum se construieşte o frază, un legato, cum trebuie cântat în forţă… fără a forţa. Se pare însă că se preferă tocmai momentele în care decibelii să fie la maximum, dovadă fiind şi piesa cu aer festiv Vestea cea bună de Zheng Lu&Ma Hongye, dirijată de Alexandru Racu, cel care a condus deopotrivă îndrăgitele Melodii lăutăreşti de Sarasate, abordate cu mult curaj de violonista Adriana Gabrian, etalând un sunet frumos, robust, sensibilitate şi siguranţă în prima parte, pentru ca apoi scriitura alertă, virtuoză, să-i ridice probleme destul de serioase; dar experimentata violonistă Cristina Anghelescu, în prima mişcare din Concertul nr. 4 de Mozart, a readus precizia tehnică şi claritatea discursului solistic, susţinută de această dată cu mai multă discreţie de către ansamblul care şi-a continuat programul cu Rondo din Concertul pentru orchestră de coarde de P. Constantinescu, parcurs cu acurateţe, ca şi poemul simfonic Preludiile de Liszt, în care din nou s-au preferat desfăşurările intense, pregnant conturate. Corect, îngrijit, dar cu aceeaşi tendinţă de a nu lega sunetele, marcate parcă în spiritul muzicilor militare, s-au prezentat şi cele două momente verdiene din operele Nabucco şi Trubadurul, corul liceului (pregătit de Ana-Lăcrămioara Pauliuc) neavând însă consistenţa cerută de celebrele partituri, vocile juvenile compensând prin muzicalitate şi rigoare sonoritatea destul de firavă, chiar dacă formaţia era numeroasă; iar relaţia cu orchestra a fost echilibrată, demersul constituind, în sine, o experienţă binevenită pentru cei care, poate, în viitor se vor regăsi în asemenea “formule” profesioniste.

Dar tatăl a “cedat” locul fiului, Andrei Racu aflându-se la pupitru pentru a prezenta, în primă audiţie absolută, Imnul Colegiului, scris şi cântat cu o reală plăcere, îndelung aplaudat de către cei aflaţi în sală – în majoritate elevi şi profesori. În final am ascultat Fantezia beethoveniană, solist fiind apreciatul pianist Viniciu Moroianu, aducând rigoarea şi stilul adecvat lucrării, dirijorul reuşind să păstreze relaţia orchestrei şi corului cu intervenţiile pe claviatură, într-o construcţie unitară, de asemenea ovaţionată de entuziaştii spectatori, răsplătiţi cu bis-uri ce reluau, de fapt, secţiuni din Fantezie sau din opusul de Liszt. De ce în concertul “Omagiu pentru Dinu Lipatti” nu s-a regăsit nici măcar o piesă compusă de Maestru, este – din nou - o altă discuţie… Dar, cu siguranţă, şi oaspeţii de vază, sosiţi în special de la Parlament, au avut prilejul să se convingă de faptul că avem copii talentaţi, dornici să se afirme într-o carieră muzicală, dar care trebuie ajutaţi în varii feluri pentru a se dezvolta. Se cuvine menţionat şi faptul că manifestările derulate sub genericul “Un pian pentru Lipatti” includ şi alte întâlniri interesante, programate până în 30 iunie, începând cu cea organizată chiar la Colegiu, în Ziua Porţilor deschise, cadru în care s-a vizionat filmul documentar dedicat lui Lipatti şi s-a vorbit despre opera şi interpretarea acestuia, invitaţi fiind şi Monica Isăcescu şi Ştefan Costache, redactori Radio, deopotrivă realizatori ai Festivalului-concurs “Lipatti”, pe care l-au creat şi l-au coordonat impecabil la primele ediţii, sperând ca proiectul lor să poată continua cel puţin la acelaşi nivel.

Într-o perioadă destul de scurtă, Ateneul a devenit astfel locul ideal pentru concretizarea unor proiecte menite să susţină arta tinerilor muzicieni, care la rândul lor au încântat spectatorii – melomani şi potenţiali sponsori – prin concerte şi recitaluri în care au evoluat şi interpreţi în parte de cotă internaţională, dornici să contribuie prin cântul lor fie la cumpărarea unor instrumente, fie la încurajarea celor ce fac primii paşi pe drumul greu al afirmării.