„Lume, lume, soro lume” - Maria Tănase şi cîntecele ei, în viziunea Hertei Müller
0
Cînd încerci să traduci textele acestor cîntece în germană, observi că-ţi lipsesc nenumăratele sunete tînguitoare şi numele de alint pentru îndrăgostiţi şi copii – acele formule onomatopeice concise, acele exteriorizări dincolo de rostire – nemijlocite aşa cum nici nu pot să fie cuvintele, scrie Herta Müller, în ediţia de joi, 2 ianuarie, a publicaţiei „Dilema Veche”.
Textul românesc e străbătut de o urmă neîntreruptă de gramatică afectivă. În germană n-ai aceste semne ale afectului. Şi nu le poţi înlocui cu nimic din ce se găseşte în germană. Căci ce poţi găsi pentru cea sau cel care iubeşte: „iubito“, „iubitule“, dragostea mea. După care deja nu mai dispui de nimic altceva în afară de penibilul mein Schatz („comoara mea“), care în gramatica afectivă sună ca o gafă – pronunţia e dură şi şuierată. Şi-apoi, „comoara mea“ te trimite mereu cu gîndul la bogăţia materială, la zestrea pe care-o primea fata cînd se mărita. În loc de asta, în română se spune, de pildă, lumina ochilor mei.
Gramatica afectivă îşi caută cuvintele în splendoarea efemeră. Cîte frunze din cele mai felurite nu joacă un rol în iubire: frunza de nuc, de alun, de lămîi, de mesteacăn, de salcîm şi de plop. Şi cîte alte frunzuliţe de bălării de prin coclauri – cît de frumoase sînt în gramatica afectivă urzica, ciulinul, mura ori vreun mărăciniş.
Nu-i ca la Heinrich Heine: „Du bist wie eine Blume/ so hold und schön und rein“ („Eşti ca o floare de gingaşă, de frumoasă şi pură“), ci după cum cîntă Maria Tănase în „Am iubit şi-am să iubesc“: „Haida haida de trei ori, / Că-ţi miroase gura a flori / şi buzele micşunele/ Muşcar-ar neica din ele.“ Sau în „Agurida“: „Ochişorii să ţi-i beau / Într-un pahar de cleştar.“
Metaforele acestor cîntece merg cu stridenţă la detaliu, figurile de stil o apucă pe drumul cel mai scurt. Există aici o sensibilitate care nu rabdă nici patosul dulceag, nici pe cel eroic. Patria din aceste cîntece nu-i niciodată statul, ci un ţinut, o întindere de pămînt unde viaţa proliferează, un loc nesigur existenţial. Cu cît mai directe spusele, cu-atît mai încîntat tonul, mai scurt textul, mai ferme cercurile refrenului. Lejeritatea şi sfiala sînt aici unul şi acelaşi lucru.
Majoritatea cîntecelor sînt foarte vechi, transmise din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Versificatorii şi muzicanţii – nişte anonimi. Şcoala lor trebuie să fi fost doar repetarea fără de număr a eşecului. Zi de zi, acelaşi fapt incomprehensibil: că nu faci faţă vieţii aşa cum ţi-o cere existenţa cotidiană.
Se încarcă comentariile...
