INTERVIU VIDEO Răzvan Mazilu, coregraf şi dansator: „M-am împăcat cu propriile mele neîmpliniri“

INTERVIU VIDEO Răzvan Mazilu, coregraf şi dansator: „M-am împăcat cu propriile mele neîmpliniri“

Răzvan Mazilu, unul dintre cei mai renumiţi coregrafi şi dansatori contemporani  FOTO: Egyed Ufo Zoltan

Artistul Răzvan Mazilu, care a revenit în Timişoara, semnând regia musicalului „Cabaret“, mărturiseşte că „a evolua înseamnă şi a risca, a-ţi asuma anumite greşeli, să vrei mai mult de la tine“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dansatorul şi coregraful Răzvan Mazilu, care va împlini 40 de ani pe 21 iunie, are un public care îl urmează oriunde, fiindcă îl iubeşte pentru originalitatea sa. La Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, artistul a semnat, în 2011,  regia şi coregrafia la „The Full Monty“, un musical care vorbeşte despre şomaj şi despre dificultăţile maxime ale zilei de azi. Joi, pe 27 februarie, a semnat premiera musicalului „Cabaret“, de Joe Masteroff, John Kander şi Fred Ebb, la Teatrul German de Stat din Timişoara. Acţiunea din „Cabaret“ se desfăşoară într-o perioadă politică tulbure, când în Germania nazismul urca la putere, prin mijloace democratice. Răzvan Mazilu e convins că, folosind mijloacele strălucitoare ale acestui gen teatral foarte popular în întreaga lume, poate, de fapt, reflecta la realitatea încon­jurătoare. 
 
„Weekend Adevărul“: După „The Full Monty“, recidivaţi cu un musical la Timişoara. De ce aţi ales din nou acest gen?
Răzvan Mazilu: Pentru că este ceea ce mă interesează să fac acum şi în viitor. Mi se pare că musicalul mi se potriveşte, e un spectacol total, în care mă pot desfăşura în voie, prin ceea ce sper că ştiu cel mai bine: coregrafie, muzică, dar şi teatru. E un spectacol total, care solicită performerul pe toate planurile şi pe a cărui actualitate mizez mai mult decât oricând, nu numai pentru că trăim într-o lume în care problemele devin tot mai acute şi mai grele, în viaţa de zi cu zi. Atunci avem nevoie de evaziune, de entertainment. Dar nu doar pentru acestea, ci şi pentru că musicalul poate fi şi o oglindă care reflectă în mod fidel realitatea înconjurătoare. Mă refer, de exemplu, la „The Full Monty“, la „Billy Elliot“, la „Cabaret“, care ridică probleme etern valabile lumii contemporane.
 
 

Sublimarea prin dans

 
Numele: Răzvan Mazilu
Data şi locul naşterii:
 21 iunie 1974, Bucureşti
Starea civilă: necăsătorit 
Studiile şi cariera
A absolvit Liceul de Coregrafie „Floria Capsali“ din Bucureşti (1992) şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ (1996). 
A început, din 1998, să colaboreze cu Opera Naţio­nală Română, în calitate de invitat, în spectacole precum: „Anna Karenina“ (1998), „Stampe japoneze“ (2000), „Roşu şi negru“ (2001), „Simfonia Fantastică“ (2005).
Printre spectacolele semnate de el, în calitate de coregraf, la Teatrul Odeon din Bucureşti se numără: „Îngerul albastru“ (2001), „Portretul lui Dorian Gray“ (2004), „Block Bach“ (2006), „Un tango mas“ (2006), „Când Isadora dansa“ (2012), „Şaraiman“ (2013).
În 2011, a semnat musicalul „The Full Monty“, la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara. 
Locuieşte în: Bucureşti
Cei care îl cunosc pe Răzvan Mazilu din „Dorian Gray“ (2004), după Oscar Wilde, se pot întreba de ce el semnează acum musicalul „Cabaret“, un exemplu strălucit al culturii pop, adică non-elitiste.
„Cabaret“ face parte din marile repere ale culturii numite pop, deşi în ultimul timp am remarcat cu stupoare că este un reper peste care s-a aşternut umbra în memoria generaţiilor mai tinere. Observ acest fapt zilnic, în toate domeniile. Avem tot timpul nevoie de un refresh (n.r. – reîmprospătare) pentru marile capodopere ale culturii universale, cu care ai crescut şi despre care ai senzaţia că trebuie să le ştie toată lumea, indiferent de vârste, de generaţii. Tinerele generaţii nu prea mai au astfel de repere. Cred că întotdeauna marile repere au nevoie de recitiri, pentru sensibilitatea publicului de astăzi, pentru sensibilitatea epocii în care trăim. Legat şi de problema ignoranţei noilor generaţii, aceasta trebuie cumva anihilată, tinerii trebuie conduşi spre marile opere, care au marcat nu doar evoluţia artei, ci chiar istoria omenirii, fiindcă cele două sunt indisolubil legate.
 
„Nu montezi ceva gratuit“
 
Aveţi un fel bine mascat, indirect, de a vă raporta la problemele realităţii imediate. 
Consider că trebuie să ai o atitudine, ca artist. Nu montezi ceva în sine, gratuit, ci o faci pentru că ai o atitudine faţă de lumea în care trăieşti, faţă de viaţă, vrei să ştii, vrei să semnalezi nişte probleme şi, eventual, să găseşti nişte răspunsuri. Sigur că, înainte de „The Full Monty“ sau „Cabaret“, am mai montat musicalul „Marlene“, la Teatrul Dilos din Atena, în 2005. Acolo m-a interesat universul feminin, care m-a atras dintotdeauna, fiindcă mi se pare extrem de bogat. Nu era vorba acolo doar despre această temă, ci şi despre condiţia artistului în lumea în care trăim. Sunt mari teme, pe care doresc să le aduc în discuţie. La „Cabaret“, chiar dacă povestea se petrece în Berlinul anilor ’30 ai secolului trecut, acţiunea se poate întâmpla oricând. Cred că trebuie să fim atenţi şi să observăm semnele unui astfel de mare pericol, un sistem absurd, concentraţionar, care poate veni peste noi azi, în cel mai democratic mod. Prin ceea ce facem trebuie să tragem nişte semnale de alarmă, nu doar aşa –
cum de multe ori se spune în teatrul contemporan sau în filmul românesc – luând felii de viaţă şi punându-le ca atare pe scenă sau pe peliculă. Mi se pare mult mai interesant cum se pune problematica în „Cabaret“, cum trebuie să ne regăsim într-o astfel de oglindă a unei epoci, care pare că a trecut, dar care este la fel de aproape.
 
„A evolua înseamnă şi a risca“
 
Cât e de dificil pentru actorii obişnuiţi cu teatrul de proză să cânte, să danseze, să vorbească, să aibă strălucirea Broadway-ului, într-un musical?
În străinătate există o tradiţie în acest gen. Sunt artişti care se antrenează din copilărie în domeniul coregrafiei, al muzicii, cultivându-şi talentul. Mai mult decât atât, există o anumită ştiinţă a jocului actoricesc în acest gen, pe care actorul român trebuie s-o înveţe. Sigur că nu e simplu, dar nici imposibil. Chiar asumându-ne riscul unor eventuale neîmpliniri, trebuie să ne acordăm aceste provocări. Altfel nu putem să mergem mai departe. A evolua înseamnă şi a risca, a-ţi asuma anumite greşeli şi a încerca să rezolvi problemele, să vrei mai mult de la tine, să exersezi, să practici, să înţelegi, să te informezi. 
Musicalul mi se potriveşte, e un spectacol total, în care mă pot desfăşura în voie, prin ceea ce sper că ştiu cel mai bine: coregrafie, muzică, dar şi teatru.
Ce riscuri vă asumaţi în montarea musicalurilor?
Întotdeauna, după ce montez un spectacol, încep să-i văd fisurile. Nu am cum să nu le văd, în cazul musicalului „The Full Monty“, deşi este un mare succes şi de public, şi de critică. Dacă l-aş monta a doua oară, probabil că ar fi altfel, sau mai articulat, mai rotunjit. M-am împăcat cu propriile mele neîmpliniri, uneori. Atunci când eu simt că dau tot ce am mai bun în acel moment, dar experienţa de viaţă sau cea profesională nu mi-a permis să înţeleg mai mult despre un anumit rol sau despre un anumit spectacol, atunci sunt cumva împăcat cu mine însumi. Când simt că puteam mai mult şi că am mers cumva la jumătate de drum, atunci există acest sentiment al neîmplinirii. 
La Timişoara, actorii sunt mai riguroşi, mai disciplinaţi, lucrează cu ei înşişi acasă, există o nevoie de a viziona spectacole de gen.
Răzvan Mazilu a început repetiţiile la musicalul „Cabaret“ pe 10 decembrie 2013, la Teatrul German de Stat din Timişoara
 
„Actorii din Bucureşti au o suficienţă necreativă“
 
Reprezentaţii ale musicalului „Cabaret“ sunt programate vineri, 28 februarie, şi pe 16, 17, 18 martie
p Foto: teatrul german de stat timişoara
 
Cum aţi lucrat cu actorii la cele două musicaluri de la Timişoara?
Am remarcat aici o mai mare disciplină şi responsabilitate a actorului, a muncii cu sine însuşi, a disponibilităţii către acest gen, a dorinţei, a plăcerii, a pasiunii cu care îmbrăţişează un astfel de proiect. Prin comparaţie, actorii din Bucureşti mi se par de cele mai multe ori de o suficienţă care nu are cum să fie creativă.
Un spectator trebuie să vină curat ca un copil în sala de spectacol şi să nu recepteze actul artistic prin comparaţie.
În Bucureşti există şi alte atracţii pentru actori, pe lângă teatru, cum ar fi televiziunea, radioul, publicitatea. Aceste tentaţii există la Timişoara?
Cu siguranţă. Dar, atunci când un actor intră într-un astfel de proiect, trebuie să înţeleagă că îşi asumă un alt algoritm al muncii sale şi al etapelor, pe care trebuie să le parcurgă, pentru a avea succes într-un proiect de musical. Aici actorii sunt mai riguroşi, mai disciplinaţi, lucrează cu ei înşişi acasă, există mai multă informare, o nevoie de a viziona spectacole de gen, fiindcă numai aşa îi putem înţelege resorturile, diferenţa dintre teatrul realist psihologic, de pildă, şi musical. 
 
 
„S-a muncit enorm“
 
Cum aţi ales actorii? Ce v-a determinat să-l alegeţi pe unul şi să-l respingeţi pe altul?
Au contat abilităţile vocale, dar uneori a contat mai mult carisma, strălucirea, farmecul personal, care mi se pare foarte important într-un musical. Nu în ultimul rând, m-a interesat disponibilitatea, fiindcă există actori care pur şi simplu nu îşi doresc să danseze sau care nu cred în acest instrument al lor, care este corpul, prin care ei se pot exprima şi altfel decât prin verb. Sunt şi astfel de actori şi atunci n-are rost să ne chinuim reciproc. Şi mai ales nu are rost să chinuim publicul.
 
Ce v-a determinat să alegeţi, din toate teatrele din ţară, tocmai unul minoritar, pentru o operă atât de ambiţioasă?
Pur şi simplu am avut o discuţie cu Lucian Vărşăndan, directorul Teatrului German de Stat, i-am propus acest titlu, am avut imediat deschiderea dumnealui. În cel mai firesc mod – ceea ce, în sistemul actual de lucru, ţi se pare ceva inedit – lucrurile au început să capete contur, conform unor etape stabilite. Am început să învăţăm cum se montează, cum se face un musical şi am primit cu foarte mare responsabilitate acest proiect, ceea ce se vede şi în trupa de actori, care sunt foarte disciplinaţi şi doritori. S-a muncit enorm pentru această producţie.
 
Ce semnificaţie are faptul că lucraţi într-un mediu multicultural, într-o clădire care găzduieşte patru instituţii: un teatru românesc, unul german, altul maghiar, alături de Opera Română?
Mi se pare provocator şi minunat să existe acest tip de multiculturalitate şi aceste puncte de vedere diferite, specifice, asupra fenomenului teatral. Mi se pare că se produce o concurenţă, care nu poate fi decât benefică. Aceste teatre se potenţează reciproc. Poate şi prin faptul că împart diverse, de la tehnică la actori. Îşi împrumută atât spaţiul, cât şi artiştii. Şi acest lucru ţine de generozitate, de deschidere în teatrul care este, până la urmă, un limbaj universal. Cu Opera, colaborez şi pentru această producţie, prin orchestră şi două din balerine.
 
Spre propriul adevăr
 
Ce aşteptări aveţi de la publicul tânăr şi de la cel mai matur, care va veni la teatru, având-o pe Liza Minelli în minte?
Publicul nu ar trebui s-o aibă pe Liza Minelli în minte (n.r. – în 1972, interpreta a fost laureată a premiului Oscar pentru rolul din fimul „Cabaret“, regizat de Bob Fosse). Aş prefera să vină absolut deschişi, pentru o nouă poveste, noi personaje, lăsând alte repere culturale deoparte. Un spectator trebuie să vină curat ca un copil în sala de spectacol şi să nu recepteze actul artistic prin comparaţie. Spectatorul trebuie să fie informat, dar să nu compare şi să fie dispus să primească propunerea pe care o vede. Am încercat şi noi să nu ne raportăm la niciun alt reper. Fiecare punere în scenă a unui mare titlu trebuie să fie făcută ca şi cum te-ai afla în faţa unei foi albe de hârtie, pornind totul de la zero, încercând să îţi găseşti propriul adevăr. 
 
Citiţi şi:
 
 
 
Dacă v-aş spune că Răzvan Mazilu s-a mutat la Timişoara, de cîteva luni, v-aţi mira? N-ar fi surprinzător, pentru un artist care a învăţat că mobilitatea ‒ în toate sensurile ‒ a devenit azi un element esenţial nu numai pentru fluxurile financiare, ci şi pentru cele culturale.
 
„Viaṭa e vis”, le spunea contemporanilor săi Calderon de la Barca, în secolul al XVII-lea. Trei veacuri mai târziu, scriitorii au descoperit că viaṭa a devenit ... un cabaret.
La Teatrul German de Stat din Timiṣoara se simte deja presiunea apropiatei premiere cu musical-ul “Cabaret”, care va avea loc în 27 februarie.
 
Din 1966, când Joe Masteroff a scris scenariul, musical-ul „Cabaret“ s-a bucurat de mii de reprezentaṭii în întreaga lume.
 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările