INTERVIU Istoricul Eugen Ciurtin, despre licitaţia „Eliade“: „Suntem înconjuraţi de prea mulţi nechemaţi şi laşi în viaţa publică“

INTERVIU Istoricul Eugen Ciurtin, despre licitaţia „Eliade“: „Suntem înconjuraţi de prea mulţi nechemaţi şi laşi în viaţa publică“

Eugen Ciurtin a răspuns din Bangkok, pentru "Adevărul", la unele nelămuriri create de licitaţia Historic care va avea loc pe 16 decembrie

Luni seară, este programat un marş pentru „salvarea tuturor manuscriselor ale lui Eliade”, în urma controversatei licitaţii anunţate de casa Historic. Peste 2000 de persoane au semnat o petiţie online prin care este cerută blocarea licitaţiei. Ministerul Culturii a anunţat că a semnat un protocol de vânzare directă către viitorul Muzeu al Cărţii şi Exilului Românesc din Craiova  a 69 de loturi din licitaţia de luni, cuprinzând fondurile Eliade.

Casa de licitaţii Historic a participat  la o negociere iniţiată de Ministerul Culturii, la care a luat parte şi reprezentantul Bibliotecii Judeţene ”Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova. Drept urmare a acestei negocieri a fost semnat un protocol de vănzare directă către viitorul Muzeu al Cărţii şi Exilului Românesc / Biblioteca Aman din Craiova a 69 de loturi din licitaţia ” În jurul lui Eliade, Cioran şi Blaga - Manuscrise, dedicaţii şi scrisori”, cuprinzând toate fondurile Eliade, Cioran şi Nae Ionescu. În cursul aceleaşi zile Casa de licitaţii Historic a primit prin executor, o hotărâre judecătorească adoptată în regim de urgenţă ca urmare a iniţiativei profesorului Sorin Alexandrescu, moştenitorul legal al lui Mircea Eliade, prin care solicită retragerea de la vănzare a 23 de loturi din Licitaţia ” În jurul lui Eliade, Cioran şi Blaga - Manuscrise, dedicaţii şi scrisori”. Se caută o soluţie ca protocolul încheiat între Casa de licitaţii Historic şi Biblioteca Judeţeană ”Alexandru şi Aristia Aman”prin intermediul Ministerului Culturii să se poată pune în practică. Drept urmare a acestui protocol în cadrul licitaţiei ” În jurul lui Eliade, Cioran şi Blaga - Manuscrise, dedicaţii şi scrisori” care va avea loc pe 16 decembrie la ora 20.30 nu vor mai fi incluse loturile Eliade, Cioran şi Nae Ionescu. Luni seară, când ar urma să aibă loc vânzarea, este programat un marş pentru „salvarea tuturor manuscriselor ale lui Eliade”. Peste 1.600 de persoane au semnat o petiţie lansată online de scriitorul Radu Vancu prin care este cerută blocarea licitaţiei. Din colecţia istoricului literar Mircea Handoca, din care fac parte aceste loturi ajunse în atenţia publică, dar şi din alte fonduri au mai fost licitate în ultimii doi ani, la Artmark, scrisori, cărţi şi alte documente ale lui Eliade.

 La toate nelămurile legate de controversata licitaţie de pe 16 decembrie răspunde profesorul Eugen Ciurtin (44 de ani), indianist şi istoric al religiilor. Are contribuţii scrise în trei limbi şi apărute în 11 ţări din Europa, America de Nord şi Asia, unele chiar despre opera lui Eliade şi editarea ei. Este membru fondator al Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei Române, Bucureşti, şi a fost profesor invitat al universităţilor din Berna, Erlangen-Nürnberg, Lahore, Mumbai, New Delhi, Paris, Roma, în 2019, al Facultăţii de Litere a Universităţii de Bucureşti, în 2020 al universităţilor din Geneva şi Lausanne. Predă, în prezent, Istoria religiilor şi Studii buddhiste la Mahidol University, Bangkok. A fost distins cu premiul de indianistică Hirayama al Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris, în 2005.

"Adevărul": Cum pot fi salvate manuscrisele care vor fi licitate luni? Care ar fi procedura legală?

Eugen Ciurtin: Misterele Bucureştilor, întâi de toate: s-au alertat, au intervenit şi au produs efecte fireşti şi benefice mai mulţi dintre cei îndrituiţi, de duminica trecută încoace, decât în toţi ultimii treizeci de ani! Aş vrea să vă pot răspunde cu un concis şi limpede cum după un simplu da. Dar asta este imposibil. Posibil ar fi numai după ce lămurim adecvat contextul. Întrebările la care nu s-a răspuns defel – căci nici măcar nu au fost adresate public vreodată – sunt mari, grele şi multe, şi nu vreau să repet sponcile, s-a scurs o treime de secol de la moartea lui Eliade. Câte şi care manuscrise Eliade se găsesc în prezent în colecţii particulare din România, cu precădere în colecţia Mircea Handoca? Cum au ajuns acolo din punct de vedere juridic? Şi-au schimbat statutul juridic între timp? După 2015, moştenitorul sau moştenitorii lui Mircea Handoca în baza căror documente a(u) scos şi reuşit să vândă la licitaţie (conform catalogului Artmark) diferite alte piese manuscrise Eliade? Cine le-a evaluat atunci şi de ce nimeni, atunci (ruşine şi mie), nu a sesizat vreo neregulă? S-a făcut şi este publicabil vreun catalog al operei manuscrise a savantului, ca să ştim vârful cărui aisberg e oferit de licitatorii Historic, azi? În ce au constat eforturile moştenitorilor şi editorilor lui Eliade şi Handoca de a lămuri un vechi litigiu, când oricine altcineva sesizează disparitatea între editorul profesor de liceu Handoca şi conţinutul operei globale a lui Eliade, cel mai impozant iniţiator şi editor român de enciclopedii (Macmillan 1987 | ThomsonGale 2005, 15 volume de Encyclopedia of Religion, atât iubită între îndatoririle sale)? Dincolo de neputinţe şi chiar dincolo de nepăsare, foloseşte cuiva această situaţie? Dacă acest dialog ar veni după (presupun) suta de interviuri care ar fi lămurit precedentele, pesemne nici nu m-aţi mai fi întrebat acest lucrul, ci în sfârşit altele, mai înrudite cu opera lui. În plus, nu sunt jurist, expert în patrimoniu sau în orice fel parte a conflictului, sunt un simplu cercetător (unul bio, sper) care studiază istoria religiilor. Şi apoi, ne vom întreba azi, este adevărat sau nu că legislaţia românească presupune un singur evaluator înainte de punerea în mişcare a licitaţiei, care evaluator poate fi membru – şi beneficiar, într-un stupefiant conflict de interese – al respectivei case de licitaţii? Aceasta e situaţia, la Historic, cu dl Ciupală, iar între timp am aflat că doamna Mădălina Lascu, expert acreditat, a fost inclusă fraudulos pe site-ul Historic.ro, pentru care nu a făcut nici un fel de evaluare. Abia ulterior consternării sale, numele său a fost retras cum se cuvenea. Şi cum au ajuns manuscrisele Eliade pe mâna unei case de licitaţii al cărei fondator spune despre donaţia de cărţi a propriului său tată: „Am stat câteva zile cu cărţile alea, însă mi se părea că nu se potrivesc cu mobila mea cea nouă“? Cum s-au publicat însă atâtea titluri Eliade la atât de multe edituri, în tiraje totale care apreciez că au depăşit milionul de exemplare din 1990 încoace, la unele fără nici cea mai măruntă obligaţie de control ştiinţific, la destule fără nici o remarcă despre context, juridic, patrimonial şi academic, şi mai ales fără nici o raportare la existenţa manuscriselor? Cum a fost posibil, din punctul de vedere al manuscriselor lui, ca autorul Eliade să-şi dea liniştit titlurile dorite până la Briser le toit de la maison, dar de atunci încoace să avem zeci şi zeci de titluri noi (şi catastrofale) care sunt o combinaţie de manuscris inedit citit prost cu reeditări peste reeditări din decupaje dubioase în care tot ce transmigrează sunt greşelile? Cum spunea profesorul Dan Sluşanschi, cu cei morţi nu colaborezi: nu-i e permis nimănui să publice zeci de cărţi sub numele de Eliade care se numesc Taina Indiei, Lucrurile de taină sau şi mai abisalul (Handoca, 2002) Aristocraţia solilocvială a dialogului! Singurele titluri Eliade noi şi admisibile sunt strict Opere vol. I până la Opere vol. LXX. Dar am elaborat în 2008 schiţa E.C.C.E. – planul pentru Ediţia critică completă Eliade, la fondarea Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei şi sub directoratul profesorului Andrei Pleşu – l-am şi publicat în 2010 şi îmbunătăţit în 2016, vă puteţi raporta la acele preliminarii. Apoi, corectura terminologiei în limbi indiene la un singur Eliade a prezentat două mii de greşeli. Câteodată trebuie recurs chiar la petiţii, precum cea iniţiată de Cătălin Cioabă, Cosmin Ciotloş, Bogdan Creţu, Dana Jalobeanu, Bogdan Tătaru-Cazaban şi Radu Vancu.

Semnez şi eu orice petiţie pentru sprijinirea editării manuscriselor lui Cioran şi chiar ale lui Minulescu sau Baronzi, am iniţiat şi semnat de altfel o autopetiţie pentru manuscrisele lui Constantin Georgian şi sunt în curs de a încheia al treilea său volum de Opere asiatice inedite.

Paris-Leipzig-Berlin-Bucureşti, 1872-1904, din manuscrise care au dormit – protejate perfect fiind la bunul Cabinet de Manuscrise al Academiei – mai bine de un secol. Lucruri esenţiale ale secolului al XIX-lea au devenit publice în anul său 219, istoricii nu pot schimba canalul de la duratele lungi. Ţin să-i mulţumesc aici domnului Profesor Andrei Pleşu pentru că s-a alăturat petiţionarilor Eliade din capul locului, şi mai ales pentru încredere: tocmai am făcut un sfert de secol (incluzând şi un institut funcţional de istoria religiilor) de când îi tot spun sau scriu despre Eliade. Manuscrisele lui sunt azi în curs de a fi salvate. Dar răspunsul de azi e şi foarte dureros: nu avem spitale! unde aceste manuscrise să fie duse la timp, salvate corespunzător, repuse în circulaţie. Am încă aventuroasa fantezie de a crede că o operă macră de istorie a religiilor se va trata corespunzător în primul rând cu istoricii religiilor de azi. Nu avem autostrăzi! adică ediţii critice elaborate după toate rigorile ştiinţifice, prin care să se poată circula comod şi cu viteză, când vrei să ajungi la Eliade. Ni se taie pădurile! ca-n codru n-a fost decât furtul, căci am fost intoxicaţi de sumedenie de cărţi inutile de „cu“ şi „despre“, atâţia s-au servit gratuit de Eliade, s-au construit cariere pe numele lui şi nu i-au adus nimic înapoi, cine replantează?

Am tratat diaspora în batjocură! Generaţia noastră include câteva nume confirmate tocmai în istoria religiilor la nivel global şi numai în dezbaterea globală se pot vedea semnele interesului pentru o editare critică biligvă, deşi s-au pierdut deja circumstanţe mult mai apte.

Încă s-ar mai putea ceva, ne spun tocmai marii savanţi care au semnat petiţia noastră, tradusă prin surprindere în engleză de Giovanni Casadio şi difuzată în comunitatea internaţională. În plus, opoziţia la această situaţie dezastruosă nu are un program unic, concertat de redresare.

Preşedintele Academiei s-a implicat în scandal, nu a oferit însă soluţii concrete, ci mai degrabă declaraţii întrutotul confuze. S-au extras obiectele Eliade din licitaţie, aşa cum a afirmat Ioan Aurel Pop la un moment dat?

Institutul de Istorie a Religiilor şi-a făcut o datorie de onoare să informeze Academia din care face parte, înainte de alertarea altor instituţii şi înainte ca informaţia să fie amplu discutată în presă. Nu este rostul, nici obiceiul meu să fac comentarii care revin conducerii Academiei.

Poate folosi Ministerul Culturii dreptul de preempţiune? A făcut ceva concret în acest sens?

Ministerul Culturii a avut, mi se pare, câteva zile la temperaturi înalte, de-a dreptul subtropicale. Şi s-a achitat excelent de sarcină, merită deci felicitat. Ministrul Bogdan Gheorghiu şi-a reamintit, poate, etimologia funcţiei şi, invitat a doua zi de Adela Greceanu şi Matei Martin în direct la emisiunea lor de la Radio România Cultural, a promis că va căuta soluţii ca măcar adjudecarea prin licitaţie a manuscriselor să fie stopată. A făcut apoi asta. Apoi a furnizat deschiderea ministerului către preemţiunea Arhivelor Naţionale, unde doamna director adjunct Alina Pavelescu a urmărit cu competenţă procesul încă din primul minut. Am aflat cu surprindere şi cu bucurie, apoi, că dl consilier Valentin Savu şi-a ilustrat exemplar poziţia, într-un litigiu foarte complicat: nu îl cunoşteam deloc, însă a obţine două soluţii (sperăm că nu se vor neutraliza) în acord cu aşteptările cititorilor, când în atâtea alte instituţii şi chiar ministere nu se întâmplă nimic bun cu lunile, e o performanţă în sine, un model de intervenţie rapidă şi un prilej de speranţă licit.

 Mircea Handoca a plătit pentru aceste documente, iar colecţia lui este deţinută legal. În aceste condiţii, cum poate Sorin Alexandrescu, moştenitorul legal al lui Eliade, să oprească licitaţia?

Nu se cunoaşte nimic cert şi concret, că dl Handoca ar fi plătit pentru manuscrise e o supoziţie care suspendă dacă nu întrebarea, atunci sigur un răspuns al meu. Dl Sorin Alexandrescu, căruia i-am scris în urmă cu o săptămână, este perfect îndrituit să-şi apere drepturile succesorale, şi rămâne acum de văzut cum se va pronunţa instanţa.

În ce stadiu ne aflăm acum? Cum e posibil ca obiecte de patrimoniu cultural să ajungă obiectul
unor licitaţii particulare? Povestiţi-ne despre valoarea acestor documente.

Stadiul este descris de ultimul şi penultimul comunicat al Ministerului Culturii care, împreună cu singura declaraţie a domnului Sorin Alexandrescu, prezintă concomitent trei soluţii divergente. Cum e posibil? Casa de licitaţii prezenta eşantioane din autori universali, dar am aflat că asta nu împiedică pe unii evaluatori să le plaseze sub 150 ca „punctaj valoric“. Domnul Alin „sub 150 de puncte, universal“ Ciupală şi orice alt expert evaluator membru al caselor de licitaţii să lămurească un crâmpei măcar din misterele meseriei lor şi să dea, dacă nu cerem prea mult, un singur exemplu – unul: alibiul – de 150 de puncte în cap, să ştim şi bieţii de noi ce înseamnă cultură, manuscris, patrimoniu, şi să nu mai umblăm anapoda să salvăm manuscrise de nimic, bune numai de agăţat aleatori neaveniţi cu bani. Exemplul său va depăşi cu siguranţă, ne asigurăm împreună cu Ministerul şi cu Arhive Naţionale, banalităţi precum Amurgul gândurilor, manuscris integral şi el de mai puţin de 150 de puncte. Trebuie să fie pesemne ceva care să justifice scrierea oricărui Amurg al gândurilor – ca telegramă cifrată, măcar. În condiţii normale de climă intelectuală, oricine i-ar recomanda cursuri de iniţiere la fosta mare Facultate de Istorie a Universităţii din Bucureşti, dar acolo momentan nu are rost. Domnul Ciupală este profesor universitar doctor la chiar această facultate. Valoarea lor?... Un singur exemplu: scrisoarea maharajahului. Se va deschide şi aprofunda un curs despre destin cu acele mici pagini manuscrise, se va ţine cu uşurinţă o prelegere posibil autoritară şi care să şi mişte până la lacrimi despre operativa idee modernă de nobleţe.

Scrisul din acea oră caldă a Indiei coloniale e o anticipată prelevare corticală pentru un şir întreg de mari creiere: el nu a fost numai ţinut în mâini de foarte tânărul Mircea Eliade pe o străduţă din Patria Rosetti (cum adorăm să îi spunem) unde se prăbuşea viitorul în cascade.

Acea scrisoare a mutat din loc sau oferit destinul primei generaţii de indianişti şi asiatişti români: al magistrului meu Arion Roşu (1924-2007) şi al fraţilor lui, s-ar putea spune, unii fiind colegi liceali de bancă în Bucureştiul antisemit de după dedicaţia către maharajah din Yoga (1936): Sergiu Al-George (1922-1981), Anton Zigmund-Cerbu (1923- 1964), Eliza Zigmund-Cerbu (1924-1965) şi Marcel Leibovici (1924-2005), dar şi, două generaţii mai târziu, al lui Vlad Şovărel (n. 1972) şi al tuturor acelora care au luat în serios magnitudinile culturii şi religiilor indiene universale. Nu aşa începuse şi Culianu? Nu contemplând cum se schimbă viaţa din rădăcini spre rădăcini şi mai vechi se poate face ceva bun? Şi nu a suferit Eliade deja toate dezrădăcinările, chiar lipsea finalul, traficul de organe interne ale operei? A revedea acea scrisoare în context mercenar, mercurial şi parcă merceologic a produs măcar o comoţie. Mai tare decât buletinul lui, chiar. Cu toate ale lui, pentru noi, cititori înrudiţi, asemenea specimen trebuie păstrat şi expus în fonduri publice: aşa încât în universuri mai puţin paralele lui Eliade să aibă încă cine să-i scrie şi să plece odată, spre binele nostru al tuturor, măcar trei ani în India. Să vinzi scrisoarea oricui, azi, ce rollercoaster cu bruşte „căderi în premodern“, vorba profesorului Sorin Alexandrescu. Câte discuţii întremătoare am avut, peste ani, despre Eliade, cu domnii Bogdan Tătaru-Cazaban, Cosmin Ciotloş şi Radu Vancu! Se cuvenea măcar o ultimă intervenţie, cu toată intensa ei banalitate. A fost necesar ca un mare poet să vină, în contextul petiţiei, şi să reamintească perfect tuturor – domnul Şerban Foarţă – acel Eliade despre Eliade la bătrâneţe: dispersarea bibliotecii şi arhivei sale ca cea mai mare greşeală a ultimilor lui 25 de ani. Din acea greşeală s-au înfruptat enorm de mulţi şi diverşi, fără să-l înţeleagă şi fără să-l sprijine. Necesitatea construcţiei şi continuităţii, forme cu niscaiva fond, apte sincronizări şi integrări pretutindeni, dacă în noi înşine, în prealabil? Nu ştii ce spui. Balade ale vreunui meşter Manole? Se sfărâmă între timp balada însăşi, licitată după dezmembrări, dispar în întregime versuri.

Va rezulta, la final, că e o scenetă despre ritmurile cadastral-alimentare ale naţiei şi preistoria sufertaşului, sau un vechi procesverbal rimat al unui episod nedeferit de violenţă conjugală.

Ajunşi în acest estuar, nu numai irepetabilul lui (manuscris) ne priveşte, ci chiar întreaga repetabilitate: care sunt ingredientele optime ale relevanţei universale? Cum se devine savant, istoric al religiilor, indianist, scriitor într-o limbă română care să te bucure? Toate astea sunt pedagogii făţişe, nu vreo cutie neagră de aeronave legionare. Cu micul ajutor al unor decenii de consecvenţă, astfel de fapte de cultură se dobândesc şi ajung – împreună – să ne şi definească pe toţi. Până departe. Până foarte departe. Până la surâsul, plictisul sau nervozitatea controlorilor de paşapoarte.

Cum este posibil să se ajungă aici, să fim nevoiţi să ieşim în stradă pentru a apăra nişte bunuri de interes major cultural? Cum poate influenţa marşul de luni deznodământul?

În plasa atâtor înnodări, deznodământul pare o problemă cam gordiană, dacă ni-l amintim bine pe Eliade... Dar aveţi într-adevăr dreptate: cum este posibil să se fi ajuns aici? Protestul nostru de luni e fără precedent, ca un fel de Monday Manuscript March, pentru oricare istoric al religiilor din lume, şi ni s-a părut că Bucureştiul îi datorează asta lui Eliade. De la fosta lui casă (unde placa memorială pusă târziu menţionează filosof în loc de istoric al religiilor!) până în Amzei sunt zece minute de mers pe jos. Ne-am hotărât să ne exprimăm un drept colectiv de preemţiune: În jurul lui Eliade să nu fie titlul unei licitaţii, ci numele unei plimbări. Data, ora, locul şi prezentarea lui Eliade ca universal, conform casei de licitaţii, nici nu le-am schimbat. Înainte de tratamente şi deznodămintele lor să căpătăm câteva cuvenite diagnostice. Două trăsături, deja: această acţiune a fost demarată nu de seniori, ci de cei din generaţia celor de 30-40 de ani şi, spre deosebire de sociologia seniorilor, într-un consens masiv şi chiar şi transideologic, dacă vreţi, care pe mine unul mă bucură nespus, căci continui să mă instruiesc şi să respect autori în curs de consacrare de care totodată mă despart destule. N-aş spune că de pe vremea Criterion 1932 nu s-a mai întâmplat asta la Bucureşti, dar nici Criterion n-a făcut, înainte de Crăciun, vreun protest pentru manuscrise. Cei care vor veni vor participa la un act de maturitate culturală destul de atipică. După atâta rigoare, atâta creativitate, atâta frumuseţe duse facturier pe apa Sâmbetei... Suntem înconjuraţi de prea mulţi aproximativi, nechemaţi şi laşi în viaţa publică. Dar în materie de Eliade rămân ce-am fost: un cioranian. Radu Vancu a încheiat memorabil descrierea situaţiei, iar eu am contrasemnat cu tot cu mâinile bunicii, cititoare a contemporanului ei Eliade pe care mi-l povestea înainte să intru la şcoală, nimic nou în cultura asta: cum o ţinem, aşa o avem. (Bangkok, 15 decembrie 2019)

   

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: