INTERVIU Fotograful Andrei Bîrsan: „Albumul meu arată că aveam puterea să ne izolăm într-o lume normală într-o perioadă de prăbuşire a României“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Fotograful Andrei Bîrsan   FOTO: Dinu Lazăr şi imagini din albumul "Iubita mea Mihaela", de Andrei Bîrsan
Fotograful Andrei Bîrsan   FOTO: Dinu Lazăr şi imagini din albumul "Iubita mea Mihaela", de Andrei Bîrsan

Andrei Bîrsan vorbeşte despre cum a creat din imagini romanul vizual de dragoste „Iubita mea Mihaela“, în România anilor ’80. Volumul publicat de Editura Vremea este o apariţie unică în publicistica românească, prin faptul că surprinde, dincolo de portretele femeii iubite, ipostaze inedite din perioada comunistă.

Albumul „Iubita mea Mihaela“ reprezintă, prin fotografiile alb-negru realizate de Andrei Bîrsan (56 de ani), o întoarcere în trecut, în perioada comunistă, ani în care tinerii de atunci căutau să trăiască normalitatea în acea lume orweliană, cu nepăsarea tinereţii, dar plini de speranţă. Autorul a petrecut o parte din copilărie la bunica din partea mamei, pe Moşilor, vizavi de restaurantul Odobeşti. A făcut şi a păstrat fotografii din viaţa sa de elev de şcoală generală, de la liceu şi cu aceea de student din anii ’80. Chiar dacă i-a fost confiscat aparatul foto de două ori, a reuşit să fotografieze Bucureştiul înainte şi în timpul demolărilor. În albumul „Iubita mea Mihaela“ se regăsesc, în fundal, clădiri vechi, fotografiile fiind şi o imagine a acelor vremuri, cu moda, atmosfera, turismul din acei ani, cu personaje care beau Quik Cola sau bere Bucegi. Albumul este „o poveste de dragoste spusă de mine, Andrei, fotografie cu fotografie, cu naturaleţe şi emoţie, ce dezvăluie momentele petrecute împreună cu iubita mea Mihaela“, spune autorul. Volumul bilingv (română-engleză) a fost publicat de Editura Vremea şi a câştigat premiul juriului „Antalis Award 2020“. Protagonista, soţia sa, Mihaela, căreia artistul i-a dedicat albumul, a fost emoţionată de rezultat: „Am fost foarte uimită când am văzut albumul, nevenindu-mi să cred că ar putea interesa pe cineva fotografiile făcute de Andrei, cândva, mie. Privindu-l, însă, cu mai multă atenţie şi dându-mi seama de pasiunea şi de bucuria cu care a fost realizat, am înţeles că nu este vorba doar despre mine aici, ci despre amintirea şi aerul unor clipe din trecut“.

Andrei Bîrsan: În albumul „Iubita mea Mihaela“, pe care ar fi trebuit să-l denumesc „Jurnalul dragostei noastre“, dragostea este firul roşu care se regăseşte în fiecare fotografie. Dar este şi un roman în care nu este vorba numai despre noi, ci şi despre prietenii, colegii sau rudele care interacţionează invizibil şi ne schimbă trama lui. Este povestea tinerilor de la sfârşitul anilor ’80 din  România comunistă, o poveste de dragoste universală.

Cum se poate face o declaraţie de dragoste în alb şi negru? 

album Mihaela iubita mea

Cu bucurie! Bucuria de a-ţi fotografia iubita, de a-i păstra imaginea în cele mai diverse şi personale situaţii. Fotografia argentică are farmecul şi tabieturile ei, se face cu îndemânare, dar mai ales cu mult suflet, entuziasm şi nerăbdare – deschizi cutia cu film, o miroşi, te furnică mirosul de chimicale, fiecare marcă de film avea alt miros. Faci fotografiile fără să te gândeşti prea mult – acum îmi dau seama că nu am fotografiat-o pe Mihaela suficient de mult. Ajungi în camera obscură şi în timp ce se usucă filmul te uiţi la cadrele fotografiate, te aşteaptă bucuria de a le mări, de a rememora momentele petrecute împreună, şi cu altă nerăbdare de a I le arăta Mihaelei. Ajută mult „spiritul argentic“, granulaţia, imperfecţiunea tehnicii foto folosite şi lipsa culorii – câteodată adăugată de mine prin text – distilează compoziţia.

Rămâne  numai dragostea.

Ce aduc aceste fotografii dincolo de prim-planurile cu o femeie frumoasă şi expresivă?

Aceste fotografii vorbesc despre istorie, sociologie, antropologie, pe lângă o poveste de dragoste. Sunt şi o imagine a acelor vremuri: moda, atmosfera, Bucureştiul, România, turismul din acei ani, Quik Cola şi berea Bucegi. Unele sunt specifice acelor ani, dar altele le poţi regăsi şi astăzi, pentru că trăind în lumea noastră ignoram cât puteam de mult partea politică.

„Părinţii ne apărau de urât“

Ce ai surprins din acea lume „orwelliană“ a anilor ’80? Cum era să trăieşti şi să iubeşti în acea perioadă?

În 1984 am terminat liceul, am intrat la facultate şi am început armata. Nu cunoşteam romanul lui George Orwell, „1984“, îl trăiam fără să ştim. În acea vară mi-a fost confiscat aparatul pentru prima dată „datorită“ vigilenţei unei tovarăşe care m-a văzut fotografiind şantierul Casei Poporului. Am avut noroc, puteam să nu mai fac facultatea. Aşa a început pentru mine ultimul cincinal de comunism. În 1985, toamna, în primul an de facultate, eram în camera 409 din căminul P19 din Regie, la difuzor se dădea în loop (n.r. – buclă) „Magistrala albastră“ – tocmai se inaugurase Canalul Dunăre- Marea Neagră. În fotografiile mele am surprins aparenta normalitate, de fapt, noi, tinerii din acea perioadă, am avut „norocul“ că părinţii ne apărau de urât, de partea urâtă a sistemului comunist, stăteau la cozi şi iarna mai puneau o haină pe noi ca să nu îngheţăm în casă. Cu greu îţi asigurai minimul necesar de trai şi de igienă. Într-o iarnă, am fost cu Mihaela la cinema Volga, la filmul „Iacob“. În secvenţa finală, Iacob – Dorel Vişan –  îngheaţă în bezna funicularului, iar noi îngheţam în sală, cu toate hainele pe noi.

„Nu ştiam niciun nume din politică“

Care era refugiul pentru nişte tineri ca voi?

Dar noi eram fericiţi, în afară de familia Ceauşescu nu mai ştiam niciun nume din politică, nu ne interesa. Despre fotografiile din şcoala generală, liceu sau facultate, ignorând însemnele de partid – lozinci şi portrete –, se poate spune că au fost făcute oriunde în lume. Repet, aveam lumea noastră, a copiilor, a tinerilor, care încerca să nu ţină seama de comunism. Am fotografii de la munci voluntare obligatorii sau patriotice, cum le ziceau unii, dar nu ne deranjau, mai mergeam pe la manifestaţii cu steguleţe, cartoane, în continuare eram veseli. Eram cam inconştienţi, nu ne preocupa ce se va întâmpla după ce terminam facultatea, parcă ar fi fost veşnică. Eram ca într-un vis frumos cu oameni frumoşi din care nu se îndura nimeni, încă, să ne trezească. Eram îndrăgostiţii universali, nu ne făceam planuri de viitor, trăiam pur şi simplu clipa şi ne bucuram cât mai mult unul de celălalt. Dar în afara bulei noastre era jale.

Bucureştiul era în plină demolare, am câteva fotografii interesante cu clădirile dispărute sau cu Dâmboviţa necanalizată.

Ce aduce acest album nou despre epoca respectivă? Care e cea mai expresivă imagine din album din punctul tău de vedere?

Suntem un popor ruşinos şi, mai ales, nu ne dezvăluim sentimentele, iubirile, care sunt considerate ceva slab, mai ales pentru un bărbat. Este un album unic în România şi cred că va fi pentru mult timp aşa. Tocmai asta face acest album: spune povestea de dragoste a unor persoane reale si în viaţă. Îmi place la nebunie albumul! Arată că aveam puterea să ne izolăm într-o lume normală într-o perioadă de prăbuşire a României şi mai ales a vieţii de zi cu zi. Anormalul ajunsese să fie normal. Ştiam cum este dincolo – vedeam filme capitaliste, răsfoiam cataloage  „Neckermann“ sau „Paris Match“ – şi cumva speram că va fi şi la noi la fel… Prima şi ultima fotografie sunt cele mai dragi fotografii: în prima o sărut pe Mihaela, iar în cea finală Mihaela sărută puiuţul nostru, pe Andreia. A fost o luptă internă alegerea fotografiilor albumului, pentru mine toate sunt valoroase. Selecţii peste selecţii, renunţări cu greu la unele, cenzurări la altele şi nici până acum nu sunt mulţumit de selecţia fotografiilor, cred că ar fi continuat la nesfârşit. Mihaela l-a văzut numai după ce a fost tipărit, am avut puţin inima strânsă că poate nu o să-i placă selecţia, dar i-a plăcut mult. Doar este iubita mea de peste 30 de ani şi o cunosc, zic eu, destul de bine. O încurajare foarte puternică pentru terminarea proiectului a avut-o câştigarea premiului Antalis Design Award 2020, mi-a dat încredere în unicitatea lui.

Imagini album Mihaela

„Acum 30 de ani îmi imaginam că voi fi un inginer din fabrici şi uzine“

Cum e să portretizezi o femeie prin fotografii?  Care sunt detaliile importante într-o fotografie?

În anii ’70, Garry Winogrand a scos un album dedicat femeilor „Women are Beautiful“/„Femeia e frumoasă“, un super-album cu femeia în cele mai diverse situaţii şi întotdeauna frumoasă! Pentru mine, albumul „Iubita mea Mihaela“ este „The Woman is Beautiful“. Îmi place să redau feminitatea în fotografiile cu femei, este singurul lucru pe care trebuie să-l arăţi şi este un cumul de mai multe trăsături: gesturile, îmbrăcămintea, mersul, corpul, maternitatea, atracţia. Fotografiile mele cu femei conţin câte puţin din acestea. Poate idealizez femeia şi fotografiez numai modelul meu mintal al ei, dar altfel nu pot, aşa îmi place. În album, Mihaela apare în situaţii normale, în care se regăsesc toate femeile. Comenta cineva fotografia cu Mihaela în ciorapi, făcând mâncare. La fel, ea a venit de la serviciu, şi-a scos fusta şi aşa cum era a început să facă mâncare. La fel, fotografia în care Mihaela se odihneşte pe canapea. Sunt momente cotidiene, cunoscute, dar mai puţin fotografiate.

 Ce înseamnă fotografia pentru tine?Cât de mult „gândeşti“ compoziţia unei fotografii, cât de mult preferi instantaneele?

Fotografia a devenit o  obsesie, un hobby şi o evadare. Acum 30 de ani îmi imaginam că voi fi un inginer din fabrici şi uzine. Cred că este mai bine aşa. Interesant este că această obsesie se manifestă numai în locurile cu oameni mulţi, oraşe de oriunde, în Vama Veche sau la concerte. Sunt un fotograf „umanist“. Îmi plac peisajele, dar numai ca să le admir. Prefer instantaneele, dar le mai ajut niţel, când pot, cu câte o încadrare mai interesantă. Problema cu instantaneele este că dacă nu eşti pe fază, trec pe lângă tine. Şi ce multe au trecut şi vor mai trece! Îmi place să fotografiez oamenii făcând ceva, orice, de la vânzătoarea de mezeluri, la cântăreţii din parc sau corporatiştii grăbiţi spre job. Am câteva proiecte la care se adună fotografii câte una, câte una: #piperaazi #vamavecheazi #casaomuluifaracasa. În alegerea fotografiilor rămân constant în ce îmi place: oamenii. Îmi plac fotografiile de atmosferă, cele cu acţiunea pe mai multe planuri.

Imagini album Mihaela

 Cum a evoluat fotografia în epoca digitală şi color? Ce s-a pierdut, ce s-a câştigat?

Arta se bazează pe tehnologie – tehnic vorbind, acum este raiul fotografilor, s-a ajuns la un nivel de neimaginat acum 20 de ani, ca să nu vorbesc de anii ’80.

Prin fotografia digitală, color sau nu, nu s-a pierdut nimic, din contră, uşurinţa realizării ei a făcut ca să apară o mulţime de fotografi buni care altfel nu ar fi făcut fotografii.

Am câştigat timp pentru partea artistică a fotografiei şi avem control complet asupra întregului proces. Şi le putem arăta prietenilor din toată lumea.

Imagini album Mihaela

Ce le spui tinerilor care renunţă să mai facă o facultate de arte, pentru că trăim asemenea timpuri improprii pentru a fi artist independent?

De formare sunt inginer TCM-ist, adică Tehnologia Construcţiilor de Maşini. Chiar zilele acestea fac un curs foto cu domnul Radu Grozescu. Sfatul meu este ca orice fotograf să facă mai întâi un curs de tehnică foto. Nu cunosc ce se face în facultăţile de artă din România şi nici ce oportunităţi are un absolvent al facultăţii faţă de un autodidact. Cred că are o viziune mult mai largă şi o deschidere spre experimente şi încălcarea regulilor.

Fotografiază de peste 40 de ani

Nume: Andrei Bîrsan (foto Dinu Lazăr)

Data şi locul naşterii: 8 mai 1965, Bucureşti

Studiile şi cariera: A terminat Facultatea TCM din Politehnica Bucureşti în 1990. A fost cinci ani inginer, după care a lucrat numai în sistemul bancar.

A început să facă fotografii în anul 1979. A publicat albumele personale „Anii ’80“, „Frumuseţea revine pe Lipscani?“, „Trecut-au anii“ şi „Iubita mea Mihaela“. Printre expoziţiile personale se numără: „Anii 80“ la Cărtureşti Verona, „Dor de Vama Veche“ la Globalworth Tower şi WAS JETZT-la Biblioteca Naţională.

În 2007 a înfiinţat Asociaţia „Bucureştiul meu drag“ care a dat startul la cutreierat şi la fotografiat oraşul. A organizat sute de expoziţii şi excursii, iar în 2016, împreună cu Mihai Petre şi Daniel Mihai, a înfiinţat Centrul de memorie vizuală a Bucureştiului: www.bucurestiulmeudrag.ro

Locuieşte în: Bucureşti.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite