INTERVIU Dirijorul Ion Marin: „Când suntem pe scenă, avem sexul îngerilor“

INTERVIU Dirijorul Ion Marin: „Când suntem pe scenă, avem sexul îngerilor“

Dirijorul Ion Marin                                                                                                                 FOTO: EPA

Fiul regretatului Marin Constantin, Ion Marin, unul dintre cei mai apreciaţi dirijori de pe scena internaţională, spune că în actul artistic nu-şi are locul discriminarea de tip sexist şi că se mândreşte că, acum, Corul Madrigal este dirijat de o femeie, Anna Ungureanu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Dirijorul Ion Marin (57 de ani), care a lucrat cu artişti celebri precum Luciano Pavarotti, Angela Gheorghiu sau Anna Netrebko, vizitează cât de des poate România pentru a veghea îndeaproape moştenirea Madrigalului, cor înfiinţat de tatăl său, Marin Constantin, în 1963. Ion Marin, emigrat în Elveţia în urmă cu 33 de ani, a devenit unul dintre cel mai bine cotaţi dirijori ai lumii. Nu a uitat însă de tărâmurile natale, unde, în calitatea sa de director de onoare al corului înfiinţat de tatăl său în urmă cu 55 de ani, a demarat două programe, două „reţele sociale“: Cantus Mundi şi Symphonia Mundi. Filosofia sa de viaţă este legată de „conştiinţa prezentului“, căreia încearcă să îi dedice toată atenţia şi energia sa.

 

„Weekend Adevărul“: Aţi lucrat cu mari orchestre ale lumii. Cum se creează legătura dintre dirijor şi orchestră? Aţi avut şi colaborări dificile?

Ion Marin: Meseria asta de dirijor de orchestră este foarte stranie. Legătura se creează la nivel uman, în momentul în care reuşeşti să vezi într-o orchestră un număr de oameni, un număr de existenţe, un număr de vise care s-au realizat şi de vise care s-au spulberat. Cu bucuriile lor, cu tristeţile lor şi aşa mai departe. O orchestră e ca o microsocietate, de fapt, iar esenţa unei orchestre este umană, de acolo trebuie să pleci. Dacă eşti tentat de veleitarism sau vedetism, de fapt, nu ajungi nicăieri. Apari pe scenă îmbrăcat în frac, dar nu ajungi să fii dirijor. E paradoxal lucrul ăsta. Se întâmplă, din păcate, destul de des. Sunt dirijori care, într-o sală de concert, sunt îmbrăcaţi în frac şi mişcă bagheta. Dar nu se întâmplă nimic, acolo nu e nici măcar un gram de dirijat de orchestră. E o formă de exhibiţionism. 

                                                                                        Dirijorul Ion Marin (Foto: Eduard Enea)

Ceea ce face ca muzica să fie o aspiraţie umană este mesajul subliminal pe care îl poartă: nu notele, ci relaţia dintre note. Eu nu ating instrumentele muzicienilor, ei o fac, dar ca să o facă într-un fel în care şi eu să mă pot recunoaşte, deschiderea asta presupune o eliberare de eu. Niciunul nu are voie să cadă în păcatul egoului. 

Sigur că nu e întotdeauna soare şi cald afară şi că există de multe ori prejudecăţi legate de prezenţe feminine, de rase, de provenienţa unui artist dintr-o anumită zonă culturală. Există snobism, îngâmfare. Nu e un lucru uşor să treci peste toate acestea.

Aţi lucrat cu artişti celebri, de la Luciano Pavarotti la Angela Gheorghiu şi Anna Netrebko. Cum e o primă întâlnire cu astfel de artişti?

E o întâlnire între artişti. Se pleacă de la premisa unui respect reciproc care, bineînţeles, trebuie câştigat. Avem nevoie unii de ceilalţi. Nu îţi spui: „mă duc în faţa lui Luciano Pavarotti, eu am 27 de ani – atât aveam atunci – şi trebuie să dirijez „Un ballo in maschera“ de Verdi, pe care Pavarotti l-a cântat condus de Claudio Abbado, ​Herbert von ​Karajan şi alţii. Dar şi Pavarotti, la rândul lui, când a făcut prima dată „Un ballo in maschera“ cu Karajan, nu şi-a spus: „Mă duc la întâlnirea cu Karajan care i-a avut în distribuţie pe tenorii Carlo Bergonzi şi cu Franco Corelli“. Asta face ca, de cele mai multe ori, relaţia dintre noi, dintre artişti, să fie atât de liberă şi de cinstită. N-avem cum altfel. M-aş bucura ca relaţiile între oameni să fie aşa cum sunt relaţiile între artişti în momentul în care lucrează împreună, în echilibru perfect. 

Nu există unul celebru şi altul care e mai puţin celebru. Noi avem expresia „a te simţi în largul tău“. În largul tău nu înseamnă un „acasă“ imaginar, în care să existe o sobiţă caldă şi cineva care să te protejeze.

Mai are astăzi muzica vreun secret faţă de dumneavoastră? Există o parte a ei care rămâne mereu ascunsă?

Da. Atunci când am senzaţia că nu mai are secrete, trebuie să le inventez, pentru că e vorba despre un proces mai real decât vă puteţi imagina. E un proces alchimic. Muzica trebuie să se nască de fiecare dată. Un foarte mare  şef de orchestră, Bruno Walter, spunea că un dirijor e cu adevărat artist în momentul în care e capabil să dirijeze pentru a mia oară Simfonia „Eroica“, ca şi cum ar fi la prima audiţie.  Secretul e foarte important. Secretul e legat de mister, misterul e legat de magie şi aşa mai departe.

 În plus, chiar într-un turneu în care se repetă acelaşi program în cinci oraşe diferite, în şase zile, sunt de şase ori câte 2.500 de oameni diferiţi în public, care trebuie să fie bucuraţi, îmbogăţiţi cu ceea ce faci. Nu poţi să faci asta folosind prezumţia că muzica nu mai are niciun fel de secret pentru tine. E nevoie de o foarte mare smerenie. Nu eşti niciodată un întreg, niciodată nu ajungi undeva, dar în fiecare moment eşti undeva. 

                                                                                           Marin Constantin (Foto: Madrigal)

Cum v-a influenţat tatăl în parcursul dumneavoastră? Care ar fi cel mai de preţ lucru pe care vi l-a dăruit?

Tot ceea ce e transmisibil din ceea ce mi-a lăsat tata de preţ e dincolo de vorbe, mi-e foarte greu să sintetizez un răspuns. Sunt foarte multe lucruri care se transmit pe altfel de canale decât cele legate de cuvântul „concept“, folosite prin muzică. Da, sunt foarte multe lucruri pe care le transmit prin muzică, la care el a contribuit, fără umbră de dubiu. Mi-a transmis repere legate de activitatea corului Madrigal, de repertoriul Corului Madrigal, de care sunt direct responsabil. Mi-am asumat această responsabilitate în momentul în care el a dispărut, pentru că nu avea România atât de multe instituţii de o asemenea performanţă încât să îşi permită să piardă una. Atunci, a trebuit regândit tot.

Aveţi o filosofie de viaţă? Care ar fi aceea?

Da, sigur. E mai mult legată de conştiinţa prezentului. Singurul nostru punct de contact cu existenţa e momentul prezent. Încerc să dedic acestui moment prezent toată atenţia şi toată energia. 

Acuitatea cu care reuşim să trăim momentul prezent în viaţă este ceea ce duce la o posibilă pace interioară şi o înţelegere fără vorbe şi necuantificabilă a rostului pe care îl avem în această scurtă trecere.

Madrigalul împlineşte, în 2018, 55 de ani. Ce simţiţi când vă gândiţi la acest lucru?

Dacă te uiţi înapoi, în urma celor 55 de ani în cazul Madrigalului, sunt peste 4.000 de concerte şi discuri, asta poate să creeze o anumită stare de anxietate legată de evoluţia ulterioară. Ori o instituţie culturală, un artist, un scriitor, un muzician trebuie să ştie, peste tot în lume, să se inventeze în fiecare moment şi să existe o conştiinţă a prezentului.

E un lucru minunat că autorităţile sărbătoresc diverse jubilee şi aniversări, dar din punctul de vedere al celui care face cultură, acest fapt este numai parţial relevant. În primul rând, se creează o confuzie foarte mare, chiar când vorbim despre 150 de ani Filarmonica Enescu sau 55 de ani de Cor Madrigal. Splendoarea, frumuseţea unei tradiţii culturale importante nu-mi place să folosesc cuvântul „brand“ este această capacitate perpetuă de a se reînnoi, de a se reinventa şi de a purta în acelaşi timp tradiţia. O porţi, dar o şi creezi în momentul în care o faci. 

Tradiţia nu e niciodată ceva care priveşte doar trecutul. E dinamică şi se face în momentul ăsta. Responsabilitatea momentului prezent este atât de mare, încât e logic că un om de cultură nu prea are timp să stea să se uite în spate la anii care au trecut. Ştiţi cum e, trecutul creează nostalgie şi viitorul creează anxietate.

Ion Marin (Foto: Eduard Enea)

Condiţiile de astăzi din ţară nu sunt neapărat prielnice culturii. Ce viitor prevedeţi Corului Madrigal?

După aproape 33 de ani de când am plecat din România, nu-mi pot permite să evaluez eficacitatea şi dinamica evoluţiei culturale. Ar fi, de altfel, o impietate din partea mea să o fac. Madrigalul, de la dispariţia celui care l-a creat, Marin Constantin, a trebuit reinventat. Şi este o responsabilitate pe care mi-am asumat-o.
M-am întors de mai multe ori în România şi am încercat să combin lucruri pe care le ştiam de la tatăl meu cu ceea ce se poate face, cum se poate face. E o evoluţie constantă a Madrigalului, cu membri care se schimbă foarte des. În Madrigal, în aceşti 55 de ani, n-au fost trei generaţii, au fost 14 generaţii
pentru că viaţa unui cântăreţ de scenă este mai scurtă. Deci, într-un fel, la număr de generaţii, este cu mult peste 55 de ani.

Cum ajută muzica dezvoltarea unui copil?

Muzica ajută enorm. Timpul pe care copiii îl petrec în orele de joacă prin muzică, în socializarea prin muzică, în tabere, atât cât reuşim să facem cu bugetele pe care le avem pentru Cantus Mundi şi Symphonia Mundi, înseamnă învăţat de limbi străine, învăţat de numărat prin muzică, învăţatul lipsei de complexe. În momentul în care vii cu elevii unei şcoli dintr-un sat din Munţii Apuseni la Bucureşti, la Palatul Cotroceni, unde îl văd pe preşedintele României şi cântă împreună cu alţi 150 de copii care vin din alte sate sau din oraşe, şi cu corul Madrigal, asta e foarte important. 

Madrigalul reprezintă una dintre cele mai frumoase poveşti de succes, iar copiii au nevoie de astfel de poveşti. Copiii visează, dar trebuie să ştie ce să viseze, ce să îşi dorească. 

După un concert al Corului Madrigal, la Palatul Cotroceni (Foto: Madrigal)

Când stau de vorbă cu copiii din Cantus Mundi, de exemplu, cu fetiţe de la sat, văd că acestea sunt fericite să se simtă ca nişte prinţese. Pentru un copil din judeţul Vrancea, care trebuie să meargă 10 kilometri ca să ajungă la prima şcoală, ideea de a vedea Bucureştiul, Cotroceniul, Palatul Tineretului, Biblioteca Naţională, Ateneul Român este minunată. E un lucru care, într-o anumită măsură, poate schimba calitatea vieţii copiilor şi a familiilor lor. E un lucru absolut extraordinar şi unic în Europa.

                                                                                   Anna Ungureanu dirijând în cadrul programului                                                                                Cantus Mundi (Foto: Facebook/ Cantus Mundi Romania)

Aţi menţionat rolul major al Annei Ungureanu (foto: dreapta). Există ceea ce am putea numi o tradiţie conform căreia femeile nu sunt potrivite pentru a fi dirijori. Dumneavoastră cum vedeţi acest lucru?

Prejudecăţi există peste tot, în toată lumea. Bineînţeles, sunt aberaţii. Există poete femei, pianiste femei, pictoriţe femei minunate. Dacă îţi pui problema în felul acesta, e o discriminare de tip sexist. Când suntem pe scenă, avem sexul îngerilor. Ignoranţa nu e atât nocivă, cât foarte zgomotoasă. E steril.

Credeţi că este steril? Nu credeţi că astfel de lucruri pot fi educate?

Da, asta putem să educăm. Nu o să-i putem educa pe cei care au problemele astea şi sunt deja osificaţi într-o gândire anacronică. Dar putem să educăm un copil. Dacă 30.000 de copii au trecut la un moment dat, pe sub bagheta Annei Ungureanu, credeţi că vreunul dintre copiii ăştia, vreodată, se va întreba de ce e o femeie în faţă care dirijează? Nu. Ei au crescut cu asta. Şi asta face parte din integrarea socială şi din dezvoltarea percepţiei lumii în care aceşti copii vor trăi.

Pe 15 ianuarie, a fost ziua Culturii Naţionale, ziua lui Eminescu. Dumneavoastră cum vă identificaţi în acest concept de cultură naţională românească?

Adevărata cultură nu e făcută din concepte, e făcută din transcendenţe şi devine o contradicţie în sine: să vrei să ai o cultură naţională, dar care să fie recunoscută de comunitatea internaţională. 

Greu, nu?, când gândeşti astfel: „Aş vrea să am o familie mare, dar nu vreau să mă însor“. Nimic nu e bătut în cuie, din păcate. 

Totul ţine de convenţia existenţei noastre, a oamenilor de cultură şi a oamenilor obişnuiţi. Totul ţine de nepermanenţă. Dar trebuie să ştim să ne mişcăm în mod inteligent cu asta şi să dăm o parte din noi cu ochii închişi. Rabindranath Tagore spunea că nu suntem decât ceea ce facem pentru ceilalţi. Trebuie să facem pentru ceilaţi cu speranţa că vom fi recunoscuţi, vom fi apreciaţi sau că o dată şi o dată, se va naşte o recunoştinţă sau o gratitudine. În fond, care e răsplata unui artist?

Păreţi să fiţi adeptul ideii de cetăţean universal.

De pe scenă, lumea se vede aşa cum e.. Lumea se vede foarte bine. Eşti în contact cu publicul, eşti în contact cu oameni politici, cu capete încoronate, cu prim-miniştri, cu miniştri ai culturii din întreaga lume. Nu ştiu dacă „cetăţean universal“, căci acesta este tot un concept. În această imperfecţiune pe care pot s-o sesizez, mi-am dat seama că cel mai important lucru în relaţia interumană este căutarea armoniei. Armonia e dincolo de compasiune şi dincolo de empatie. Este o acceptare apriorică a rostului existenţei tuturor celorlalţi oameni. Simţi
în momentul acela că eşti în acea reţea continuă. Fiecare lucru, fiecare amănunt din viaţa noastră de zi cu zi, a trecut prin multe mâini. Şi noi am trecut, în generaţii, prin nu ştiu câte pântece. Nu suntem unici decât în măsura în care suntem cu ceilalţi. Asta este singura noastră unicitate.

Concerte cu mari artişti ai lumii

Numele: Ion Marin

Data şi locul naşterii:  8 iulie 1960, Bucureşti

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera: A urmat studii de compoziţie, dirijat şi pian la Conservatorul „Ciprian Porumbescu“ din Bucureşti. În străinătate, a studiat la Mozarteum Salzburg şi la Accademia Chigiana din Siena. Între 1987 şi 1991 a fost asistentul prestigiosului dirijor Claudio Abbado la Opera de Stat din Viena.

A apărut la pupitrul unor orchestre renumite ca: London Philharmonic Orchestra, Orchestra Gewandhaus din Leipzig, Israel Philharmonic Orchestra. A susţinut concerte în compania celor mai valoroşi artişti ai lumii: Luciano Pavarotti, Placido Domingo, Angela Gheorghiu, Anna Netrebko.                                                                               Ion Marin (Foto: Eduard Enea)

Locuieşte în: Lugano, Elveţia.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările