„Don Quijote“ pentru orice vârstă

De la o vreme, Opera comică pentru copii propune tot mai multe producţii de reală calitate, adresate micilor spectatori, dar capabile să trezească şi interesul celor care îi însoţesc, astfel încât toată lumea urmăreşte cu atenţie ce se petrece pe scenă, se amuză sau priveşte cu emoţie fie derularea acţiunii, fie nivelul artistic al interpretării, al spectacolului în general.

Sigur că, din fericire, există deja un ansamblu stabil al teatrului, dar în continuare se apelează la solişti ai Operei Naţionale sau ai Operetei (atât cât mai „vieţuieşte”), parte fiind chiar angajaţi sau colaboratori permanenţi (şi) ai teatrului din Giuleşti. Este un aspect pe care nimeni nu se mai face că nu-l observă, extrem de pregnant în special în reprezentaţiile raportate la opere sau operete, deci cu solişti vocali, poate mai estompat în cele coregrafice, deşi realizatorii se regăsesc, de asemenea, şi la ONB.

Întâmplător sau nu, dintre premierele la care am avut ocazia să asist - nu foarte numeroase, este drept -, trebuie să recunosc faptul că baletele m-au cucerit fără rezerve  - aşa a fost Fetiţa cu chibrituri, aşa s-a petrecut la recenta premieră cu Don Quijote de Minkus, celebră partitură oferită ca o poveste cu cavaleri şi domniţe, la nivelul percepţiei unui copil de câţiva ani, păstrând, desigur, formatul şi reperele esenţiale din baletul original. Pentru că, pornind de la coregrafia clasică imaginată cândva de către Petipa şi Gorski, balerinul Cătălin Caracaş (deopotrivă coordonatorul Departamentului de balet), el însuşi interpret al lui Sancho Panza (şi nu numai) la ONB şi, de curând, la Opera din Iaşi, a conceput coregrafia, regia şi adaptarea astfel încât, rezumând în doar o oră întreaga poveste, să poată prezenta baletul logic, coerent şi mai ales atractiv, alegând momentele importante şi de mare impact la publicul de orice vârstă. Dar deloc întâmplător, i-a fost alături Antonel Oprescu, el însuşi un Don Quijote credibil în versiuni din trecutele stagiuni ale ONB, realizând acum aranjamentul muzical, decupând secvenţele definitorii ale partiturii pe care cei doi solişti ai ONB le cunosc bine „din interior”. Astfel, totul are cursivitate, nerv, poezie şi strălucire, cu dansuri spaniole din abundenţă, cu scene de ansamblu bine realizate şi intervenţii solistice în pagini extrem de ofertante, rezolvate cu acurateţe şi cu o plăcere a dansului care se simte de-a lungul întregului spectacol, încărcat şi cu elemente de umor, cu roluri de compoziţie pregnant conturate, dar fără „îngroşări”, cu câteva elemente de pantomimă integrate ca reacţii fireşti ale unor personaje care încearcă să fie cât mai... explicite. Un argument esenţial în construirea imaginii scenice cuceritoare este, desigur, scenografia excelentă semnată de Adriana Urmuzescu, aducând, în cadrul unui decor parcă desprins din cartea cu basme sau din pozele ce surprind pieţele oraşelor iberice de altădată, o bogăţie de culori - predominând roşul aprins - în costume clasice de o frumuseţe remarcabilă, respectând tradiţia rochiilor cu volane sau a tu-tu-urilor la fel de vii sau, în „scena visului”, pastelate şi diafane. Deosebit de inspirat este şi fundalul din prima scenă, imaginând siluete stilizate profilate în noapte, Don Quijote şi însoţitorii săi călătorind pe cai - mai curând... mârţoage -, către morile de vânt sau spre orizonturi cu noi aventuri şi „provocări”. O altă idee deosebit de bine gândită şi realizată este „replica” acelei proiecţii amplasată în foyer, acolo unde publicul este întâmpinat de soldaţi purtând zale şi coifuri, suliţe şi tot ce trebuie pentru eroii desprinşi din Evul Mediu, în timp ce podeaua este plină de... fân pe care copiii păşesc încântaţi, pătrunzând astfel, încă de la intrare, în lumea lui Don Quijote şi a fantasticului regăsit apoi pe scenă. Pe de altă parte, caietul-program arată ca o carte de poveşti multicoloră, cu desene sugestive şi numeroase fotografii din spectacol, însoţind cuvântul directorului Felicia Filip, texte referitoare la Cervantes şi la personajele sale de legendă, la Minkus, Petipa şi Gorski, precum şi la cei care au creat noua premieră adresată... nu doar copiilor.

Foarte inteligentă este şi prezenţa unui povestitor - un Don Quijote bătrân, de... 444 de ani, care îşi rememorează lunga viaţă plină de întâmplări, excepţional interpretat de Valentino Tiron -, vorbindu-le copiilor despre Cervantes, despre calul Rosinanta şi iubita mult visată Dulcineea, cu care seamănă izbitor Quiteria, fata cârciumarului, despre măgăruşul lui Sancho Panza, slujitorul mereu alături de cavalerul rătăcitor şi despre multe altele ce-i familiarizează cu mersul acţiunii, revenind în debutul părţii secunde pentru a explica cele... deja văzute, totul cu farmec şi permanent în relaţie cu cei din sală, implicaţi efectiv în dialog, semn că le captează imediat atenţia. În treacăt fie spus, părinţii s-au amuzat parcă mai mult decât copiii, izbucnind în râs la fiecare „poantă”, ceea ce... e bine! Detaliile sunt puse în valoare cu inteligenţă şi haz, de la calul sau măgăruşul (probabil) de pânză pe care apar Don Quijote şi Sancho la prima lor intrare şi apoi la plecare, până la aripile morilor de vânt ce se rotesc asemeni unor fulgere sau la armura în care „intră” bătrânul cavaler pentru a-şi (re)trăi istoriile nemaivăzute. Nu există momente de gol sau care să treneze, baletul „curge” dens şi clar, singurele secvenţe în care muzica se derulează (poate prea mult) fără a fi dublată de vreo evoluţie scenică rămânând introducerea în care povestitorul... se cam lasă aşteptat şi debutul „visului”, Don Quijote... dormind cam mult până să apară Amoraşul...   

Totul este simpatic şi captivant, iar personajele beneficiază de cel puţin două distribuţii, tinerii solişti având astfel posibilitatea să abordeze partituri importante, fie şi în „rezumat”, aspect deosebit de util pentru dezvoltarea lor sub aspect profesional. În matineul pe care l-am urmărit, am aplaudat sincer omogenitatea ansamblului, graţia şi supleţea mişcării, dorinţa de a evolua cât mai aproape de cerinţele coregrafiei adesea dificilă dar ofertantă, adaptată posibilităţilor celor care uneori au o anume lentoare în mişcări, trădând lipsa lor de experienţă, fără a afecta însă demersul solistic sau credibilitatea eroilor întrupaţi, fără erori sau stângăcii vizibile. Pentru că majoritatea au un potenţial real, pe care îl pot şlefui în astfel de spectacole, îndrumaţi de balerini cu experienţă, într-o adevărată „şcoală” în care ei se formează şi se definesc, iar copiii din sală descoperă ce înseamnă coregrafia clasică, baletul în general, un aspect educaţional „rezolvat” astfel încât să-i apropie de frumuseţea şi tainele artei dansului.

Deşi toţi cei implicaţi în distribuţia numeroasă ar merita (măcar) menţionaţi, o să remarc totuşi eleganţa juvenilă a Andreei Vălean în Quiteria şi a partenerului său, Andrei Ardeleanu, în Basil, un cuplu cuceritor şi ca prezenţă scenică şi ca expresivitate, apoi intervenţiile Sabinei Chirilă în Mercedes alături de Robert Ştefu în Espado, simpaticul Camacho creionat de Octavian Iuga şi graţiosul Amoraş al Teodorei Velescu, desigur prestanţa lui Mihai Pricope în Don Quijote şi năuceala Claudiei Iagăr în travesti-ul unui veridic Sancho Panza, cu o subliniere specială pentru grupul Toreadorilor plini de temperament şi aplomb, pentru dansatorii din Seguidilla sau pentru cele Patru fete. Este un spectacol de echipă, desigur cu prim-planuri solistice, iar participarea tuturor cu aceeaşi seriozitate şi dăruire, cu talent şi vervă, a asigurat unitatea şi omogenitatea unui balet adresat publicului de orice vârstă, de la care pleci cu o stare „de bine”.

O sală plină a urmărit cu atenţie tot ce se petrecea pe scenă, cei mari au apreciat nivelul la care s-au prezentat interpreţii în spumoasa montare, cei mici au fost surprinzător de cuminţi, ba chiar am văzut copii de 3-4 ani privind fascinaţi mişcarea. costumele şi poate chiar întâmplările „colorate”, captivaţi până şi de defilarea finală (bine rezolvată) în aplauzele scandate. Este ceea ce, cu siguranţă, îşi doreşte orice creator de spectacol şi orice teatru cu un asemenea profil, aşa încât Don Quijote poate fi considerat o certă reuşită, meritând şi felicitări şi mulţumirile celor care astfel (re)descoperă splendidul balet, mai ales în condiţiile în care, la Bucureşti, rămâne singura locaţie unde (mai) poate fi văzut...