De „Sezon...”

Printre expoziţiile cuprinse în proiectul cu care am cîştigat concursul pentru funcţia de director general al Muzeului Naţional de Artă al României (MNAR) în anul 2016 s-a aflat şi cea intitulată „Victor Brauner, între oniric şi ocult”.

Includerea acesteia în programul Sezonului România-Franţa, deja anunţat la acea vreme, putea fi o oportunitate rară de a beneficia de finanţarea considerabilă de care ar fi avut nevoie realizarea ei. Mă gîndeam ca operele majore ale artistului, aflate în special colecţiile din Franţa, şi niciodată expuse în ţara de origine a artistului, să bucure măcar acum amatorii de artă de la noi. În special, vizam lucrările deţinute de Centrul Pompidou de la Paris, văzute în ultimii ani în expoziţia permanentă dar şi în expoziţii temporare cum a fost cea din anul 2014 „Le surréalisme et l’objet”. Apartenenţa lui Brauner la culturile română şi franceză şi faptul că niciodată o retrospectivă nu i-a fost organizată în ţara natală, puteau fi argumente convingătoare.

De aceea, am solicitat o întrevedere cu direcţiunea Centrului Pompidou şi, într-o zi atipică pentru luna ianuarie la Paris, însorită şi cu o diferenţă de zece grade în plus faţă de Bucureşti, m-am întîlnit cu doamna Brigitte Leal, directoare adjunctă şi responsabilă cu colecţiile muzeului. Birourile personalului de la Pompidou se află într-o clădire cu aparenţa tipică a imobilelor pariziene, pe strada Beaubourg, plasată în spatele clădirii cunoscute, cu escalatoarele exterioare. Un spaţiu funcţional, fără nimic din presupusul aplomb pe care funcţia l-ar reclama, ticsit de albume şi cărţi, este biroul doamnei Leal. Secretara, o elegantă doamnă de culoare, mi-a oferit cu un zîmbet nejucat un pahar de cristal şi o sticlă de Perrier. A apărut şi doamna director, o persoană cu mişcări ferme, trădînd siguranţa profesionistului, care-mi întinde dreapta bărbăteşte iar eu i-o ridic şi sărut protocolar, jenat même-temps de gestul meu desuet. Urmează inevitabilul small-talk şi apoi intrăm direct în subiect. După ce-i prezint ideea expoziţiei îmi comunică acordul de principiu şi faptul că lucrările muzeului sînt disponibile pentru împrumut, nefiind solicitate în alte proiecte. Mă invită să consult de acasă lista lucrărilor, disponibilă on-line. Nu-mi vine să cred că totul e atît de simplu, că acceptarea s-a făcut fără opinteli sau condiţii împovărătoare.

Proiectul a fost inclus în programul oficial al Sezonului România-Franţa şi deschiderea anunţată pentru data de 18 aprilie 2019, ziua inaugurării seriei de evenimente în ţara noastră, aşa cum rezulta şi dintr-o broşură în format pdf (detaliu în imaginea de mai sus) care a fost postată pe site-ul Ministerului Culturii.

După plecarea mea forţată de la MNAR proiectul a căpătat mişcarea unei mingi de biliard, riscînd, datorită avatarurilor la care a fost supus, compromiterea. Pînă la urmă, organizarea sa a fost încredinţată unui curator eminent al Centrului Pompidou, Didier Ottinger, autor al menţionatei deja expoziţii „Le surréalisme et l’objet” dar şi a altora pe care le-am văzut în ultimul deceniu cum ar fi „Futurismul la Paris” sau „Edward Hopper” de la Grand Palais, care au atras sute de mii de vizitatori. Acesta a reuşit în scurtul timp avut la dispoziţie să închege o expoziţie cu lucrări de la Pompidou dar şi din alte colecţii franceze pentru care au fost realizate formalităţile de împrumut. Un catalog încheiat din punct de vedere grafic aştepta intrarea la tipar cînd partea română a anunţat la începutul lunii martie că proiectul nu mai poate avea loc.

Săptămîna trecută, la Institutul Francez din Bucureşti a avut loc o conferinţă de presă ocazionată de lansarea „Sezonului” în România. Din comunicarea transmisă lipseşte orice referinţă la expoziţia Brauner, ca şi cum aceasta nu ar fi intrat niciodată în program. Ca urmare a unei postări pe care am făcut-o ieri pe Facebook, în care chestionam situaţia apărută, am avut un schimb de mesaje cu comisarul părţii române, Andrei Ţărnea, care a confirmat că există dificultăţi în finalizarea proiectului, dar că acesta nu e anulat. Intervenţia a fost salutară în condiţiile de „ceaţă informativă” în care proiectul, totuşi, a intrat. Deşi din răspunsul său rezultă că expoziţia Brauner este încă inclusă în program, o dată nu e precizată şi acesta nu poate fi găsit nici pe site-ul Ministerului Culturii, nici al Ministerului de Externe şi nici al Institutului Francez.

Pot să înţeleg jena legată de împotmolirea celui mai important proiect din zona artelor plastice cuprins în Sezon, care poate explica tăcerea vinovată şi, apoi, răspunsurile evazive de ieri. Sper, însă, că această tăcere să nu se transforme în „uitarea” completă a unei expoziţii de care cultura din România are nevoie. Alături de Brâncuşi şi, mai nou, Adrian Ghenie, Victor Brauner face parte din triada celor mai cunoscuţi artişti români în spaţiul universal. În România însă, despre el se ştie foarte puţin, poate pentru că nu face prima pagină la capitolul vînzări-record sau nu a intrat în jocurile politice recente, aşa cum s-a întîmplat cu „Cuminţenia” lui Brâncuşi.