Claudia Larcher are o percepţie personală a arhitecturii urbane şi a felului în care aceasta interferează cu locuitorii săi. Ca şi artiştii avangardei istorice, ea sesizează dimensiunea arborescentă a oraşelor concomitent cu percepţia spaţiilor urbane ca loc de manifestare cu precădere a aspectelor negative ale modernităţii: suprapopularea, extinderea necontrolată a zonelor industriale, poluarea şi afectarea mediului natural, excesele tehnologiilor de tot felul.

Mijloacele sale artistice predilecte au legătură tot cu mediile pe care avangardele le-au adus în panoplia artelor plastice: colajul şi asamblajul. În casete care amintesc de Merzbild-urile lui Kurt Schwitters, Claudia Larcher creează o suprapunere de elemente care rezultă dintr-o investigare de tip arheologic a arhitecturii, în acest sens servindu-i diferite reviste din domeniu apărute din anii 50 pînă de curînd.

Acest demers vorbeşte despre o realitate pe care o percepem mai acut datorită acestor lucrări de artă: ansamblurile arhitecturale se însumează în timp, în straturi culturale, şi coexistă, într-o înlănţuire fortuită, într-un cotidian eclectic şi, deseori, indezirabil. Este, cred, o zonă pe care asamblajele Claudiei o evocă din suprapunerea de imagini-straturi mizînd, ca în orice discurs modern sau postmodern, pe participarea complice a privitorului la iluzia spaţialităţii.

Marile proiecte urbane ale regimurilor politice autoritare, cum au fost cele fasciste sau comuniste, au avut în vedere renunţarea la eclectismul de care vorbeam mai sus şi unificarea arhitecturală sub aspect stilistic. Distopiile secolului XX au generat însă o contradicţie între proiectele de inspiraţie neoclasică în general agreate de aceste regimuri, echilibrate în compoziţie, şi dezechilibrele sociale pe care aceste sisteme le-au creat. Chiar dacă nu o evocă într-un mod explicit, o parte dintre asamblajele despre care vorbim amintesc una din distopiile iconice ale secolului trecut, Metropolis, ficţiune filmică în fapt, dar anticipatoare a unor realităţi ce s-au configurat în timp.

Prolificitatea toxică a arhitecturilor noi, un anume grad de dezorientare pe care-l provoacă şi saturaţia tehnologică ce caracterizează spaţiile moderne sînt accentuate în lucrările sale video, realizate tot prin folosirea colajului. Unui parcurs repetitiv, atrăgător prin succesiunea vizuală a formelor dar descurajant prin perpetuarea lor labirintică, i se adaugă prezenţe umane ce par mai degrabă victime ale unei dezagregări arhitecturale apocaliptice.

Integrată şi absorbită de natură în spaţiile rurale, arhitectura a devenit noua natură în spaţiile urbane în care omul civilizaţiilor trăieşte, greu separabilă de condiţia sa de azi. Ca şi în filmul lui Fritz Lang, Metropolis, un clivaj tot mai accentuat separă cele două planuri în care viaţa se petrece, urban şi bucolic, cu semnificativa reducere a ponderii celui din urmă. Într-un proces ireversibil, se pare, o parte din natură, respectiv lemnul pădurilor, mineralele solului, hidrocarburile ce devin energie, este convertită prin tehnologiile specifice în noua natură construită.

Într-o fotografie care o reprezintă parte dintr-o instalaţie-manechin, care şi ea evocă experimentele avangardei istorice, Claudia Larcher domină monumental panorama oraşului Viena. Să credem, citind optimist această imagine, că omul mai este încă deasupra creaţiilor sale?

Text inclus în publicaţia care însoţeşte expoziţia Claudia Larcher - The New Nature, Mobius Gallery, Bucureşti