Al cincilea rol pentru Elena Moşuc la Scala din Milano
0
Violetta din „Traviata”, Gilda din „Rigoletto”, Luisa din „Luisa Miller”, Micaëla din „Carmen” au fost cele patru importante personaje interpretate de renumita soprană Elena Moşuc în ultimii opt ani, pe scena legendarului teatru Scala din Milano.
Li s-a adăugat de curând, la început de vară, Lucia di Lammermoor din opera omonimă donizettiană, consfinţind prin cele cinci roluri un parcurs de excepţie, o împlinire onorantă, cu caracter de unicitate între cântăreţii români contemporani, dar şi într-o perspectivă istorică de 35 de ani. Stau mărturie arhivele electronice ale teatrului.
După mult Verdi arhetipal şi un Bizet, poate că „Lucia di Lammermoor” era opera cea mai aşteptată pe care Elena Moşuc avea s-o interpreteze pe scena de la Piermarini (cum mai este cunoscut teatrul, după numele celebrului arhitect), dată fiind reputaţia de mare soprană belcantistă care îi aureolează cartea de vizită. Din anul 1983, rolul nu mai fusese interpretat acolo de către o româncă, glăsuiesc arhivele.
8 iunie 2015
O seară încheiată cu îndelungi aplauze şi ovaţii la adresa interpreţilor, protagonistei, dirijorului, ansamblurilor. O seară al cărei succes, aveam să constat, l-a depăşit pe cel al premierei care i-a urmat, dipticul „Cavalleria rusticana” – „Paiaţe”.
Elena Moşuc a cântat măiestrit, etalându-şi toate potenţele glasului care acum, pe vârful carierei, am mai notat, sună şi mai bogat, şi mai rotund, în condiţiile în care păstrează uşurinţa abordărilor spectaculoase a pasajelor de coloratură, extensia supra-acută. Strălucirea de sunet este perpetuă, pătrunderea vocii în marea sală, fără reproş. Sunt daruri native care nu ar fi fost suficiente dacă nu ar fi fost prezentate în veşmânt artistic, de interpretare, într-o lectură abundentă în lirism seducător, care frizează supremul ideal, modelul de tălmăcire belcantistă romantică.
Delicată şi evocatoare a funestelor amintiri, a apropiatei întâlniri cu iubitul Edgardo a fost cavatina din primul act, în care frazele muzicale au fost modelate continuu, cu mlădioase expresii în pianissimo – marea specialitate a sopranei pe întreg ambitusul – care se suprapun vibrantului glas, cu lungimi ale arcului melodic într-un legato exemplar, omogen, cu atacuri sonore moi şi velurate. Am regăsit toate rafinamentele ştiute din prestaţiile artistei.
Lucia Elenei Moşuc a fost marcată pe tot parcursul tramei de apăsarea amintirilor răscolitoare, chiar în singura scenă luminoasă a operei – duetul cu Edgardo -, un conduct care a guvernat dramaturgic şi a motivat tragicul deznodământ. Peste nefericita eroină, destinul sumbru a planat permanent.
După un duet cu Enrico, atât cutremurător cât şi disperat redat, după emoţionanta întâlnire cu Raimondo, după o scenă zguduitoare a căsătoriei, aria „nebuniei” a venit cu atmosferă parcă ireală, creată din culori şi nuanţe vocale, în sonorităţi plutitoare în neant, imponderabile. Asocierea glasului Elenei Moşuc cu cristalul pur al Glasharmonicii (păcat că nu am găsit numele instrumentistului în programul de sală) a fost impecabilă.
Cu joc de scenă plin de implicare, cu cânt în poziţii imposibile (culcată pe spate), trăirea artistei a fost totală.
Vittorio Grigolo, tenorul pasional şi ardent
De la prima intrare în scenă, în duetul cu Lucia, tânărul italian a cucerit prin expansivitate şi temperament în rolul Edgardo. Cu alură şi atitudine charismatică de „latin lover”, torid şi sincer, a evoluat neobosit pe platou, a dăruit secvenţe de intens dramatism în confruntarea cu duşmanii săi (sextetul şi stretta din finalul actului secund sau tabloul „turnului”), a impresionat în marea scenă finală.
Poate că nu timbralitatea intrinsecă şi culoarea vocii ies în primul rând victorioase (în duetul cu Lucia, am sesizat chiar unele opacizări de sunet), dar artistul stăpâneşte la perfecţiune stilul romantic, pe care îl serveşte cu frazare inspirată, avântată, pigmentată cu accente potrivite. Picură pe alocuri (scena morţii), prin lirism captivant, aşa-zisa „lacrimă” în glas, ceea ce nu este puţin lucru.
Partenerii cuplului Moşuc – Grigolo
Cu glas frumos înzestrat cu armonice, masivul bariton italian Gabriele Viviani (Enrico) a cântat cu mare aplomb în toate secvenţele, cu intuiţie a frazei donizettiene şi a conturat un personaj dur şi neiertător, balansat - în duetul cu Lucia - între insinuări şerpeşti şi violenţă de adresare. Legato-ul în expunerea liniei vocale a funcţionat bine, dar câteva sunete mai „deschise” sau acute când prea vibrante, când mai „drepte”, s-au strecurat în primele două acte. În orice caz, un Enrico valabil, solid dimensionat.
Ucrainianul Alexander Tsymbalyuk (Raimondo) a venit cu o voce de bas de rară generozitate, a frazat fluid şi elegant, în sonorităţi bogate şi calde.
Arturo a fost Juan José de León, născut în Statele Unite ale Americii, un autentic „tenore di grazia” cu timbru plăcut, dar cu un uşor „capreto” în cânt şi unele intonaţii injuste.
Pe afiş au figurat, în alte roluri, soprana Chiara Isotton (Alisa) şi tenorul Edoardo Milletti (Normanno).
Marea orchestră a Scalei din Milano
Este ea însăşi o legendă. Forjată de Arturo Toscanini în prima parte a veacului trecut, menţinută de arta unor alţi dirijori faimoşi, foşti directori muzicali, printre care îi numesc pe Tullio Serafin, Victor de Sabata, Carlo Maria Giulini, Gianandrea Gavazzeni, Claudio Abbado, Riccardo Muti, ansamblul instrumental al Scalei îşi datorează reputaţia şi singularitatea între teatrele mari ale lumii printr-o extraordinară calitate de sunet. Un sunet omogen, învăluitor, venit dintr-o asamblare simbiotică între partidele orchestrale şi, mergând mai departe până la esenţe, având rădăcinile – sunt convins - în valoarea excepţională a fiecărui instrumentist în parte. Cred că selecţia în orchestră, noile apariţii ale celor mai tineri, se face exclusiv prin integrarea perfectă în sonorităţile istorice ale ansamblului. „I professori d’orchestra” – denumire din cele mai vechi timpuri a instrumentiştilor Scalei – nu-şi dezmint titulatura şi... apelarea. Într-adevăr, chiar sub acest nume, aveam să constat, sunt chemaţi cu respect prin difuzoare la pupitre. O orchestră în care simfonismul este pliat la perfecţiune genului liric.
Dirijorul italian Stefano Ranzani a ales versiunea absolut integrală a operei, inclusiv scena „turnului”, a condus în deplină conjuncţie cu stilul donizettian, cu tempi potriviţi – poate uneori prea lenţi, dar care au distilat discursul melodic -, cu preocupare pentru buna însoţire a vocaliştilor. De la Preludiul maiestuos dar sumbru, funebru şi contrastant, trecând prin dinamicul tablou al „sextetului”, a ajuns la sonorităţi de catedrală în marea scenă ce precede aria „nebuniei”.
Corul a arătat că deţine aceleaşi coordonate de omogenitate cu orchestra. Pregătirea de către venerabilul maestru Bruno Casoni, de 13 ani director al ansamblului – dar parcă de o viaţă – s-a dovedit fără reproş.
Producţia...
... a fost împrumutată de la Metropolitan Opera din New York. Datează din 2007 şi îi aparţine regizoarei Mary Zimmerman (pentru reluarea scaligeră a lucrat Patrizia Frini), secondată de Daniel Ostling (decoruri), Mara Blumenfeld (costume), T.J. Gerckens (lumini) şi Daniel Pelzig (coregrafie „muncită” la Scala de Massimiliano Volpini). O viziune întrucâtva clasică, transpusă însă la început de secol XX, supusă coerent expunerii riguroase a tramei, cu câteva inovaţii mai mult sau mai puţin de interes: descrierea pleonastică a istorisirii Luciei în cavatină, aranjarea invitaţilor pentru fotografia de nuntă... Sensibilă şi tulburătoare a fost apariţia Luciei în chip de fantomă, când Edgardo îşi cântă ultimele măsuri, cu ultima răsuflare. Costumele au fost frumoase, adecvate epocii alese, luminile au subliniat bine ambientul.
Un joc de scenă expresiv a fost indus celor de pe platou, prin meritul regizoarei.
Sigur că, precum în alte montări moderne ce propun mutaţia temporală, rămâne conflictul cu libretul lui Salvatore Cammarano, cu modalitatea de expresie emanată de scriitura lui Gaetano Donizetti. Dacă îl acceptăm, rămâne să ne situăm în cadrul „noii convenţii” pe care o presupune conceptul de „Regietheater”.
Notez la final că „Lucia di Lammermoor” din stagiunea 2014-2015 a fost înscrisă, alături de alte titluri, în programul special „La Scala per Expo” ce leagă marele teatru de Expoziţia Universală Milano 2015.
După marele succes al Elenei Moşuc, sper că şi alte roluri, noi sau vechi, o aşteaptă pe soprana româncă la Teatro alla Scala.
Se încarcă comentariile...
