
„Pecetea“ unei vieţi întregi
Într-o dimineaţă de un an nou, petrecut exact la jumătatea vârstei pe care o am azi, mă surprinde somnoros, după un Revelion cu musafiri actori, veseli şi mai zgomotoşi, apelul unui telefon la care răspund greu, încercând să mă dezmeticesc, şi când ridic receptorul, aud glasul Patronului, cum îi ziceam noi lui Eugen Barbu, care nici la mulţi ani, nici nimic, începe direct: