Într-o dimineaţă de un an nou, petrecut exact la jumătatea vârstei pe care o am azi, mă surprinde somnoros, după un Revelion cu musafiri actori, veseli şi mai zgomotoşi, apelul unui telefon la care răspund greu, încercând să mă dezmeticesc, şi când ridic receptorul, aud glasul Patronului, cum îi ziceam noi lui Eugen Barbu, care nici la mulţi ani, nici nimic, începe direct:
Vârsta matusalemică şi acum neapărat şi rigorile pandemiei m-au îndemnat să mă gândesc la viitorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani” şi, astfel, să păstrez pentru mine rolul Fondatorului de a veghea respectarea autorităţii ONG-ului de utilitate publică şi să încredinţez conducerea efectivă a instituţiei unui preşedinte capabil să asigure perspectiva unei fundaţii cu merite unanim recunoscute.
Reprodusă pe paginile unor grupuri de Facebook, tableta mea despre Măgura Slătiorului de odinioară a fost întâmpinată, după cum mi-a spus pomenita doctoriţă a satului, de zeci de saluturi nostalgic-înlăcrimate care mi-au amintit observaţia făcută pentru prima dată în romanul „Nişte Ţărani”, observaţie privind sentimentele ţăranilor pentru care nu Munţii Căpăţânii, desfăşuraţi în faţa ei, a Măgurii, reprezintă dragostea şi admiraţia lor,
S-a stins, la începutul acestei capricioase săptămâni primăvăratice, o stea de aur din constelaţia strălucitoare care a făcut, la sfârşit de veac al XX-lea, gloria ”Fenomenului Sărindar” şi a avangardistului Teatru Foarte Mic, Carmen Galin.
Am scris primul meu roman, publicându-l în foileton în paginile revistei Flacăra lui Adrian Păunescu. Când am publicat primul foileton, nu aveam scrise decât acele şapte prime pagini, cât îmi permitea spaţiul revistei, şi care se terminau cu anunţul ”va urma”.
Ambiţia mea de a nu lăsa anul acesta singur şi văduv în Ajunul Crăciunului de spuzeala piţărăilor pridvorul casei copilăriei mele de la Slătioara şi al tinereţii mele şi a vieţii mele întregi, căci eu la Bucureşti peste 70 de ani am stat ca la internat, a fost retezată de sfaturile repetate, îngrijorate şi speriate ale celor ce mă îndemnau să nu plec la drum fiindcă sub Munţii Căpăţânii ningea furios şi
Satele Slătioarei sunt cinci: Olari, Goruneşti, Mogeşti, Milostea şi Fometeşti , acestea două din urmă alipite cu prilejul Colectivizării care le-a prins de sine stătătoare, cu primăriile lor. Dintre toate cele cinci sate, ultimele două au fost colectivizate, dar toate, în aceeaşi vreme, au trăit la fel Frica teribilă a colectivizării: Frica pierderii pământului, a proprietăţii, a raţiunii ţărăneşti de a fi.
La câteva zile după Sfântul Dumitru, când se încheia număratul bobocilor, adică socoteala sporului cât ar fi fost el de sărac, izvorât din lucrarea pământului primăvara şi vara şi toamna întreagă, în satul de odinioară se aşternea parcă, grăbită, o linişte cuprinzătoare a tuturor ogrăzilor şi caselor şi izbelor cât ar fi fost ele de mici şi de urgisite
La 41 de ani de la apariţia, întâi in foileton în revista Flacăra şi apoi în volum la Editura Eminescu a romanului Nişte Ţărani care mi-a însemnat biografia, şi nu numai jurnalistic şi literar, folosesc prilejul spre a reveni asupra unui răspuns dat lui Vartan Arachelian...
Artan Arachelian: Cine era Năiţă Lucean? Dinu Săraru: Cine era Năiţă Lucean? Era un ţăran de la mine din sat, cu şase copii, toţi băieţi, care, printr-o întâmplare, era finul părinţilor mei şi deci şi finul meu. Personaj pitoresc, de o rară inteligenţă, care a făcut tot războiul.
Dinu Săraru a ratat două momente esenţiale ale existenţei sale: unu, că n-a cerut să fie împuşcat odată cu Ceauşescu, în decembrie 1989, doi, că n-a avut curajul să se împuşte singur, câteva zile mai târziu, când a coborât cu puşca de vânătoare în subsolul casei, pentru a-şi pune capăt zilelor!
În hârtiile mele mai vechi, răscolite cu prilejul acestor însemnări, am găsit chiar eu cu surprindere multe începuturi de povestiri având drept erou pe Năiţă Lucean, încât mi-am dat seama că el a fost pentru mine o obsesie. Chiar şi povestea publicată de mine în vechea „Românie literară“, intitulată „Ruptura“, îl avea pe Năiţă Lucean drept erou.
....altfel Lansarea, neorganizată anume, cu drag, de cineva dintre cei aşa zişi interesaţi, dar susuţinută de dragostea de carte a librăriei şi, în sine, (ca să nu mă laud singur) a cititorilor, a fost o clipă emoţionantă de la un capăt la altul al ei, meritând să fie ţinută minte, în ce mă priveşte, multă vreme, dacă timpul dinaintea mea, n-ar fi cumva grăbit, şi m-ar ajuta.
Când scriam romanul ,,Nişte ţărani’’, acum aproape trezeci de ani, Gena lui Năiţă Lucean treiera Slătioara ca un sfulger roşu, cu copiii toţi după ea, şase la rând, şi ei toţi pistruiaţi ca şi ea şi cu părul roşu şi genele roşii, şi numai gura ei, şi glasul ei deasupra tuturor şi în fruntea bătăliei lor cu viaţa, Năiţă, cu biciul pe umărul stâng şi cu mâna dreaptă pe resteul boului de cea, care mereu o lua înainte grăbit.
Echipa de bucătari "Nişte ţărani" reprezintă Sălajul, alături de producători şi artişti populari din judeţ, la Festivalul Naţional al Tradiţiilor Populare, care se desfăşoară de astăzi şi până duminică la Sibiu.
Cumulul pensiei cu salariul: una vorbim, alta
fumăm la guvernare. Ce pensionari speciali are Cabinetul Cîţu
Prognoza meteo: Cât de mult se încălzeşte. Unde se anunţă lapoviţă şi ninsori
Prognoza meteo: Iarna se întoarce în forţă. Unde se anunţă ninsori, cât va fi de frig
Aristocraţia bugetară: nababi pe bani publici în consiliile statului
Prognoza meteo: Cât de cald se anunţă. Ce fenomene de iarnă lovesc în weekend
Prognoza meteo. Când vine primăvara cu adevărat. Unde se întoarce iarna
Garry Kasparov: „Putin foloseşte resursele uriaşe ale ţării pentru a cumpăra favoruri, bănuiesc că şi în România” INTERVIU
Medic, despre lipsa educaţiei sexuale. „Sunt fete care folosesc contracepţie de la 11-12 ani. Şi ele sigur nu vin la cabinet“
Guvernul
vrea să închidă singura mină de uraniu din România. Mina de la Crucea aprovizionează cu uraniu Centrala Nucleară de la Cernavodă
Harta mamelor minore din România. De ce a luat amploare fenomenul adolescentelor care fac copii