Ziua de după: războiul cu Iranul, suspendat în calendarul electoral american

Foto: ChatGPT

Washingtonul și-a amânat deciziile până după 3 noiembrie, dar votul nu va rezolva dilema pe care Operațiunea Epic Fury a creat-o: o victorie tactică fără victorie politică.

• Urnele amână atacurile, nu încheie războiul
• Washingtonul distruge ținte, dar nu găsește ieșirea
• Benzina scumpă apasă pe votul american
• Teheranul mizează pe supraviețuire și timp
• Golful consumă resursele necesare apărării Europei
• Pentru România, factura se vede la Marea Neagră
• Post Scripum

Există războaie care se opresc din cauza armistițiilor și războaie care se opresc din cauza calendarului. Conflictul dintre Statele Unite ale Americii (SUA) și Iran, intrat în a opta lună, aparține, cel puțin pentru câteva zile, celei de-a doua categorii. Donald Trump a anunțat că Washingtonul „nu va ataca Iranul în niciun moment înainte” de alegerile intermediare din 3 noiembrie, după ce revista The Atlantic relatase că președintele lua în calcul tocmai o lovitură preelectorală. În aceeași lună, el promisese că Statele Unite vor câștiga războiul „imediat după alegeri” sau „poate chiar înainte”. Moratoriul electoral nu este, așadar, o renunțare, ci o amânare, iar întrebarea pe care și-o pune acum fiecare capitală din Orientul Mijlociu, dar și din Europa, este ce se va întâmpla în ziua de după.

James M. Lindsay, de la Consiliul pentru Relații Externe (CFR – Council on Foreign Relations), unul dintre cei mai atenți observatori ai politicii externe americane, a abordat întrebarea împreună cu doi foști directori pentru Iran din staff-ul Consiliului Național de Securitate al SUA: Cole Bucy, fost analist al Agenției Centrale de Informații (CIA – Central Intelligence Agency), și Nate Swanson, astăzi director al Proiectului de Strategie pentru Iran de la Atlantic Council și membru, anul trecut, al echipei de negociere a administrației Trump. Concluzia lor, formulată cu prudența specifică foștilor practicieni, este incomodă: toate opțiunile aflate pe masa Biroului Oval au dezavantaje substanțiale și o probabilitate îndoielnică de succes.

Moratoriul electoral și aritmetica benzinei

Promisiunea de a nu ataca înainte de 3 noiembrie a rezolvat o problemă politică imediată. Războiul este profund nepopular: doar unul din trei americani îl susține, iar creșterea prețurilor la benzină și motorină a transformat conflictul într-un capitol al crizei de accesibilitate a costului vieții, tema care domină campania. Reluarea bombardamentelor exact în săptămâna votului ar fi amplificat vânturile contrare cu care se confruntă candidații republicani și ar fi sporit șansele unui „val albastru” democrat. Teheranul a înțeles această vulnerabilitate de luni bune, iar intensificarea atacurilor asupra petrolierelor și navelor comerciale a urmărit exact transferul războiului din Golf în bugetul gospodăriilor americane.

Moratoriul a avut însă și o victimă colaterală, aliatul israelian. Potrivit Financial Times, Benjamin Netanyahu pregătise pentru începutul lunii o nouă campanie de bombardamente, care ar fi vizat, alături de instalațiile nucleare și de obiectivele guvernamentale, centrale electrice și alte componente ale infrastructurii civile, iar Trump a amânat ofensiva până după alegeri. Premierul israelian, aflat el însuși în fața unui scrutin, nu a renunțat la retorică: miercuri a declarat că Trump i-a transmis că Statele Unite sunt „gata să termine treaba” în Iran, iar anterior susținuse că îndepărtarea amenințării iraniene presupune răsturnarea regimului. Avem astfel doi lideri care își sincronizează războiul după două calendare electorale distincte, iar Iranul care încearcă să le citească pe amândouă.

Trump însuși a lăsat ușa larg deschisă. Întrebat de revista Time dacă va intensifica bombardamentele după alegeri, a răspuns că este „posibil”, refuzând să precizeze țintele. Tot atunci, a explicat că a respins cea mai recentă propunere iraniană de încetare a focului, inclusiv oferta de redeschidere a Strâmtorii Hormuz, pe motiv că nu este „suficient de bună”. Formula este familiară: pragul cerințelor crește pe măsură ce adversarul pare mai slab, iar fereastra unui compromis se îngustează tocmai când ar fi cel mai ușor de deschis.

Arsenalul de la ușa Golfului

Între timp, dispozitivul militar american se consolidează cu o constanță care contrazice orice interpretare pacifistă a moratoriului. Până la sfârșitul săptămânii viitoare, trei dintre cele unsprezece grupuri de portavioane ale Marinei americane vor fi în regiune, configurație care a mai existat în aprilie, pentru prima dată din 2003, anul invadării Irakului. Grupul USS Theodore Roosevelt, însoțit de nave amfibii care transportă mii de marinari și infanteriști marini, s-a alăturat forțelor deja prezente. Pentagonul a ordonat Comandamentului Central al SUA (CENTCOM – United States Central Command) să finalizeze pregătirile pentru reluarea operațiunilor majore de luptă. Iar blocada navală impusă porturilor iraniene din iulie continuă.

Concentrarea de forțe are o dublă funcție. Pe de o parte, menține credibilitatea amenințării într-o perioadă în care Washingtonul s-a legat singur de mâini până la 3 noiembrie. Pe de altă parte, creează propria inerție: un dispozitiv de asemenea amploare nu poate staționa la nesfârșit fără să genereze presiunea de a fi folosit. Istoria militară cunoaște bine acest mecanism, de la mobilizările din vara lui 1914 până la concentrările din jurul Irakului în iarna lui 2003, când logistica a devenit, la un moment dat, un argument politic în sine.

Paradoxul Epic Fury: victorie tactică, impas strategic

Diagnosticul central al lui Lindsay privește nu viitorul, ci trecutul recent. Operațiunea Epic Fury, declanșată la 28 februarie, a produs daune masive infrastructurii militare și economice a Iranului și l-a eliminat pe ayatollahul Ali Khamenei. Cu toate acestea, Statele Unite nu au reușit să transforme succesele de pe câmpul de luptă într-o victorie diplomatică. Rezultatul este un impas în care fiecare parte așteaptă ca cealaltă să cedeze. Este o ilustrare aproape didactică a vechii observații a lui Clausewitz: războiul nu are o gramatică proprie, ci împrumută logica politicii. O armată poate distruge ținte; numai o strategie poate converti distrugerea în rezultat politic.

Miza este, prin urmare, imensă în ambele direcții. O reluare a luptelor ar putea aduce victoria, dar ar putea la fel de bine să adâncească impasul, să trimită prețurile energiei în sus și să împingă economia mondială într-o spirală descendentă. Menținerea status quo-ului sau găsirea unui acord negociat acceptabil nu sunt, la rândul lor, soluții comode. Washingtonul se află în situația jucătorului de șah care a câștigat material, dar nu găsește matul, în timp ce ceasul curge în defavoarea sa.

Trei uși, toate întredeschise

Bucy și Swanson identifică trei opțiuni de bază. Prima este escaladarea: reluarea loviturilor și intensificarea presiunii economice, cu scopul de a provoca prăbușirea regimului sau de a-l obliga să accepte termenii americani pentru pace. Două întrebări rămân însă fără răspuns. De ce ar reuși o nouă rundă de atacuri acolo unde Epic Fury a eșuat? Și pot Statele Unite să împiedice Iranul să lovească vecinii din Golf, în special infrastructura lor energetică? Riscul este ca regimul să supraviețuiască, iar perturbarea producției de petrol și gaze să declanșeze o recesiune globală. Varianta economică a escaladării, sancționarea Chinei pentru linia de salvare pe care o oferă Teheranului, este la fel de periculoasă: secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, avertiza în august că lovirea firmelor chineze ar putea „distruge sistemul financiar global”, iar Beijingul ar putea riposta tăind accesul american la mineralele critice.

A doua opțiune este negocierea, eventual cu amenințarea reluării atacurilor folosită ca pârghie. Experiența negocierilor din iunie, purtate la Bürgenstock, pe malul Lacului Lucerna, de vicepreședintele JD Vance, trimisul special Steve Witkoff și Jared Kushner, cu medierea Pakistanului și a Omanului, arată însă limitele acestei căi. Iranul nu a manifestat interes pentru termeni acceptabili Washingtonului, iar intransigența sa poate crește, mai ales dacă Teheranul mizează pe un val democrat care să-l slăbească pe Trump. Negocierile oferă, în plus, timp prețios pentru reconstrucția armatei iraniene și perfecționarea capacității de a lovi partenerii americani din regiune.

A treia opțiune, așteptarea, pare cea mai atractivă: menținerea status quo-ului în speranța că regimul va ceda sau se va prăbuși sub presiunea nemulțumirii interne. Este și cea mai greu de susținut, din motive pe care analiza CFR le detaliază cu precizie.

Costul așteptării

Operațiunea Economic Outcast, campania de sancțiuni secundare lansată de Trezoreria americană în august, a strâns lațul în jurul economiei iraniene, dar nu există semne că ar genera o mișcare populară împotriva liniei dure. Formula lui Cole Bucy este memorabilă: poporul iranian pare să se retragă, nu să se ridice. Regimurile autoritare au învățat de mult că sărăcia nu produce automat revoluții; mai des produce apatie, emigrație și o dependență sporită de stat.

Blocada navală a oprit exporturile de petrol iranian prin Strâmtoarea Hormuz, permițând în același timp creșterea exporturilor statelor arabe din Golf. Succesul nu s-a tradus însă în prețuri globale ale energiei substanțial mai mici, în parte din cauza costurilor ridicate de asigurare pentru petrolierele care tranzitează strâmtoarea. Mai grav, blocada își cere tributul de la armata americană. Potrivit lui Bucy, au apărut deja plângeri din partea Comandamentului Indo-Pacific al SUA (PACOM – Pacific Command) și a Comandamentului European al SUA (EUCOM – United States European Command), care consideră nesustenabilă direcționarea tuturor resurselor militare spre o singură operațiune. Și, ca în cazul negocierilor, fiecare zi fără lupte este o zi în care Iranul își reface arsenalul.

Calculul Teheranului

Analiza americană riscă, ca de atâtea ori, să trateze Iranul ca pe un obiect al deciziei de la Washington, nu ca pe un actor cu propriul calcul. Pentru conducerea iraniană, supraviețuirea regimului este deja o formă de victorie. Un stat care a pierdut liderul suprem, o parte considerabilă a infrastructurii militare și accesul la piețele petroliere, dar care continuă să lovească nave, baze americane din state terțe și infrastructura energetică a vecinilor, poate pretinde, în propria narațiune, că a rezistat celei mai mari puteri militare a lumii. Succesiunea opacă de la vârful statului, cu un lider suprem aproape invizibil și cu ascensiunea figurilor dure din aparatul de securitate, reduce totodată spațiul pentru compromis: nimeni nu vrea să fie cel care a semnat capitularea.

De aici rezultă și răbdarea strategică a Teheranului. Fiecare săptămână de impas confirmă teza că timpul lucrează în favoarea celui care poate suporta mai multă suferință, iar regimurile autoritare au, în această privință, un avantaj structural față de democrațiile cu cicluri electorale de doi ani. Amenințările recente cu atacarea cablurilor submarine din Golf, alături de presiunea asupra petrolierelor, arată că Iranul își diversifică instrumentele asimetrice tocmai pentru a ridica prețul oricărei noi runde de bombardamente. Mesajul este adresat simultan Washingtonului și monarhiilor arabe: escaladarea va avea o factură regională, iar aceasta nu va fi plătită doar la Teheran.

Întrebarea de fond: coexistența

Alegerea dintre cele trei uși depinde, în cele din urmă, de răspunsul la o întrebare pe care Washingtonul a evitat să și-o pună explicit din februarie încoace: pot Statele Unite coexista cu Republica Islamică? Dacă Iranul reprezintă o amenințare existențială, Trump ar trebui să accepte riscuri și costuri mari pentru a răsturna regimul sau a-l obliga la capitulare. Dacă însă amenințarea nu atinge acest prag, așa cum sugerează Bucy, atunci logica se schimbă radical: Washingtonul ar trebui să caute să obțină ceea ce îi este necesar și să-l facă pe adversar să înceteze atacurile asupra navelor, fără ambiția maximalistă a schimbării de regim.

Între cei doi poli se află o variantă cinică, discutată de Lindsay și invitații săi: o nouă lovitură menită nu să câștige războiul, ci să ofere acoperirea politică pentru a-l încheia, o demonstrație finală de forță după care victoria poate fi proclamată. Istoria americană cunoaște asemenea finaluri, de la „pacea cu onoare” din Vietnam la declarațiile de „misiune îndeplinită” din Irak. Între timp, războiul a transformat bazele americane din Golf dintr-un avantaj într-o vulnerabilitate, iar houthii din Yemen continuă să lovească Arabia Saudită, adăugând un front pe care nicio opțiune de la Washington nu îl controlează pe deplin.

Lecția pentru flancul estic

Pentru România și pentru flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), detaliul cel mai important al analizei nu se află în Golf, ci în plângerea EUCOM. Comandamentul care garantează, în ultimă instanță, apărarea Europei constată că resursele sale sunt drenate de un război fără orizont. Interceptoarele Patriot consumate deasupra Golfului sunt interceptoare care lipsesc din stocurile destinate Europei, iar grupurile navale concentrate în jurul Iranului sunt grupuri absente din Mediterana și Atlantic. Fiecare lună de impas în Orientul Mijlociu este o lună în care Moscova poate testa, cu costuri mai mici, coeziunea și capacitatea de reacție a Alianței, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

A doua lecție privește natura deciziei americane. Un război suspendat pentru a nu tulbura un scrutin intern arată, fără echivoc, că politica externă a Washingtonului este tot mai mult funcție a ciclului electoral. Pentru statele care își sprijină securitatea pe garanția americană, aceasta este o realitate cu care trebuie să lucreze, nu o abatere pe care să o deplângă. Investițiile în baza de la Mihail Kogălniceanu, scutul de la Deveselu și prezența aliată din România rămân esențiale, dar ele trebuie dublate de capabilități naționale reale, de stocuri proprii de muniție și de o diplomație capabilă să mențină flancul estic pe agenda unei administrații absorbite de alte fronturi. Ziua de după 3 noiembrie va decide soarta unui război din Golf; pentru București, întrebarea relevantă este câtă atenție americană va mai rămâne disponibilă pentru Marea Neagră după aceea.

Post Scriptum:

Avertismentul directorului Serviciilor Naționale de Informații ale Statelor Unite ale Americii (SUA), Jay Clayton, transmis pe 23 octombrie, arată că Iranul se află în „etape avansate” de planificare a unor atacuri împotriva țintelor americane din regiune. Washingtonul evaluează amenințarea la adresa cetățenilor americani din Orientul Mijlociu drept cea mai gravă de la începutul războiului SUA–Israel–Iran din februarie 2026. Semnalul concret este reducerea personalului diplomatic american din regiune. Episodul cel mai grăitor rămâne însă cel de la baza Royal Air Force (RAF, Forțele Aeriene Regale britanice) Fairford: un presupus plan iranian de atac cu dronă, pe teritoriul Regatului Unit, a determinat mutarea a 12 bombardiere B-1 Lancer la începutul lunii octombrie.

Teheranul pare să urmeze o logică dublă. Pe de o parte, își anunță prin mediatori arabi intenția de a-și „extinde” banca de ținte și de a lovi „mai agresiv” forțele navale americane dacă loviturile sunt reluate. Este o descurajare declarativă, menită să ridice costul unei noi runde de atacuri. Pe de altă parte, se pregătește efectiv pentru conflict. Cele peste 30 de teste cu rachete balistice cu combustibil solid Emad și Kheibar Shekan, efectuate pe 11 octombrie, sunt un mesaj de capabilitate, nu doar de retorică.

Pentru Europa, și implicit pentru flancul estic al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), cazul Fairford schimbă calculul. Dacă Iranul consideră bazele de pe teritoriul aliaților europeni ținte legitime, perimetrul conflictului nu mai e limitat la Orientul Mijlociu. Statele care găzduiesc infrastructură militară americană, inclusiv România, cu baza Mihail Kogălniceanu și sistemul antirachetă de la Deveselu, trebuie să trateze protecția antidronă și contrainformativă a acestor obiective ca pe o urgență actuală, nu ca pe un scenariu teoretic.